RĂSFOIRI - REVISTA REVISTELOR

RĂSFOIRI

Nu mă simt prea grozav în ultimul timp. Mă plimb printre amintiri şi, de la fereastra birului său, Şeful dă un nor la o parte şi îmi face cu mâna a admonestare. Cred că vrea să mă trimită în vacanţă, poate chiar în Vacanţa aia Mare, într-un loc în care nu e durere, nici întristare, nici partide politice. Am mai discutat subiectul şi l-am rugat să mă mai lase preţ de două cărţi, una aflată în stadiul de tehnoredactare şi cealaltă aproape gata în fişierul de calculator din cap, dar m-a privit cu neîncredere şi l-a sunat pe Sfântul Petru, să-mi anuleze legitimaţia de liberă circulaţie.

Nu e o atmosferă de luat lumea de la capăt sau de făcut alta, aripa de la piciorul drept mi se fâlfâie dureros, oraşul parcă se mută undeva, drujbele muşcă din coaja de copac a înserării, bormaşinile infernului dau găuri în cer, încerc să-mi adun greierii de pa paginile teancului de reviste literare rămase necitite, mă uit şi uit, într-o insomnie ondulatorie (mioritică  - vorba lui Blaga)

F Virgil Diaconu, în „Aurul şi cenuşa unei zile obişnuite” notează, în aceste pagini de (probabil) jurnal: „Liviu Ioan Stoiciu a lansat volumul III din Opera poetică, editat de Editura Cartea Românească. Un poet care trebuie să fie de top, de vreme ce editura îi publică gratuit Opera poetică. După cum se vede, Stoiciu trece de la funcția de procuror al sistemului la aceea de avocat al lui. De ce? Probabil pentru că între timp poetul a primit din partea Uniunii o indemnizație «de merit» de 2.700 lei lunar și Premiul Tudor Arghezi pentru Poezie, înmânat chiar de N. Manolescu. (2016). Și a mai primit dreptul de a publica oricând în România literară, revistă care cu câțiva ani mai înainte, când el hărțuia conducerea Uniunii, îl beștelea și denigra în tot felul.” (SPAŢII CULTURALE, Nr. 58/2018)

F Liviu Ioan Stoiciu: „Pentru a o lua de la capăt: de ce să te consideri acum/ mai învins decât altădată, ai uitat?/ Facem parte cu toţii din acelaşi rânjet al is-toriei.”(Acelaşi rânjet - SINTAGME LITERARE, Nr. 3  - 2018)

F Ctiticul Adrian Dinu Rachieru, invitatul Cafenelei literare, răspunzând unei întrebări a inter-locutorului (Virgil Diaconu): „Văd că LIS, poetul-cameleon, cum îi zici, a devenit ținta preferată. Dar mai sunt și alții, lista e bogată. Cazul directorului de i-magine al USR nu-ți spune nimic? Sunt penibile de-misii morale, mascând interese precise într-o lume tranzacțională. Intrat în cursa nominalizărilor, poetul-diarist invocat speră (bănuiesc) că jurații se vor îndu-pleca într-o zi. Dacă vor primi comanda...” (CAFENEAUA LITERARĂ Nr. 6/184, Mai, 2018)

F Liviu Ioan Stoiciu schimbă şi el, într-un fel, „tonul” (BUCOVINA LITERARĂ, ANUL XXIX, Nr. 3 - 4/ martie – aprilie, 2018): „Am considerat că Premiile Uniunii Scri-itorilor sunt cele mai importante, de vreo cinci ani nu mai cred asta  (se împart doar in-dulgențe, sunt autori ajunși la o vârstă care sunt răsplătiți pentru serviciile aduse Uni-unii Scriitorilor, având funcții în fruntea unei filiale a Uniunii Scriitorilor sau a unei reviste literare, organizatori de tot felul de manifestări pe bani publici, cărora li se pre-miază cartea să poată să primească indemnizația de merit, de exemplu; sau sunt schim-buri de obligații colegiale ale autorilor cu cei din jurii, prin care se premiază reciproc, în timp; cărțile rămân în plan secund, autorul contează (...) Sunt scriitori marginalizați, dacă nu ignorați total de Uniunea Scriitorilor (din păcate, cu prea mulți amatori, să nu spun veleitari), care au găsit această formulă de supraviețuire în plan literar. Nimic rău, doar că trăim așa într-o viață literară toxică, conflictuală, plină de frustrări.

