Poetul zilei RODIAN DRĂGOI

POETUL ZILEI

Rodian DRĂGOI

ZĂPADĂ DE MARMURĂ

(Poetului Rodian Drăgoi, care m-a nins până la capătul lumii)

Stau pe malul Dunării şi număr apa,

şi sunt sălcii despletite printre păsări

şi umbra prietenului meu Rodian alunecă

uşor până la antichitatea în care

o poetă din Grecia i-a tradus viaţa.

Dar nu e vântul nici Dunărea nu-i,

stau pe mal, ca într-un spital de

cuvinte frumoase, şi îi fac semn

cu zăpada care mă ninge şi el râde,

pentru că azi, suferinţa lui e fericită

precum statuia lui Phidias.

Lucian Mănăilescu

URLETUL LUPILOR CLATINĂ STELELE

LUNA STĂ ÎNTR-UN PICIOR ŞI RESPIRĂ UN CERC

Luna stă într-un picior şi respiră un cerc

vântul încă e tânăr la mine în plete

şi corabia mea ca un nor rătăceşte

pe o apă crăpată de sete

pădurea stă rezemată de un cuc

mama poartă tot timpul cenuşa cu sine

şi întruna mă strigă dar strigătul ei

nu găseşte drumul care vine la mine

câinele meu de mult a murit

umbra lui mă urmează şi acum credincioasă

în grija ierburilor îmi voi lăsa trupul

şi mă voi întoarce acasă

SCRIU ACESTE RÂNDURI ÎNTR-UN TREN

Scriu aceste rânduri într-un tren

lângă mine stă mama bolnavă şi tristă

câmpia se întinde ca o blană de ren

aş şterge rugina de pe cer şi nu am o batistă

trenul aleargă nicăieri nu opreşte

oare câte veacuri trecut-au de când am plecat ?

