LECTURI DE CENACLU

ŞEDINŢĂ  DE  CENACLU

Joi, 28 iunie a.c, la ora 16⁰⁰, va avea loc, la Biblioteca Judeţeană Buzău, şe-dinţa de lucru a Cenaclului „V. Voiculescu”. Lector: Lucian Mănăilescu – poezii din volumul în pregătire „Patria amară”. Viitorul volum va fi prezentat de scriitoarea Valeria Manta Tăicuţu.

POEZII PROPUSE PENTU LECTURĂ

PĂMÂNTUL CARE MĂ LEAGĂNĂ

Târziu mi-a fost când m-am întors la tine, Patrie!

Şi în loc de oameni am găsit cagule şi resemnări

şi ropote de aplauze şi păduri căzând fără noimă în cer.

Acum râurile tale curg invers, scurmă tăcerea

şi urcă, învolburate, până se pierd în izvoare.

Credeam că îţi ştiu toate florile şi toţi fluturii,

toţi norii şi toate ploile, Patrie! Dar nu mai sunt

decât stoluri negre de cruci, rotindu-se

peste mormintele pustii ale războaielor...

Mâna dreaptă a tatălui meu a rămas să se închine

la Cotul Donului, el spunea că nu e nici o diferenţă

între a muri pentru Patrie şi a trăi pentru Patrie...

De ce, te întreb, Patrie, totuşi de ce, pământul tău

mă ia în braţe şi mă leagănă, numai la cutremur?

FEREASTRA OVERTON

În duminica asta, frumoasă ca o biserică,

toate canalele TV zbârnâie cu febrilitate,

dracul s-a suit pe cochilia lui Dumnezeu

şi nechează şi ţine discursuri

despre fenomenul Tunguska şi despre

premoniţiile lui Nostradamus.

Lumea se distrează  şi râde de se omoară,

urmează un nou film de desene animate,

cu Donald şi Trump, istoria s-a mutat la mansardă

şi priveşte de sus cum e împuşcat

Salvador Allende, John Lennon şi Garcia Lorca.

Se spune că Sfânta Inchiziţie

va face dreptate din nou,

Torquemada  şi Albă ca Zăpada

pândesc muzeele şi bibliotecile,

Ludwig cel surd trece pe stradă strigând:

„E linişte! E pace!”...

În urma lui se aprind felinarele Simfoniei a III-a.

*

O libertate gonflabilă, un rictus

împodobit cu ghirlande extaziază mulţimile

şi pieţele publice se cutremură de ovaţii.

– Domnişoară, dansaţi?... Nimeni nu răspunde.

*

A  murit poetul Gheorghe Istrate...

Fiţi  liniştiţi, se va vorbi şi despre el puţin  mai târziu,

după difuzarea codurilor multicolore ale ploii,

a manelelor de rigoare şi a politicienilor

care la orele de maximă audienţă

vor face revoluţii în direct şi vor lăcrima galeş

pe umărul  telespectatorului necunoscut, în timp ce

Occidentul, blândul şi pacifistul Occident

o să protesteze cu tandreţe şi indiferenţă...

*

În pauza publicitară castele şi fiorduri,

luxul zilelor de sticlă, călătorii în Tahiti,

miracole, gări şi cutremure, deasupra lumii

se deschide marea fereatră Overton:

Urmează feeria amurgului 

cu peronul pe parte stângă.

CINEVA SE JOACĂ DE-A VIAŢA NOASTRĂ

Cineva ne înghesuie în zeppelinul

multicolor al bunăvoinţei, ne îndoapă

cu „Ana are mere” şi ne lasă să plutim

între cer şi pământ...

Seara ne construim în oglinzi

cartiere sclipitoare, de acolo de sus

se vede doar o singurătate cu gratii,

rochia ta iubito, trece surâzătoare

printre nori, la Circul de Stat

biletele şi tumbele se vând 

pe sub mână...

De aceea vă spun, cineva se joacă

de-a viaţa noastră, sirenele

salvării ne bagă degetele în urechi,

ceasurile se umplut de greieri

şi zeppelinul abia se mai vede...

PORTRET SUPRAREALIST

Prietenul meu, pictorul, m-a rugat

să-i pozez pentru un portret.

Şi curgea vopseaua pe mine şi lumina

era când roşie, când albastră, când neagră

iar în locul mâinii stângi mi-a crescut

o aripă cu gheare...