Nu mai subliniez, legat de Uniunea Scriitorilor, care ar fi ajuns la 2.700 de membri, că zece la sută dintre ei sunt activi, prezenți la manifestări și în reviste lite-rare… Că în rest e numai orgoliu rănit și tristețe.” (Viaţa literară de la noi tot mai divizată)

 

Adrian Dinu Rachieru

F Interviul „Cafenelei”, de care aminteam, îi prilejuieşte criticului sobru şi valoros, care este Adrian Dinu Rachieru, posibilitatea de a „puncta” câteva adevăruri pitite sub preşul literaturii actuale: „Dinco-lo de talent și hărnicie (pe suportul devo-țiunii față de literatură), importantă în criti-că este onestitatea. Or, partizanatul, anga-jând tabere în conflict, vizibil și înainte de Revoluțiune, copleșitor azi, falsifică ierar-hiile. Și lasă în sarcina posterității grele mi-siuni recuperatoare, reparatorii. Să fim lu-cizi, posteritatea are / va avea mereu alte griji... (...) Declinul infrastructurii culturale se însoţeşte cu proliferarea reţelelor literare virtuale. Mediul online, în ofensivă, cu-noaşte numeroase iniţiative convergând „încurajării” interacţiunii poetice. Astfel, ve-chile manifestări (cenacluri, festivaluri) declină, evenimentele «deschise»  (lecturi pu-blice) favorizează lectura «la un click distanţă» (admirabil spus!) provocând aluvionar opinii «sub scutul anonimatului» şi asigurând validarea virtuală. Comercializarea ima-ginii face ravagii. (...) Ofensiva noilor veniţi înseamnă şi «lupta cu statuile». Agre-sivitatea/solidarizarea generaţionistă, clasamentele zonale (încropite de strategi de ca-fenea) şi promovarea zgomotoasă a valorilor «de grup» (literar), cu rol substitutiv, ili-cit, ar cere, spuneam, revigorarea spiritului critic. Observ că spiritul critic, aparţinând unor voci autorizate, recunoscute ca atare, a cam amuţit, în timp ce criticismul (pe de o parte) ori superlativitatea (pe de altă parte) fac ravagii. Încât, inevitabil, confuzia se înstăpâneşte. Abundă prefeţele comandate, cota literară (a unora) e umflată nemilos, foiesc critificatorii” (CAFENEAUA LITERARĂ Nr. 6/184, Mai, 2018)

F DIN MINIATURA POETICĂ RUSĂ IV - traducere Leo Butnaru) AYVENGO/ Andrei Stețenko (n. 1971): „Rusia/ seamănă mojicului/ din baie/ râde/ în același timp rușinându-se” (Superb şi trist, numai un suflet de slav putea scrie asta)

F Iată încă trei bijuterii lirice: „Pe fluviu, spre a-i da prestigiu, se buluceşte ceaţa grea:/ Rămân pe mal şi-mi fac iluzii că poate vei ţâşni din ea!/ Un lipovean cu barba sură îşi trage barca la edec:/ Până dispare în amonte cu ochi-n lacrimi îl petrec!// Se va opri către amiază-n cătunul cu un singur birt:/ L-aş omeni de-aş fi acolo cu două jumătăţi de spirt!/ Dormind, o lişiţă-i purtată spre anaforu-nvolburat:/ De nu s-ar fi ivit pescarul, azi nu te-aş fi mai aşteptat!” (Ion Roşioru - De nu s-ar fi ivit pescarul); „ea nu voia să se uite în oglindă/ îi tunsesem pletele albite/ înțelegeam de ce vrea să se simtă pregătită/ pentru călătorie/ înțelegeam și resemnarea din ochii ei/ nu înțelegeam, însă, de ce oglinda îi este dușman./ - hai, uită-te să vezi cum îți stă/ încercam eu, cu inocența vârstei./ ea întorcea capul, ocolind bucata de sticlă/ spre fotografiile de pe pe-reți/ căutând cu privirea imaginea ei tânără/ da, acolo nu avea părul alb/ da, acolo era sănătoasă/ dar da, și acolo eram noi lângă ea./ nu pleci singură, să știi/ vom merge și noi câte puțin cu tine/ un pic din mine, un pic din sora mea/ un pic din tata, un pic din unchiul/ vor fi cu tine mereu/ pe drumul fără întoarcere/ din oglindă.” (Silvia-Ioana Sofineti - pregătiri de călătorie); „am scris mereu/ despre îngeri am scris/ ei despre mine niciunul/ niciodată și-am zis/ păi bine măi îngerilor/ îngeri îmi sunteți voi sau diavoli/ apoi mi s-a arătat/ că tot ceea ce scrisesem despre ei/ era de fapt despre mine/ și-am plâns cu pietre/ fiecare cuvânt scris/ l-am plâns (George GÎTLAN - tot despre îngeri) - (SPAŢII CULTURALE, Nr. 58/2018)

