LA MULŢI ANI ! - NICOLAE GÂLMEANU

La mulţi ani!

Poeţii lunii august

Nicolae Gâlmeanu (9 aug. 1946)

Poetul şi prozatorul Nicolae Gâlmeanu, membru USR (Filiala Braşov), s-a născut în comuna Cislău (Scărişoara). A absolvit  Facultatea de Limba şi Literatura Română, activând apoi ca profesor în localitatea natală.  

Debutează cu poezie în ziarul Viața Buzăului în 1969. Publică în revistele Viața românească, Albina, Contemporanul, Luceafărul. Este prezent în culegerile „Caietul debutanţilor” (cu un ciclu de poeme „Cum trec prin lume” – 1975), „Caietul patriei. Antologie” (1986), cât şi în plachetele apărute la Buzău „Pământ românesc” (1982 Debutează editorial cu volumul de versuri „Complotul vămilor”, Editura Vauclusse Provence, 1996.

Din volumele sale mai amintim:  Dumnezeu din gerunziu (2001); Cezură și canon (2003); Cămașa lui Lot (2007); Plângea Iisus (2009); Golgota Akasha (2011); Zodia fluturilor, roman (2002); Egreta de pe malul celălalt, roman (2005); Sfeştanie la o casă de intoleranţă (2014) etc

EPITAF

Mă desfigurez, Doamne, astfel

sunt cel mai frumos, cel mai bogat

de pământ, mormântule,

ce cimitir de o cosmetică vitrină

suntem noi, travestiţi

adânciţii, bolnavi de aceeaşi surpabilă

bubă…

N-am cui să strig, n-am doctori,

n-am farisei şi

biserici-ndeajuns pentru rugă,

oasele mele sunt

prea sărace pentru acest cimitir

mirositor.

IEŞIREA I

Din mâinile mele văd că iese ceva,

văd degetul mare opozant şi flegmatic,

ca o bubă lasă o parte de lume a

mâinii cum iese, iese inelarul subţiat

ca dintr-o coroană a libertăţii

concentrice,

iese arătătorul şi nu mai are cine

să arate nimic, mi se smulge

unghia coaptă

de căutările tactile ale cunoaşterii,

până când, celelalte degete, singure,

şi văd că îmi rămâne mâna fără de

mână,

aud cum o suflă sufletul răsufletului,

cum o scoate din mine ca pe o

naştere zgârcită, îmi văd paşii

cum ies din picioare, cum trupul

adoarme fără să mai aibă trup,

aud văzul cum nu mai aude

freamătul naturii mele umane,

văd auzul că nu mai vede nimic,

iar mama rămâne din nou

pe ceruri borţoasă.

MĂ UIT ÎN JUR

Nu mai aud muzica, firele de păr,

păstrând raze de grâu

mă picură fără nicio clopotniţă,

uscându-mi ultima prescură,

aşa îţi scriu, ca un derviş cămilei care

mă clatină şi-mi dă

să beau apă fierbinte, chiar dacă

nu mi-e sete, aşadar

printre atâtea fenomene naturale

şi clinice, eu nu voi mai auzi

niciodată parabola că atunci când

am fost moşit mi s-a

schimbat identitatea, de aceea vin

să reclam că mi-au fost

tulburi valurile în christelniţă, să fiu

copilul de dinainte

de identitate, la starea civilă se fac

cercetări de malpraxis

pentru ocluzie spirituală, deci nu

despre maţe e vorba,

ci că surzenia mea nu mai aude

surzenia simfoniilor

din maternităţi, aud numai streşinile

mamei cum plouă

şi nu mă mai interesează acutele,

să-mi sară timpanul,

decât cum ţipă copiii când se nasc,

hai să ţipăm împreună

de ce a murit metafora, mă uit

în jurul steril.

PE SEMNE

După frumuseţea greierilor

se aude cum vine toamna,

lumina bate în piuă ultimul grâu

şi începem să nu ne mai găsim,

corole de corole văd cum se clatină

fără arome, ce ţipăt încarcă imensul năvod,

credinţa şi demonizarea unei lumi în

derivă, s-au năucit singurătăţile,

din vecinătatea mea nu se mai vede

casa vecinului

„hârşt”, taie coasa lunii ultimele

stele de pe cer, parcă ieri, macul

alb se înroşise de patimi,

cine scrisese: „la noi, nopţile

sunt aşa de frumos de oarbe”, iar

nourii negri, greierii negri

nechează venind în galop pe un horn,

zburător,

crapă de fată mare o ţiglă la sobă,

perdeaua care-o acoperă atârnă

ca o pânză virginală şi albă

am o noapte în faţă, târzie,

cu capul pe o pernă murdară de riduri,

„tu ce faci, suflete, te-ai pregătit

pentru chinuri?”

FĂRĂ RAŢIUNE

Nu, Doamne, eu nu te invoc,

te glăsuiesc

din atâta inflaţie pământească

de rugăciune, când

cade cerul peste noi, eu vreau să spun

că nu mai am decât o singură şansă

de vindecare,

pe care orice raţiune mi-o ascunde

de raţiune, să fiu operat pe suflet,

„râzi, de ce râzi, Părinte?”

ULTIMILE SONETE

(Lui V. V.)

Sunt bolnav, doamne,

sunt bolnav de o boală nelumească

netămăduită de nimeni;

nu s-au născut până-acum magii

pe lume

şi descântătoarele prin sate

să mă vindece de această pietate.

Sunt bolnav, doamne

de poezii necoapte,

de o cosmică putinţă de moarte,

şi mi-e teamă că n-am vreme

să o gust din plin.

Luat cu viaţa, îmi cresc fără de ştire

Mormintele în ţinţirim.

Sunt bolnav, doamne,

prin spitalele dumitale,

şi mi-e teamă că n-am vreme

să mă mai bucur de nefiinţă,

cum sunt sortit cu viaţa mea

ultimelor cuvinte ale dumitale

În traducere imaginară de ...

CAPUL DE MORT

Pe stâlpii de înaltă tensiune

râd capete la capetele

altfel de capete decât cele

de pe stâlp, mă

curentează fiecare cap

de pe stâlp pe unde trec şi

se miră de ce capul meu

nu poate fi electrocutat,

iau la picior toată

ţara asta de stâlpi

electrocutaţi şi privesc

fotografiile capetelor,

ca un turist străin mănăstirile

canonizate care se ivesc în cale.

lampa cu gaz din copilărie

se uită la mine oarbă

ca la un stâlp de înaltă tensiune

şi nu îmi mai

recunoaşte chipul de atâta viaţă,

un arc voltaic

sâsâie între cele două chipuri,

iar Dumnezeu

prinde buricul în mâini

şi îi rupe ştreangul

AUTOPORTRET

Am ochi bătuţi de ploaie de privighetori,

De veşnicie nu pot să fac risipă,

Învăţ să-nalţ din pământ aripă,

Din negru, să plăsmuiesc culori;

Mi-e teamă c-am să mor în zori,

Atins de rază, ca o ciupercă hribă,

Vai, cu Dumnezeu mereu pe limbă

Am mângâiat nebunele viori;

De îmi a fost ţărâna costelivă,

Am ars în smoala de greieri cântători,

Am dat întruna şi am rămas dator,

Şi nu mi-am tras cenuşă pe colivă;

Am ochi striviţi de ploaie de prigori,

Când lumea, Doamne, este în derivă,

Eu am iubit pământul ca pe-o divă

Şi doar vânat am fost, Părinte vânător.