TRAIAN FURNEA - POEZII
POETUL
ZILEI
(Comori
uitate ale literaturii române)
Traian
FURNEA
Cântec
Foaie verde de mohor
Când voi vrea prieteni să mor
Când voi vrea să nu mai fiu
Să tot merg să nu mai viu
Să tocmiţi nouă tâmplari
Care credeţi că-s mai mari
Şi-nainte de-a le spune
Ce vor face ei anume
Să îi sloboziţi în beci
Să bea vinurile reci
Până ce s-or îmbăta
Şi-or începe a cânta
Şi-apoi prindeţi patru fete
Care-s mai puţin şirete
Dară musai fete mari
Şi cu sânii musai tari
Cu sprâncenele prelungi
Şi picioare musai lungi
Şi iar verde de mohor
Daţi-le tâmplarilor
Să le deie la rindea
Pân-or scoate scândurea
Şi din ea facă-mi sicriu
Colorat trandafiriu
Ca fetele preacurate
Să mă poarte-nsărcinate
Spre capăt de veşnicie
Foaie verde-aşa să fie.
Fata
de la ţară
 |
| Ştefan Lăzărescu - artist plastic |
La unul din blocurile
noului cartier
s-a mutat de curând
o fată de la ţară.
De la fereastra mea
asist în fiecare noapte trist
la neputinţa ei
de-a se întoarce acasă
pentru că ori de câte ori încearcă
părul ei lung
rămâne multă vreme
încurcat printre blocuri
 |
| Foto: Lucian Mănăilescu |
Scrisoare
Anei-Livia
Eu am plecat iubito călător
Să caut rimă şi la alte nume
Dară de tine, prea pribeag prin lume,
Prea-bună Ana-Livia mi-e dor.
Din câte-un pat emancipat de dor
Şi-mbălsămat în spray-uri mult prea
fine
Plec călător spre altul, dar de tine
Prea-dulce Ana-Livia mi-e dor.
Femeile frumoase mă mai vor
Şi mă vor vrea în veci, dară de tine
Poate prea-ndestulat de-atâta bine
Prea-simplă Ana-Livia mi-e dor.
Şi te mai rog, scriindu-ţi despre mine
Să mă salvezi de-atât amar de bine.
Vânătoareasa
cea fricoasă
Lui Florian
Pittiş
Într-o nu ştiu care sară
Într-o nu ştiu care ţară
Într-un nu ştiu care sat
Sub un nu ştiu care pat,
Mititel cât un cercel
Stă pitit un şoricel
Tremurând bietul de el
Fiindcă-aflase dintr-o carte
Că-ntr-o nu ştiu care sară
Într-o nu ştiu care ţară
Într-un nu ştiu care sat
Sub un nu ştiu care pat
 |
| Foto: Lucian Mănăilescu |
Nici prea mare dar nici mică
Stă pitită o pisică
Tremurând şi ea de frică
Fiindcă-aflase dintr-o carte
Că-ntr-o nu ştiu care sară
Într-o nu ştiu care ţară
Într-un nu ştiu care sat
Sub un nu ştiu care pat
Terminând de ros un os
Şade-un câine zdrenţuros
Tremurând şi el fricos
Fiindcă-aflase dintr-o carte
Că-ntr-o nu ştiu care sară
Într-o nu ştiu care ţară
Într-un nu ştiu care sat
Sub un nu ştiu care pat
Fără vreun dinte ros
Şade-un lup foarte nervos
Tremurând şi el vârtos
Fiindcă-aflase dintr-o carte
Că-ntr-o nu ştiu care sară
Într-o nu ştiu care ţară
Într-un nu ştiu care sat
Sub un nu ştiu care pat
Cu piedica puştii trasă
Şade o vânătoreasă
Tremurând cu tot cu casă
Fiindcă-afase dintr-o carte
Că-ntr-o nu ştiu care sară
Într-o nu ştiu care ţară
Într-un nu ştiu care sat
Sub un nu ştiu care pat
Mititele cât un cercel
Stă pitit un şoricel.