F Valeria Manta Tăicuțu (Râmnic, mon amour!) încearcă să descifreze me-canismele ciudate care, după revoluţie, ne-au făcut să pierdem „trenul” spre noi înşine: „Gara din Râmnic (...) nu, nu este cea proiectată de Anghel Saligny, legendele locale mint de zvântă, ca și anumiți oficiali în rapoartele prin care au obținut niște sume enor-me, acum câțiva ani, pentru o reabilitare fantomă. Gara lui Saligny au prădat-o vremea, aurolacii și comuniștii. Gara de acum este un kitsch reîmpodobit, după revoluție (sau ce-o fi fost ea!), cu două cruci de metal, de-o parte și de alta a bolții cu sticlă colorată imitând vitraliile din biserici. Pavelele au rămas cele „originale”, dar sparte de când hăul de pașii călătorilor, de gheața și zăpezile iernii, de ploile tuturor celorlalte anotim-puri. Asteriala din lemn a peronului se macină lent și trist, ca și dalele de beton care îmbrăcau cândva platforma dintre linia 2 și linia 3, singurele funcționale, că linia 1 e năpădită de buruieni și pe ea nu mai circulă decât cei 15-20 de maidanezi feroviari. Desigur, buruienile cresc peste tot, în viitor, nici cele trei-patru trenuri care mai opresc în Râmnic nu se vor mai vedea de răul lor.” (SPAŢII CULTURALE, Nr. 58/2018)

F Marius Manta prezintă al-bumul „Arca Noetică”, publicat de Pa-rohia Ortodoxă Română „Carterul Nou II” - Alba Iulia, unul dintre cele mai intere-sante monumente arhitecturale ale Orto-doxiei româneşti (Biserica „Sfinţii muce-nici Brâncoveni şi Sfinţii Ioani” - Bote-zătorul, Teologul, Gură de Aur), impusă în conştiinţa publicului sub conceptul ar-hitectural de Arcă Noetică. „Reţinem - scrie Marius Manta - dintre primele con-sideraţii pe cele ale Ieromonahului Agapie Corbu: «Aşa se face că, privită de afară, biserica (par)e o pasăre care-şi ia zborul întru înalturi. Ceva mai de aproape, aceeaşi pasăre se arată ca un potir. Schimbându-ţi iarăşi punctul de privire, potirul ţi se dezvăluie a fi cruce. când, în sfârşit, intri, simţământul este al ocrotirii pe care o dădea arca lui Noe în vâltoarea potopului, iar neputinţa de a identifica obârşia punctuală a luminii, datorită ascunderii ferestrelor, îţi prilejuieşte pregustarea tainei cetăţii lui Dumnezeu...»” (ATENEU, Anul 55 -Serie Nouă - NR. 585, mai 2018)

F Un Tête-à-tête, între Nuţa Istrate Gangan (Florida) şi poetul Mihok Tamas oferă un argument convingător pentru înţelegerea normalităţii: „Sincer să fiu, mă bucur că, în sfârșit, îmi pune cineva aceste întrebări. În legătură cu apartenența scriitorilor la o anumită cultură, sunt de părere că limba în care au ales să scrie reprezintă criteriul primordial. O știm și de la sociologi, ne luminează și Eliade, care, deși în exil, susținea că româna e limba în care visează, totodată simțim și noi pe pielea noastră în lumea cosmopolită de azi că limba în care îți cultivi reflexele cognitive, alias gândirea, și în care alegi să te exprimi îți relevă adevărata apartenență etnică. Sunt născut din părinți maghiari și, în același timp, mă consider un fanatic al limbii române, unde e buba?

