PATRIA AMARĂ

În curs de apariţie

Patria aMARĂ

Aşa cum am pomis cartea e gata (sau aproape, având în vedere cele câteva greşeli de dactilografie, care vor fi îndreptate).

Iată ce scrie Valeria Manta Tăicuţu în prefaţă (Sărut mâna, Doamnă!):

După o întoarcere poetică târzie, printre „cagule și resemnări”, Lucian Mănăilescu re-configurează patria, ca spațiu imaginar, dintr-o perspectivă nu atât nouă, cât despovărată de edulcorări și optimism gratuit: „Credeam că îţi ştiu toate florile şi toţi fluturii,/ toţi norii şi toate ploile, Patrie! Dar nu mai sunt/ decât sto-luri negre de cruci, rotindu-se peste mormin-tele/ pustii ...” (Pământul care mă leagănă).

Cronotopul numit patrie, de o tulbură-toare poezie, presupune, în primul rând, con-substanțialitate, adică acea unitate de substanță și identitate aproape mistică, între ființă, spațiu și istorie: „O libertate gonflabilă, un rictus/ îm-podobit cu ghirlande extaziază mulţimile/ şi pieţele publice se cutremură de ovaţii. // În pa-uza publicitară castele şi fiorduri,/ luxul zilelor de sticlă, călătorii în Tahiti,/ miracole, gări şi cutremure, deasupra lumii/ se deschide marea fereatră Overton...” (Fereastra Over-ton), chiar dacă tandrețea și indiferența geopolitică trec cu vederea tenta kafkiană a irealităților acumulate postdecembrist, căci somnul unei națiuni vine întotdeauna „du-pă difuzarea manelelor de rigoare şi a discursurilor/ care la orele de maximă audien-ţă/ vor declanşa revoluţii în direct şi vor lăcrima galeş/ pe umărul telespectatorului necunoscut,/ în timp ce Occidentul, blând şi pacifist,/ o să protesteze cu tandreţe şi indiferenţă...”

Ascuns și făcând notă discordantă printre spectatorii și telespectatorii propriei lor țări și istorii, poetul condamnă luxul „zilelor de sticlă”, dar pare încă fascinat de amurgul din următoarea staţie „Tmpuri Noi/ cu peronul pe partea stângă”

Cu toată spaima pe care i-o induce un adevăr trist: patria pentru care scrie și la care se întoarce este una surdo-mută, „interzisă îngerilor şi poeţilor”, poate fiindcă în ea „flutură drapele şi iluzii”, iar „fericirea se vinde ambalată/ în pungi de plastic,/ săp-tămâna are şapte duminici/ în care se dansează după ropotul ploii,/ nici un sentiment nu e interzis/ şi lumea e veselă/ ca la o nuntă de la care a fugit mireasa...”.

Ironic uneori, alteori deznădăjduit și înlăcrimat, dar întotdeauna poet, Lucian Mănăilescu stăpânește limbajul metaforic, iar discursul liric pe care-l construiește are profunzime și transmite stări de spirit deconcertante: „Seara exersăm în oglinzi/ salturi mortale, de acolo de sus/ se văd doar umbrele,/ rochia ta iubito, trece surâzătoare/ printre nori, la Circul de Stat/ biletele şi tumbele se vând/ pe sub mână...// De aceea vă spun, cineva se joacă/ de-a viaţa noastră, sirenele salvării ne bagă degetele în urechi,/ ceasurile se umplu de greieri/ şi zeppelinul abia se mai vede...” (Cineva se joacă de-a viața noastră).

Oricât de amară ar fi totuși patria, poetul trece prin ea vorbind despre iubire și suferință, conștient de absurdul ei, de „soarele palid/ care răsare la miezul nopții”, de vizitele suprarealiste ale unui Pilat din Pont, care intră „în fiecare dimineaţă/ prin oglinda din camera mea,/ ca printr-o uşă uitată deschisă, şi, fără să mă privească,/ se duce la baie să se spele pe mâinii”, de traiul „sub copita cerului” și de faptul că, din-totdeauna, celor vinovați în fața istoriei noi nu le-am șters numele, nu li l-am cufundat în uitare, ci „le-am purtat povara/ printre meandrele bunăvoinţei,/ sau, cel mult, am pus în faţa lor alte/ ploi şi alte viscole, şi alte răstigniri.” (Cartea numelor). Poate de aceea glia țării a devenit, simplu și trist, „Un pământ desculţ, cu cer albastru,/ un pă-mânt de patimi şi candori,// un pământ de cer şi de miresme,/ un pământ vândut: pă-mânt de flori” (Pământ de flori).

