IN MEMORIAM CIPRIAN CHIRVASIU

„Fratele şi Maestrul nostru Ciprian CHIRVASIU şi-a plătit datoriile pământeşti iar sufletul său s-a întors la Tatăl ”

LACRIMILE PLOII

MOTO:

„Mama e arădeancă. Tatăl meu s-a născut la Cluj. Eu am apărut în Sud şi m-am educat la Baia Mare. Sunt un fel de român Buimac.”; „Părinnţi noştri se comportau cu moartea ca şi cu un copil: se îngrijeau din vreme de dânsa, îi vegheau destinul.” (Ciprian CHIRVASIU, , din volumul Destine fără noi)

A reînceput să plouă, trist şi nesfârşit: „Fratele şi Maestrul nostru Ciprian CHIRVASIU, personalitate marcantă a culturii contemporane, şi-a plătit astăzi datoriile pămînteşti iar sufletul său s-a în-tors la Tatăl.

Împărtăşim întru totul durerea familiei şi a tuturor celor care, cu bună dreptate, l-au iubit. Vom ră-mîne martorii frumuseţii sale sufleteşti şi a înălţimii sale spirituale.

Dumnezeu să-l odihnească! / Direcția 9”

Am plecat să fotografiez lacrimile ploii şi să-mi aduc aminte...

Era în ziua de 16 aprilie 2016, la Râmnicu Sărat. Editura „Rafet” lansa antolo-gia Poezia vie, în care figurau 5 poeţi buzoieni şi 5 poeţi de la Asociaţia Culturală „Direcţia 9” – Bucureşti. În calitate de tehnoredactor îi citisem, evident, pe toţi. Aşa că, atunci când Ciprian Chirvasiu mi-a întins mâna, m-am simţit în vecernia versurilor lui din poemul Dâră de sfânt: „iubirea este felul Domnului/ de-a Se pune/dintr-o mână în alta.”

Pe timpul evenimentului am făcut multe fotografii, ca să mă asigur de reuşită, lumina capricioasă, strecurată prin ferestre, şi idiosincrasia mea faţă de lumina blitz-ului implicând anumite riscuri. În mod ciudat toate fotografiile în care era Ciprian Chirvasiu au ieşit perfect, o „lumină lină” - blândă şi tristă, de candelă aflată într-o nişă din sufletul Poetului - aureolând imaginile. Acum, printre picăturile de ploaie, mă în-torc în „atunci”, ajutat şi de clipurile postate pe internet de Simona Toma, de cuvintele lui Adrian Suciu şi de versurile singurătăţii Poetului...

Acum a reînceput să plouă... „Aud materia plângând!”

POEME

de Ciprian Chirvasiu

DE CE NU PUTEM MURI

Doar cei care trăiesc au viziunea pământului,
moartea e totdeauna sus,
mormintele sunt în cer.

Deci să nu te miri, femeie, dacă uneori plouă
cu oasele frunţii. Suntem mici în lume
fiindcă nimeni nu ştie că lumea este deasupra.

Când naşti, dai afară pământul din tine,
ca să devină aer.

Sinele nostru profund
are rădăcini în copii.

Ei vin aici să ne povestească.

Trăim povestiţi de pruncii care stau să vină
şi distilaţii de pietre.

Din pricina asta, uneori,
nu putem muri.

Când murim, avem senzaţia
că nu suntem singuri.

Din pricina asta fericirea
vine mereu ca o lopată de pământ.

 CERTITUDINEA CU PICIOARE LUNGI

 „Speranța lăsată în lut se joacă prin biserică”

(Ondina)

Bisericile și-au pus lutul deasupra capătului,

înlăuntrul lor nu există speranță,

ci doar motoarele ruginite,

pe care le mai pornește, rareori,

câte-un mecanic virtuos din fire.

Ondina, va trebui să pricepem o dată

că Dumnezeu nu-i tonomatul de birt,

în care strecori o fisă

și-ți cântă melodia preferată!

Dumnezeu este alt-ceva,

mereu alt-ceva,

până la stupoare.

Iar bisericile sunt marile Lui săli de bal,

unde te invită la dans:

să știi că și Dumnezeu își schimbă pasul

după noi!

Dă uitării toate coregrafiile învățate acasă

și lasă-te-n voia lui

Dumnezeu, dansatorul perfect.

El nu se-ncurcă niciodată

nici în tangoul cuiva,

nici în păcatul cuiva,

nici în propriile piruete.

Dumnezeu nu te calcă niciodată pe bombeu.

Pentru că El este

secunda când intuiești pasul greșit.