Tratatul de la Trianon, Dictatul de la Viena, apoi dominația rusă – de-a lungul istoriei, Transilvania a depins de asemenea manevre politice în ce privește minoritățile, care au fost când române, când maghiare. De aceea, consider că astăzi, Oradea - orașul în care trăiesc - reprezintă o poartă între cele două culturi, una pe care încă, din păcate, unii n-o știu folosi. (TECUCIUL LITERAR – ARTISTIC - Nr. 48, serie nouă, trim I 2018)

F Eugen Evu - in memoriam (1944- 2017) Sub marele gând: „Se scutură-n marele gând/ străvechi nostalgii anonime,/ adânc prin oraşe mai plâng/ cu frunza cereştile crime.// Alungă-mă, iarăşi, străin/ mă clatin prin plânsuri tardive/ sub pâlc de miresme-n declin/ şi tulburi ninsori din Ninive.// Alungă-mă, iarăşi apun/ sorocuri prin sufletul meu,/ pe dealuri aproape nebun/ se scutură-n basm Dumnezeu.// Puhoaie de zei desfrunziţi/ şi ies din morminte sobolii/ vai, celor ce mor neiubiţi/ cum cad în genunchi sub magnolii!// Şi ceru-n fântâni putrezind/ duhneşte a fiară bătrână/ iar orbul, sub marele gând,/ mă duce, mă duce de mână…” (ALGORITM LITERAR Nr. 23 – 24/ 2018)

       F Ioan Holban prezintă „Doi poeţi optzecişti”, plecaţi mult prea vreme în eternitate şi în uitarea noastră cea de toate zilele; Traian T. Coşovei şi Aurel Dumitraşcu.

Despre primul, criticul ieşean afirmă (Cica-tricea ochiului): „Poemele lui Traian T. Coşovei îşi descoperă rezistenţa şi valoarea incontestabilă în ni-velurile unui plan imagistic de o mare forţă persua-sivă: «Această toamnă a îngălbenit toţi îndrăgostiţii din parc/ i-a învins şi i-a alungat./ Bătând, inima mea rupe gâtul şi braţele statuilor./ Bătând, inima mea a clătinat copacii şi i-a desfrunzit./ O, lasă-te la pământ,/ lasă-te acoperită de toamnă/ şi părul lasă-ţi-l lung şi pieptănat de duhuri…/ întinde un pat de frunze uscate/ pentru inima mea obosită şi de nu ştiu ce bătălie de la Rovine./ Ah, peste tot bătălii de greci şi perşi/ de sciţi şi de celţi/ de barbari şi de migratori…/ îmi las inima să migreze spre pol/ scriu pe ea aceste cuvinte/ şi o las purtată de curenţii oceanului până la un ţărm/ unde cel care o va găsi/ va fi orb/ şi nu va şti s-o citească./ Ca într-un joc de delfini/ într-un acvariu aerian/ bătaia inimii mele/ picta pereţii acestei stări de spirit/ cu siluete roşii, neliniştite…» (Starea de spirit).“

Din „Poezia lui Aurel Dumitraşcu” este reprodus poemul Întâmplări pri-vilegiate (1977): «E toamnă/ prin lume s-au redeschis universităţile/ caii încep să-şi uite iubirile camioanele/ transportă murături şi caiete dictando/ ladies and gentlemen/ tata a murit acum şapte ani - cancer -/ era comunist şi făcuse războiul/ am plâns cu faţa ascunsă în trenci/ urăsc cimitirele moartea şi sfinţii absurzi/ şi bomba şi şerpii/ au tre-cut şapte ani…/ iubesc pământul ploaia şi arta/ şi doamnele şi ţăranii/ s-a gândit mama: Petre ar trebui dezgropat/ bine! a zis primul fiu/ e un obicei sălbatic! a zis celalalt/ în-cepu să plouă mărunt – anno domini 1970 –/«comuniştii nu putrezesc» şuşoteau ba-bele/ şi s-au fardat şi s-au dus la biserică/ şi au văzut ţărâna plină de clopote/ raiul la trei metri sub frunze/ babele au băut vin roşu s-au îmbătat/ au mâncat plăcinte/ s-au dus acasă cântând/ mâine e luni! Mi-am zis se însera/ m-am urcat în autobuz călătorii dormeau/«până la capăt, vă rog!»/ şi parcă rulam pe marginea cerului.» (BUCOVINA LITERARĂ, ANUL XXIX, Nr. 3 - 4 / martie – aprilie, 2018)