Poezia patriotică a cam dispărut după evenimentele din decembrie 1989, pro-babil ca reacție firească împotriva anilor de îndoctrinare comunistă (inclusiv) versi-ficată, sau, cine știe, poate pentru că democrația nou instaurată a dat liber celor mai diverse (și mai dezmățate, s-o recunoaștem!) teme poetice. Lucian Mănăilescu se dis-tanțează net de fariseii care-și mărturisesc rușinea de a fi român și grețurile mioritice. Cinstit cu sine, nu-și neagă identitatea, nu-și retează rădăcinile, considerându-se gene-rație spontanee, nici nu se legitimează de la „ubi bene” ca cetățean european/universal: el rămâne credincios patriei sale, chiar știind că aceasta a devenit un magazin, un spec-tacol de circ, un cimitir: „în bâlciurile trecutului secol/au rămas barăcile de scânduri,/ vitrinele cu geamuri sparte/ şi bătrânele costelive povestind despre/ iubiri şi rochii de muselină,/ (...)/ În oraşul nostru de pripas viaţa/ merge totuşi înainte, sunt nunţi/ şi cochetării ambulante, pensionari/ cu copilăria de mână, duioşii inocente,/ mijloace de visat în comun/ şi umbra turnului primăriei/ de care se spânzură, în fiecare seară,/ cucuveaua palidă a lunii.” (Oraşul din lună)

Chiar dacă trecem printr-o perioadă în care poetul nu mai este linșat mediatic, ci ignorat, alungat din cetate de mahalaua zgomotoasă care-a pus mâna pe putere, chiar dacă influența lui asupra minților s-a minimalizat, curajul sacrificial n-a dispărut, nici speranța că prin el se vor trezi la viață inimile/ mințile împietrite: „– Priviți-l! priviţi-l! - urlau, priviţi-i/ lacrimile: sunt de sânge, priviţi-i/ mâinile, sunt pline de sânge!/ Dar poetul avea doar o inimă/ însângerată,/ doar atât: o biată inimă în flăcări.” (Con-damnarea).

Tematic, însă, discursul liric nu se limitează la patrie, ci se diversifică în al do-ilea ciclu al volumului, intitulat „Rememorări”: o colecție de poeme mai vechi și mai noi, toate cu amprenta nostalgică a poetului de la curbura Carpaților. Lecturile, înde-părtații ani ai copilăriei, lupta pentru găsirea sensului ascuns al cuvintelor, propen-siunea spre inefabil sunt prezente în textul liric, ca și starea difuză de regret a celui care-și conștientizează pierderea inocenței și ancorele prea trainice în real: „Atlantida adolescenţei mele/ s-a scufundat în ceața paradisului proletar.// Au fost ani văruiți cu linişte,/ într-un liceu în care zborul era pedepsit/ mai rău decât fumatul sau prostia…// Citeam enorm pe atunci şi cuvintele/ inundau oceanele pacifice/ dintre ruşi şi ame-ricani.// Citeam sub un vişin spânzurat de cer,/ şi vedeam cum istoria e ciugulită de vrăbii…// Acum se mai aud doar/ comentariile lor gureşe la adresa eternităţii” (Vră-biile).

Pentru Lucian Mănăilescu, scrisul presupune visare (nu stare de narcoză!), dar și o luptă cu „pustiul dens al poeziei”, cu tocirea sensului fundamental al cuvintelor, cu pierderea propensiunii ludice a creatorului de frumos. În realitatea dură din patrie (ni-ciodată nu lipsesc trimiterile la acest cronotop), nici măcar copiii nu se mai joacă: „O, da, îmi amintesc: «Nimic nu răscumpără/ plânsul copilului/ căruia îi scapă balonul printre case» ./ Şi totuşi, micul şoarece mov moţăie cu capul/ pe umbra inimii; lui nu i se întâmplă nimic/ din pustiul dens al poeziei.// Nici satelor înşirate în procesiune le-neşă/ nu li se întâmplă nimic - strigătul gregar/ şi-a pierdut anotimpurile, mierla şi-a sugrumat cântecul,/ benzi lungi de asfalt aleargă năuce/ de la un capăt la celălalt al lumii…// Spaţiul îngust dintre absenţele noastre/ se umple de cojile cuvintelor.” (În autobuz cu Eugenio Montale).