Dacă ai primit cândva o invitație la vreun bal

și te-ai pomenit într-o biserică

înseamnă că te-ai născut deja.

Dacă începe muzica

înseamnă că te-ai rugat.

Dac-ai dansat cu Dumnezeu

înseamnă că ai trăit destul.

După bal,

la o cafenea cu violoncelistul,

prieten cu contrabasistul

și cu tipul de la trianglu,

bisericile se destramă în oameni,

ca mamele îngenuncheate

sub nașterile care nu așteaptă.

Lutul nu are nimic de-a face nici cu bisericile,

nici cu mamele,

nici cu sufletul cuiva.

Lutul are pești.

Este fundul de mare.

Lutul iese la iveală

după o rupere de apă,

la un crăpat de ziuă,

iar speranța noastră are tălpile obosite,

pentru că Dumnezeu e

o certitudine cu picioare lungi.

Să credem profund

în toamnele fără mâini și fără creier,

cum imberbilor li se pare că,

spărgând o nucă,

au deschis o ușă

către cruci de piatră

date cu odicolon.

Speranța înseamnă dezamăgirea de apoi,

bisericile nu sunt decât umerii

pe care ne sprijinim

în căderile luminii,

dovada supremă că trupul nu are substanță

și că nu-și poate inventa singur chipul.

Dacă v-ați fi sprijinit vreodată pe fundul mării,

ați fi știut asta:

Biserica e peștele

și sufletul are viscere.

Doamne, Dumnezeule,

îmi permiteți?

AŞA - ZISUL

Ce noroc de țară am avut și eu, Ondina,

ce noroc de țară!

Țara mea, unde până și-ntr-un loc părăsit

și neisprăvit

poți găsi o fată frumoasă,

loc de casă

și fructe de pădure, care stau să urce.

Țara mea,

unde râurile sunt ploaia pământului!

Țara mea, de unde, o dată plecat,

ți se mai permite să-i vizitezi doar plânsul,

cu frigul de care ești în stare.

Țara mea,

în care-am reușit să devin așa-zisul.

Am visat miros de pâine caldă astă-noapte,

o călca tata mort în picioare,

și mi-a nins foamea-n ultima odaie,

mama te-a ascuns într-o stupoare de fragi,

într-o zacuscă,

în niște copăi albe,

cu haine de ducă.

De unde să știu eu că mă așteptai

în câmpul de bumbac

al fugii mamei

de tata?

De unde să știu eu

că mă iubeai

în soba de la drum?

Frânge-te-aș la o cină în zori,

bea-te-aș pe urmă!

Ce ți-ai mai putea dori să iei cu tine, Ondina,

decât înţelesul așa-zisului,

lumina cea întunecată,

care lasă umbră?

Poate doar bunul de oameni,

ce ți-aș fi fost.

Ondina, gura mea vine

dintr-o întrebare, în sfârșit, bine pusă:

„CINE este adevărul?”.

Eu nu am avut niciodată timp,

ci doar întretimp.

Ție însuți, pui de acvilă,

ți-am mângâiat capul, retezat de odihnă,

pe întretimpul vieții mele.

Dacă ai aduce acum pe masă

o sticlă de vodcă,

să nu mai stau singur la așezata asta,

te-aș vinerii cu o miercure,

într-o zi de duminică.

Ondina,

prin țara mea,

Dumnezeu călătorește cu bou-vagonul.

Și, dacă S-ar opri să bea apă,

te-aș strânge în brațe

cu toate locurile părăsite

și neisprăvite ale lumii,

cu toate fetele lor frumoase

și m-aș întuneca puțin,

așa, ca să-ți fie și ție umbră, puțin.

Până una alta,

culege-mi de pe linia norocului

o zi de luni,

promisiunea de marți,

halvița de joi

și moartea de sâmbătă.

Copiii bogați și nebunii

vor avea curând

nevoie de daruri.

 DÂRĂ DE SFÂNT

Fericiți cei care s-au regăsit

sub o mătanie!

De două ori fericiți

cei ce-au avut în neam

și sfinți,

și părinți!

Ondina, iubirea este felul Domnului

de-a Se pune

dintr-o mână în alta.

BATE TACTUL!