pasărea în aer putrezeşte

ploaia cade întruna ca un păcat

mereu mi se spune să am totuşi răbdare

drumul se zvârcoleşte în mine şi plânge

mi-aş dori să merg singur pe o cărare

şi trenul aleargă nicăieri nu ajunge

TATA ÎŞI DUCE OASELE LA MOARĂ

Tata îşi duce oasele la moară

apoi îşi bate sângele în grindă

vântul doboară iar o întrebare

ninge tăcut şi alb dintr-o oglindă

o nuntă fără miri se-ntâmplă în pământ

prin lacrima mea trece o pădure

mă bea cu sete cel care nu sunt

cuvintele vin noaptea să mă fure

URLETUL LUPILOR CLATINĂ STELELE

Miroase a pâine şi ceru-i senin

ascultă iubito cum florile vin

şi totuşi ai sosit cuvintele îţi sunt asudate

până în zori vom trăi poemele toate

luna stă în genunchi şi spală podelele

urletul lupilor clatină stelele

acum nici păsările nu mai au contur

la noapte iubito voi veni să te fur

POETUL ÎŞI TRECE MÂNA FUMEGÂNDĂ PRIN PĂR

Caii-au păscut distanţa dintre noi

ura nu se mai vede de atâta iubire

o lină corabie pluteşte-nspre cer

şi arborii înfloresc de uimire

ninge frumos visul se face alb

şi vântul ne ia somnul în răspăr

poetul scrie încă o scrisoare de dragoste

şi-şi trece mâna fumegândă prin păr

PE O PASĂRE SCRIU ACESTE CUVINTE

Şi iar dezgrop zăpezile din soare

de mama pragurile îşi mai aduc aminte

se-aude cum lumina pe sine se naşte

pe o pasăre scriu aceste cuvinte

de-abia începusem să curg ca un râu

şi-am fost acuzat că am rupt o floare

şi în numele miresmelor am fost condamnat

să car toată viaţa o grădină-n spinare

CĂLARE PE UN FLUTURE VOI AJUNGE ACASĂ

Şi somnul doarme cu ochii deschişi

sânii stelelor tot mai mult mă apasă

din maci îşi face câmpul felinare

călare pe un fluture voi ajunge acasă

e fragedă dovada din care-mi fac cămaşă

sufletul meu îngenunchează-n ninsoare

o, din pieptul atâtor învolburate femei

iese câte un prinţ frumos călare

UN FOC VORBITOR CĂLĂTOREŞTE PE APE

Un foc vorbitor călătoreşte pe ape

în seminţe se face şi mai multă lumină

cel adormit în iarbă e sfâşiat de iarbă

ce limpede e poarta deschisă de-o albină

ca un val mă izbeşte un fluture în piept

şi mi se-nseninează pământul sub picioare

se-aude cum ţăranii întorşi de pe câmp

cu grijă-şi spală umbrele murdare

ACUM NICI VEŞMINTELE NOASTRE NU ÎŞI MAI SPUN NIMIC

Acum nici veşmintele noastre nu îşi mai spun nimic

oare câte ferestre încap într-un singur cuvânt ?

tremură lumina între mâinile mele

pe stradă femeile sunt respirate de vânt

tu ţi-ai uitat tristeţea în oglindă şi ai plecat

bluza îţi e udă de întuneric pe spate

iarba în care ne-am iubit pretutindeni ne caută

în mine sunt mormane de frunze vânturate

PAZNICII MIRESMELOR AU CAPETELE RETEZATE DE STELE

Paznicii miresmelor au capetele retezate de stele

vântul îmi risipeşte cuvintele prin încăpere

un copil orfan îţi înalţă durerea ca pe un zmeu

lumina tot mai multă lumină îmi cere

încă o haită de griji se îndreaptă spre mine

pe unde au trecut vânătorii iarba creşte cu teamă

pe sub uşă singurătatea încearcă să îşi vâre gheara

dacă ai să pleci casa se va ţine după tine ca o scamă

CUVINTELE NOASTRE SUNT PLINE CU PĂMÂNT

Cuvintele noastre sunt pline cu pământ

prin frunze toamna a-nceput să vină

în părul tău acum e mai răcoare

se-aude clar cum pleacă lumina din lumină

cresc stâlpi de nerăbdare prin gările pustii

vin trenurile toate-ncărcate cu zăpadă

şi brusc se face noapte suntem atât de trişti

ca nişte ochi care-au uitat să vadă

PE SUB PĂMÂNTURI NECHEZAT DE CAI

Eu eram mai tânăr tu erai mai ceaţă

fulgii de zăpadă chiuiau prin viaţă

eu îmbătrânisem tu nu mai erai

şi pe sub pământuri nechezat de cai

SE FĂCU PREA ÎNTUNERIC

Se făcu prea întuneric şi lumină se făcu

tu eşti tot la fel de tristă prinsă între da şi nu

ce lumină înnoptată şi ce cântec risipit

pe tăcerea cărnii tale şi pe urlet de cuţit

se făcu multă ninsoare pe sub sânii-ţi somnoroşi

umbra mea nu vrea să doarmă

ochii tăi sunt mai umbroşi

CINEVA MĂSOARĂ LUMINA DIN MINE

Înnebunesc copacii de-atâta dimineaţă

şi drumurile curg încet spre râu

cineva măsoară lumina din mine

câmpia bate din aripi de grâu

apoi se dezbracă de cuvinte cuvintele mele

rădăcinile zilei rămân în calendar

pădurile intră în casă

cine a făcut întunericul atât de amar?

POEMUL VA CONTINUA SĂ SE SCRIE SINGUR

va fi iarnă
nopți în șir voi călători printr-o lupoaică albastră

cu tristețe vei spune
călătorul a ajuns dar sufletul său încă mai umblă pe drum

ziua va fi atât de mică
încât va putea să încapă în cutia poștală

va ninge mult
încă un poet va muri cu capul pe masa de scris

poemul abia început va continua să se scrie singur
în timp ce vai poetul va continua să moară