POEME de Alexandru Pripon

Alexandru Pripon

POEME

Am primit, zilele acestea, două grupaje de poezie, semnate de Pr. Alexandru Pripon (secretar eparhial – Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei) şi de fiica domniei sale, Victoria Maria Pripon, elevă în... clasa a III-a la Şcoala Gimnzială „George Emil Palade” din Buzău.

Primul grupaj, pe care îl prezentăm astăzi, cel semnat de preotul Alexandru Pripon, aduce în faţa cititorului o poezie cu tentă filozofică, nu foarte optimistă, dar senină, împăcată - într-un fel - cu alteritatea fiinţei („Și suntem astăzi,/ Atât cât ni se îngăduie să fim,/ Propriile dubluri,/ Jucând într-un/ Mult prea scurt metraj”), dar şi cu falia dintre individ şi societate („Iată ruptura!” – spunea Nichita Stănescu la Struga)

Poetul abordează, cu o acuitate ce ţine de drama oricărui creator autentic, sensul şi limitele comunicării, sau – altfel spus – golirea „mirabilei seminţe” semantice de miezul ei mitologic, primordial: „Cuvintele goale smulg rostul ideii/ Așa cum unii copii/ Rup aripile fluturilor/ Într-o doară/ Și înțelesurile dispar/ Sub privirea grea/ A nimicului”

Despre poezia Victoriei Maria Pripon vom spune, deocamdatră, doar atât: în acest moment talentul şi maturitatea lirică îi dă dreptul, în pofida vârstei, să fie considerată o mare speranţă a literaturii române.

L.ucian M.

La apus

A sosit și ziua în care putem spune

Că s-a scris tot ceea ce era de scris

Timid încercăm să ne pastișăm

Propriile creații mai vechi

Și necitite

Oricum

De nimeni

Sau să luăm câte o metaforă

De la alții

Până la comanda inevitabilă

Tocurile jos

Iar cuvântul coboară solemn

Întru nerostire

Zările își pierd

Culorile

Visele devin simple narațiuni

Inutilizabile

Doar acolo

Departe

În sufletele noastre

Vor mai fi existând

Înțelesuri nescrise încă

Dar temerarii

S-au întors de acolo

Cu zâmbet tăcut

Și privirea așternută în palme

Ca un soi de contemplare

A apusului

Acestei lumi

Portret cu togă

Nu sunt eu

În acest peisaj

Neiscusit pictat

Pe un colț de pânză

Nu îmi recunosc

Pașii apăsați

Prin agora

Nici mormăitul evident

Însoțind privirea pierdută

Este

Poate

Un iarăși-eu

Purtând în piept

Uitarea

Ca pe o decorație de mare preț

Și mult ajutor

Căci cine nu și-ar dori

Să poată uita

Așa cum iubește

Selectiv

Sălbatic

Nemilos

Portret cu togă

Și gesturi largi

Și umeri căzuți

Din pânză mă privește

Ca dintr-o oglindă nedreaptă

Un chip obsedant

Care îmi aduce aminte

Că aș fi putut deveni altfel

Fără teamă de a păși

Apăsat prin agora

Fără mine

Paşi prin istorie

Sub acest pom

Al ultimelor gânduri

Privim înapoi

La urmele pașilor noștri

Prin istorie

Cât ne-am străduit

Să fim

Simultan

Noi

Și altora

Pe măsură

Iar umbra noastră devine

Tot mai șovăitoare

Neștiind pe cine să însoțească

În ultimul periplu

Printre zări

Nedumerită de faptul

Că lăsăm în continuare două urme

Total diferite

De pași pe nisipurile

Mișcătoare

Ale istoriei

Ducând spre două puncte

Cardinale

Total opuse

Dincolo

Cuvintele goale smulg rostul ideii

Așa cum unii copii

Rup aripile fluturilor

Într-o doară

Și înțelesurile dispar

Sub privirea grea

A nimicului

Aici mirarea nu își găsește locul

Căci gândurile trăiesc

Doar în spații luminoase

Unde cuvintele nu plutesc

Printre nori negri

Purtate de vânt

Dincolo de orice înțeles

Muguri

În muguri obosiți de așteptare

Se ascund visele generației mele

De a primi

Măcar ceea ce a oferit

Acestui veac tulburat:

O viață.

Iar primăvara din ochii noștri

Este doar un substitut

Convenabil

Și ieftin.

Suntem privați de amintirea

Unei copilării sacrificate

În care primăvara

Era un anotimp

Așternut în suflet,

Nu doar în calendar.

Muguri obosiți

Veghează începutul

Acestui sezon

Al norilor de mucava

Aplicați peste un peisaj dezolant

Pe care ei îl numesc,

Cu emfază,

„Viața noastră”.

Și suntem astăzi,

Atât cât ni se îngăduie să fim,

Propriile dubluri,

Jucând într-un

Mult prea scurt metraj

Anulat chiar înainte

De începerea filmărilor.

Târziu

Firele de nisip

Ale căderii din noi

Vârtej fără rost

În clepsidra

Unui zadarnic nou început

Pe marginea drumului

Către divin

Cresc florile fără culoare

Ale mult prea apropiatei

Înserări

Clepsidra mată

Sub același soare

Umbre de nisip și scoici

Fantome ale verilor trecute

Stau nemișcate

Spre a nu stârni

Distrugerea

Ruinele prezentului

Construiesc timid

Realitatea

Îmbinând trecut și viitor

În imaginea ștearsă

A unor chipuri fericite

Zâmbim stingher

Zugrăvind peisaje

Inexistente

Lăudând durerea

De a trăi

Într-o fantezie

Fără de sfârșit

Iar cei care vor fi

Vor deschide ochii

Sub același soare

Vecini cu fantomele

Unor mici bucurii

Sezoniere

Și cu ruinele

Unor vremuri

Pe care noi le-am întemnițat

În clepsidra mată

A miturilor

Fals narcisiste