Scrisoare
mamei
 |
| Foto: Lucian Mănăilescu |
Prin lumina zmeurie
A unei veri aproape sfârşite
Aş vrea să mă întorc acasă
Mamă
Plin de bani şi alături
Cu cea mai frumoasă fată din lume
Şi tu să fii mândră
Şi puţin fâstâcită
Te ştiu eu bine dar vezi
Eu sunt sărac şi slăbuţ
Port ochelari şi umblu-ntruna trist
Iar peste toate astea tu îmi spui
Că umblu puţin aplecat înainte
Ca moşii
Ăsta sunt mamă ce naiba să fac
Aşa că n am să pot veni acasă nicicând
Plin de bani şi alături
Cu cea mai frumoasă fată din lume
Prin lumina zmeurie
A unei veri aproape sfârşite
Şi tu să fii mândră şi puţin
fâstâcită
Te ştiu eu bine
Cea mai frumoasă fată din lume
Va merge cu altul acasă.
Buze
ca şi ale mele
Copilul meu stă pe genunchii mei
Genunchi şi ei abia vindecaţi
De zdreliturile copilăriei
Cu calde încă amirosuri unşi
De verde tutun şi secară
Şi mîinile mele din care jocul
Abia a plecat
Ca o vulpe dintr-un bîrlog prea
uscat
Mîini care-mi folosesc acum
Mai mult la a da drumul
Decît la a prinde
Copilul mi-l ridică în sus
Cum pasărea cîntecul şi-l ridică
Deasupra
Mă schimonosesc şi el rîde
Cu-aceleaşi buze ca şi ale mele
Singurele din lume
Care oricînd de acum încolo
Vor putea spune despre mine
A murit tata
Vîrste
M-am îndreptat spre vîrstele mele
Precum spre nişte oraşe
Tot mai neprimitoare
Am fost mereu întîmpinat cu invidie
Şi dat în cele din urmă afară
Cu pietre
Rănile mi le-am dus mai departe
Nefericit şi singur mereu
La urmă am întrebat
De ce pentru ce
Iar cineva parcă abia aşteptînd
Mi-a răspuns
Pentru că rănile acestea
Trebuiau să ajungă cu bine aici
Doi
copii
Am văzut odată demult
Doi copii îmbrăcaţi de duminică
Mergînd de mînă
De-a lungul cîmpului înrourat
Al satului nostru
Nimeni nu ştia de unde vin
Şi nimeni încotro se-ndreaptă
Povestea e demult uitată
Ploile paşii lor i-au şters
I-au îngropat la rădăcina altor
ierbi
Numai eu mă mai întreb
Din cînd în cînd
Oare-au ajuns
O zi îndepărtată
Privind pădurea de stejari vuind
Cu o ţigară umedă în colţul gurii
Degeaba ar ieşi de-acolo
Ca o copilă proastă
Cu părul încîlcit
Sălbăticită de însingurare
O zi îndepărtată din copilăria ta
Şi te-ar privi rugătoare
Ce ai putea să faci cu ea
Ai risca să ai complicaţii
Nici n-ai lăsa-o să-ţi sară în braţe
Vei prefera
Să dai cu bulgări uscaţi după ea
S-o alungi înapoi
Ultima
vizită
 |
| Ivan Zenin |
Dumnezeule
Am şi uitat de tine
Copila mea nebună
De cînd mă cauţi
Şi cum de m-ai găsit
În ascunzişul meu de-aici
De sub pădurea aceasta pe care
Atunci cînd vin cartografii
Mi-o îngrămădesc în suflet înapoi
Ca din întîmplare făcîndu-mă
Că trec pe acolo
Fluierînd şmechereşte
Vino să-ţi scutur bruma din păr
Vino să-ţi fac un ceai fierbinte
Şi-apoi să ieşim goi
În ploaia acestei toamne
Printre sînii tăi să curgă şiroaie
Pe care să le-adun în pumni
Să le beau
Iar la lumina merelor mici
Să ne iubim pe îndelete plîngînd
Pînă în zori
Cînd te voi numi dumirit
Copilărie
Cînd te voi arunca
Pasăre albastră
Spre crengile copacilor uscaţi
Reînvăţîndu-te zborul
Comentarii
Trimiteți un comentariu