Într-un nou mileniu negru de ură, populat cu marionete și păpușari, relația cu divinitatea pare o glumă sinistră, în ciuda miilor de biserici care-și cern chemarea peste târgurile îngropate în propria suficiență: „Neauzite sunt aici poveştile…/ Păpuşile Bar-bie se dau de-a dura sau/ îmbătrânesc în oglinzi, casele de marcat/ afişează numere cu două zecimale/ iar la raionul de întâmplări diverse/ ninge mortal cu baloane şi con-fetti.// În curând va fi ora închiderii...// Pe lângă zidurile cenuşii de la intrare/ umbra lui/ Dumnezeu se furişează/ spre mahalalele serii...” (Shopping mall).

Dacă Dumnezeu înseamnă iubire, alinare și speranță, faptul că și-a întors fața de la patria recreată în imaginar de Lucian Mănăilescu înseamnă pierderea ireparabilă a tot ceea ce ne definește ca spiritualitate: „Nici Dumnezeu nu mai este român, îşi/ con-struieşte catedrale de aer printre spitalele/ şi şcolile în ruină şi ne spune cât de fericiţi/ sunt cei săraci cu duhul...// În locul cerului, cineva a lipit un vitraliu/ albastru-vâscos, pictând gratii/ şi stele dincolo de care se întind/ hectare de trudă şi căpşuni neculese,/ unde speranţa înseamnă un cent sau un euro/ pentru zilele cenuşii ale întoarcerii/ la sărbătorile din străinătatea numită acasă” (Cu unghiile înfipte în carne).

Înstrăinarea/ singurătatea reprezintă nucleul poetic al multor texte din cel de-al doilea ciclu al volumului, caracterizat, în general, de melancolie/ meditație pe tema deșertăciunii umane, a vanității fără leac, a ignorării a ceea ce este esențial pentru fiin-țarea noastră întru veșnicie: „De la o vreme îmbătrânim/ în fereastra televizorului/ care ne transmite viaţa în direct/ şi înnoptăm, tot mai des,/ într-o singurătate închiriată,/ tot mai des ne trezim/ în dimineţi străine, tot mai des/ trimitem fotografii/ de foarte depar-te şi la destinaţie/ nu ajung decât sepiile mării.” (Sepiile mării).

Al treilea ciclu de poeme, „Amintiri din Gondwana”, reia temele din ciclurile anterioare, aducând, în plus, o adâncire a subiectivității. Poetul nu se mulțumește să noteze, să transcrie, să refacă drumul spre niciunde al patriei sale, ci se implică emo-țional în suferința ei fără leac. Nevoia de uitare, cu frecvență obsesivă în text, pare reacția unui organism bolnav la atacul unor viruși veniți de pretutindeni: „Sunt zile în care nu mai am amintiri/ Trăiesc pur și simplu printre ruine” (Amnezie). Semantemul „patrie” nu este întâmplător înlocuit cu „acasă”: „acasă” înseamnă locul pe care vrei să-l uiți și nu poți, vrei să-l urăști și totuși îl păstrezi în inimă, cu patimă, durere și ne-putință: „Seara mă culc pe unde apuc,/ în culcuşul ploii de vară sau în patul cu gre-ieri,/în timp ce, în bucătărie, tu muţi moartea/din frigider în mixer iar viaţa/ se trăieşte singură şi e liberă să ne ucidă.” (Fascinația libertății).

Acest nou volum al lui Lucian Mănăilescu, care nu va fi pe placul celor obiș-nuiți să-și nege identitatea de neam, redefinește sentimentul patriotic și-l reabilitează, în speranța că, după catharsisul poetic, el nu va mai fi nici tabu pentru obsedații de political correctness, nici bătaia de joc a mahalalei politice, nici glumă pentru mass media.

Valeria Manta Tăicuţu