- Nu-mi place, i-am spus, chiar

deloc nu-mi place!... şi

prietenul meu, pictorul,

a luat totul de la capăt.

M-a năpădit cu fluturi a doua zi

şi stăteam nemişcat şi străveziu

şi treceau prin mine  foşnete

şi tăceri şi amintiri din copilărie.

Perfecţiunea n-a durat mult:

în locul piciorului drept

a înflorit un copac cu ghivent

care mă înfigea, tot mai adânc,

în pământ...

- Doamne, prietene, ce rădăcini amare

mi-ai pictat! Nu-mi place! am ţipat,

sigur că nu-mi place!

Atunci el a şters o parte din cer,

mi-a luat mâna stângă şi a aşezat-o

într-o vază cu flori iar

piciorul drept l-a aruncat, dracul ştie unde....

- Vezi tu, mi-a spus în final,

arta cere sacrificii...

Mai ales într-o ţară

în care a triumfat suprarealismul!

SOARELE DE LA MIEZUL NOPŢII

Piere o pasăre pe limba ei...

Dar cine s-o asculte în hăţişurile

oraşului surdo-mut?

Cine altcineva dacă nu pietrele cu aripi

lovind tâmplele adormite

şi scufundându-le în cer...

Este o vreme a tăcerii gălăgioase

aceasta - nu mai sunt inimi,

nici cai de lemn, numai copii

bătrâni şi jucării carnivore,

doar un declin al perfecţiunii

poleind soarele palid

care răsare la miezul nopţii.

VIZITA DOMNULUI MINISTRU

În fiecare dimineaţă prin oglinda mea,

ca printr-o uşă uitată deschisă, intră

domnul ministru şi, fără să mă privească,

se duce la baie să se spele pe mâini...

Scena seamănă teribil cu o pictură suprarealistă,

mi-e teamă că după perdea pândesc Anna şi Caiafa,

în timp ce domnul ministru mototoleşte prosopul,

şi-l aruncă în coşul cu rufe murdare.

Apoi, fericit, se înalţă şi zboară pe geam

înr-o direcţie necunoscută şi în urmă

rămâne un miros vag de igrasie...

APELUL DE SEARĂ

Ţară, ţară, vrem ostaşi!

Pe cine?

Că Ion s-a rănit la suflet în războiul căpşunilor

şi copiii lui rostogolesc soarele peste deal

şi din satul pustiu al lui Gheorghe,

invadat când de sincofanţi când de

cântece de cuc, doar câteva bătrâni

mai ronţăie pe prispă pensiile lor de urmaşi

ai CAP-urilor, şi nu mai au decât crucile

din cimitir  ca să se îngâne seara

la un pahar de vorbă.

Ţară, ţară, vrem ostaşi?

Pe cine?

Feţii Frumoşi au emigrat,

odată cu sturionii din Dunăre

şi cu costobocii, la Nord de noi înşine.

Acum de sus, din norii Turnului Eiffel,

Depărtarea aruncă în noi cu lacrimi...

Ţară, ţară, vrem ostaşi?

Pe cine?

Pe unii îi ninge cenuşa Vezuviului, alţii

s-au mutat în Atlantida sau în continentele

încă nedescoperite ale Americii, alţii

îşi desenează viitorul pe hărţi străine.

Ţară, ţară...

CE AŢI IEŞIT SĂ VEDEŢI ÎN PUSTIE? 

Doamne, mă dor mâinile mângâind

lumina,

dar merg mai depare prin deşert şi rabd

de sete, de foame şi de iubire, căutându-te!

N-am ştiut să ridic piramide, nu

înţelegeam

limba pietrelor şi le rostogoleam anapoda,

printre valurile de nisip, asurzite de

presimţirea mării. 

Târziu, foarte târziu, ţi-am văzut urmele:

silfide şi greieri şi litere cuneiforme înfipte

fără milă

în carnea cuvintelor...

Acum nu te mai caut; eşti pretutindeni!

SUB COPITELE CERULUI

Noi suntem muţii vacarmului,

capetele plecate care

au vopsit soarele în roşu...

Noi nu avem nume, cei

pe care îi visam în copilărie ca pe nişte sfinţi,

mângâindu-le fotografiile decupate

din manualele de istorie şi

jucându-ne de-a viscolul,

ne-au împrumutat numele lor.