F Comentând volumul lui Alexandru Matei, Ultimele zile din viaţa litera-turii (Enorm şi insignifiant în literatura franceză contemporană) - Ed. Cartea ro-mânească, 2008, Felix Nicolau notează: „Place la Alexandru Matei dezinvoltura verbului. Felul cum anunţă el tot felul de apocalipse literare, în care de fapt nu crede. (...) Dacă Patapievici se plânge că în cultura română nu există decât dialoguri ale surzilor, nimeni neascultând pe nimeni, Alex Matei semnalează talibanismul, loia-litatea faţă de gaşcă, niciodată abandonată. (...) Cum am zis, senzaţia mea este că Alexandru Matei dezbate un subiect în care nu crede. Pentru că noi suntem români, deci în afara crizelor de orice fel. Dar şi a normalităţilor de orice fel. Şi, în fond, ce i se poate întâmpla literaturii române mai rău decât ceea ce i se întâmplă în prezent? (ALGORITM LITERAR Nr. 23 – 24/ 2018)

F Mi-a rămas gândul într-un poem semnat de Ştefan Bolea: „sunt omul ce lo-cuiește dincolo de oglindă/ într-un regat fără egali, într-un iad fără draci/ într-un castel fără servitori, un deșert fără/ pustnici, o grădină fără șerpi/ în pivniță, în cușcă/ ard și țip/ dar nu mă vezi/ te vezi numai pe tine/ rupe-ți cămașa de forță, isuse și sparge oglinda cu pleoapele” (III) - SINTAGME LITERARE, Nr. 3  (32/ 2018)

F Mircea Bârsilă (Poezia lui Rodian Drăgoi) scrie despre colegul său de ge-neraţie: „Poemele de rezistenţă ale lui Rodian Drăgoi, acele poeme despre realitatea din jurul inimii sale, se împlinesc în regimul modernităţii asumate așa cum, precaut, o înțelege el, și al evlaviei faţă de ideea de poezie independentă față de permanentele fluctuații ale concepției despre statutul discursului liric. Fără îndoială, raportul său cu tradiţionalismul - cel rafinat în alambicurile autohtone ale expresionismului ,,rural’’ din perioada postbelică - este unul înnoitor, sub multiple aspecte, încât a-l invinui de învârtire în cercul unei poetici vetuste ar fi, desigur, o eroare.’’- REVISTA ARGEŞ Anul XVIII (LIII), Nr. 7 (433), Iulie 2018

F Printre picăturile de apă ale ploii, o lacrimă de cristal: „mama doarme/ mâna ei de mătase doarme/ patul doarme/ numai ploaia îşi ascute colţii în/ pervazul de oţel al spitalului numărând/ nimeni nu ştie până la ce cifră/ se pot număra/ respiraţiile unei mame/ îmi aşez capul sub ghilotina ferestrei/ sperând/ că mi se va rostogoli odată cu/ ultima picătură” (Daniela Sorian - Mama) - SINTAGME LITERARE, Nr. 3  (32/ 2018)

F Ce frumos sună Paul Celan în traducerea lui Adrian Grauenfels !

„Pom de crăciun, ce frunze albe ai în noapte/părul mamei mele și el era albit/ Aveam o slujbă, mare cât un oraș/ Mama mea cea cu părul alb, nu venea acasă/ și nu ploua, norii goneau peste noi/ mama plângea pentru orice fleac/ stelele sunt sclipitoare, rotunde/ reci și fără viață/ viața mamei mele a fost toată de plumb/ ușa casei sale stă ruptă de vremuri” înapoi ea nu se mai întoarce... (Pomul de crăciun); „Nimeni nu ne va frământa din nou cu pământ și cu lut,/ nimeni nu va arunca cuvinte peste praful nostru./ Nimeni./ Lăudați-vă, nu-i nimeni în jur/ Trebuie să vă mulțumim/ chiar vreau o floare de anis/ la întâlnirea cu tine/ Nimic, asta am fost, suntem și rămânem înfloriți:/ Roza neantului/ Trandafirul nimănui./ cu stil, cu suflet luminos,/ admir apusul lângă far, ravagii de cer,/ o coroană roșie/ iese din cuvântul violet pe care l-am cântat,/ Deasupra și dedesubtul coloanei vertebrale.” (Psalm) - TECUCIUL LITERAR – ARTISTIC (Nr. 48, serie nouă, trim I 2018)