Să exersăm pentru ultima oară, Ondina,

fa, do diez, si bemol, si, si,

bate tactul, Ondina, strânge griful!,

încă n-ai venit, nu te-a chemat nimeni,

încă n-am plecat, parcă m-aud respirând,

bate tactul, Ondina, recviemul acesta

dă ca prostul în oda bucuriei,

dar e bine chiar și așa: mi te-nchipui,

ești asemenea ei, care n-are egal,

lasă, o să murim mai târziu, lasă,

mai târziu, când om fi odihniți,

sol, re, mi, fa, si, do diez,

asemenea ei, care n-are egal,

asemenea ei, ai lepădat rochia subțire de in,

pe care o țin acum între degete, bate tactul,

și, dacă vrei neapărat, na!, ține!,

trăiește tu viața asta în locul meu,

mâncă tu agurida mamii ei de viață!,

fa, do diez, sol, re, mi, si bemol,

ia pe răspunderea sufletului tău

oboseala care mă apasă,

ia tu neputința de-a scrie numai revelații,

de-a gândi numai în cuvinte, poftim!, iubește tu

femeia asta pe care n-o mai iubește nimeni!,

încearcă tu să faci rost de bani

pentru iaurt, parizer, cafea,

pentru mentă și dude,

încearcă tu să faci rost de bani!,

bate tactul, fa, la, do diez,

poftim!, ia-le tu pe toate!,

trăiește tu în locul meu!,

străbate cu sandale albe

ziua asta, vagă sub crivăț!,

ar trebui să murim odihniți,

și, mai ales, nu te plânge,

nu te plânge de nimic,

fii demnă!, îți dăruiesc destinul până la prăsele,

dacă ții neapărat,

n-ai venit încă, nu te-a chemat nimeni,

nici eu n-am plecat, parcă m-aud respirând,

dar e bine așa: mi te-nchipui,

dacă ții neapărat,

trăiește tu viața în locul meu,

trăiește-o tu!,

și cântă, dansează până la uitare,

a venit vacanța, podul de piatră,

strânge griful, Ondina, bate tactul!,

până și vodca îmi e săgetată de pești roșii,

trenul de Franța nu oprește aici.

N-a mai rămas nimic de spus.

Rostul acestei lumi îl știu

doar copiii și morții.

CRESCĂTOAREA DE STEPE

Pod al casei surpat sub frunte,

moțăie îngerul.

Acela șleampăt și grăsuț,

locuind halatul,

despre care doamnele pot băga mâna-n foc

c-ar fi aripi.

Acolo doar tu ai dreptul să plătești

chirie silnică pe viață,

acolo, Ondina,

doar tu ai!

Am hotărât:

doar tu!

Dreptul la viziunea verticalității cu ora,

cu minutul,

la iubirea zdrelită a călcâiului pentru oameni.

Acolo doar tu!

Acolo, doar acasa

bietei noastre secunde.

Cum azi pășești printre antebrațele tale stângi,

ca să nu mă superi.

Deci, în biata mansardă comună,

aibi tu puterea

de-a interzice venirea morții!

Aibi-mă tu, în loc de tine,

dacă poți!

Mânji, dacă poți,

or să-ți împingă cu boturile iarna

la pragul bucătăriei de campanie,

să inventezi tu anotimpuri,

să poruncești învieri,

să fii doar tu crescătoarea de stepe,

și iepelor îngerul prost

să le fie amurg!

Iar eu numai să înger cu el, câte-un pic,

atunci când ți-o fi greu și ție să mă aibi,

să-ți traversez biografia

ca pe-o plapumă umplută cu două grame

și să zic:

grăbește, Doamne, Apocalipsa aia,

că am ajuns la marginea femeii!

Ciprian Chirvasiu, Valeriu Mircea Popa, Adrian Suciu

IOSIF, FĂRĂ IMPORTANŢĂ

Niciodată omul vreunei femei

n-a avut firescul femeii sale.

Fecioria e un fel de-a sta nedumerită

între dorința de a avea om

și dorința de-a avea prunc,

după cum, în Evanghelii,

Iosif n-are nicio importanță.

Trăiți între lăcuste,

noi nu am avut până acum nici sensul

înșurubării în aer,

nici dimensiunea prăbușirii din înalt,

ci doar bucuria salturilor mici.

Atunci când o întorci,

înlăuntrul mânușii se află măsura

ce poate să-ți dea plânsul degetelor,

cu care mângâi

în somn.

Marius Dumitrescu, Ciprian Chirvasiu

TUTA

Altfel, Ondina,

află că sunt bine.

Mi s-a spus mai apoi,

că moartea mea ședea pe câmp

fără treabă,

fără niciun fel de albine

și se uita în zare, a proasta,

la combine.

Și m-am dus la dânsa și i-am zis:

„Auzi, fă, cât crezi că te-aș mai putea ține?!

Cât să te mai țiu?!”.

Și moartea mea a murit

de dor,

după mine.