Şi ne-am numit mereu Alexandru

şi Gaius Julius Caezar şi Bonaparte

şi încă într-un milion de feluri

Rostogolindu-ne sub copitele cerului...

NUMĂRĂTOAREA INVERSĂ

Nu mai învaţă nimeni arta samurailor,

- nobila artă de a muri - se moare pur şi simplu

ca la o numărătoare inversă, amestecând

lucruri şi întâmplări, amintiri şi picturi rupestre,

şi logaritmi, se moare de foame, de plictiseală,

din joacă, dimineaţa şi seara, se moare

frenetic, în viteză, nimeni nu mai are timp

să viseze ziua de mâine, totul se transmite

în direct, se clonează dinozauri şi fluturi,

internetul zbârnâie, bombele cad nevăzute

şi neauzite, nu mai e loc în morminte şi nici

în cer - „Rămâneţi cu bine, eu plec în America!”

şi cuvintele fac explozie aruncând în aer 

scheletul de fier al Statuii Libertăţii...

PĂMÂNT DE FLORI

Un pământ cu palmele crăpate,

un pământ jertifindu-se-n culori,

un pământ de mamă şi de tată,

un pământ trudit: pământ de flori!

Un pământ desculţ, cu cer albaştri,

un pământ de patimi şi candori,

un pământ de cer şi de miresme,

un pământ vândut: pământ de flori”

CÂND ÎNFLOREŞTE MAGNOLIA

Bronzul statuilor cocleşte şi gloria

se prelinge în lacrimi verzui

pe obrazul istoriei iar lumea grăbită

trece pe coclaurii zilei de mâine.

Ziduri şi afişe multicolore

trasează noile districte ale libertăţii,

fiecare piaţă publică e o singurătate

cu un milion de ferestre, americanii

cred că fericire a fost inventată

la  Hollywood, şi că luna se rostogoleşte

sub paşii lui Armstrong...

Desigur, asta nu schimbă aproape nimic

din existenţa noastră,

pentru că universul nu are amintiri

decât atunci când înfloreşte  magnolia.

ONORUL

In memoriam Andrei Gheorghe

Sunt cozi interminabile la moarte,

se fac pomeni, se zboară-n colivie,

îngeri cu aripi roşii bulversează

singurătatea oraşului...

Viaţa ta e şi ea acolo, printre zvonuri

şi sirenele maşinilor de salvare,

povestind despre drogurile zăpezii,

despre dragoste, despre libertatea de a fi nefericit

şi despre lacrimile de sticlă risipite

în vitrinele de lux ale ipocriziei.

Cum se numeşte ţara

pe care ai trăit-o cu disperare

nici tu nu mai ştii…

Miliţienii stau aliniaţi la colţul străzii

şi dau onorul, cu mâna la caschetă,

umbrei ce-ţi poartă sicriul gol

prin văzduhul rarefiat al oraşului.

RESPIRÂND

Scriu, ca în copilărie, cu degetul

pe ferestrele nopţii,

cuvântul „ Patrie” (cu sensurile lui

mutilate de cotidian:  indiferenţă,

sărăcie sau spaimă sau ovaţii

şi bâlciuri fără noimă...)

Scriu „ Patrie”, pe geamul dintre

dintre zile, şi

din cuvânt se scurg lacrimi şi

literele alunecă şi se pierd

într-o semantică cuneiformă...

Tăcerea ridică de jur împrejur

ziduri de catedrală, lumina

se face ţăndări şi nu mai pot să scriu

cuvântul „Patrie” decât  atunci când

respiraţia lui Dumnezeu

abureşte cerul cu gratii!

CASTELE DE NISIP

O întâmplare patetică, cochilii de scoici

şi castele de nisip, pe o plajă

unde locuieşte doar vântul...

Acolo viaţa e ca un Alzheimer şi blândeţea

lui Raskolnikov ucide uneori, acolo

sunt sentimente palide

şi înserări şi afişele multicolore

ale zilei de mâine...

Oh, dar desigur, bunii călăi

vor învinge în cele din urmă,

capetele noastre umplute cu heliu

se vor ridica în înalt plutind

pe deasupra realităţii iar pe urmele

noastre tăcerea va merge în zdrenţe.

LUCRĂRI DE FLORIN MENZOPOL