Poetul a murit, miliţia supravieţuieşte....

POETUL A MURIT, MILIŢIA SUPRAVIEŢUIEŞTE...

Poeţii lunii august

Modest Morariu

Modest Morariu (11 august 1929, Cernăuți - 15 aprilie 1988, Bucuresti)  un om de cultură cum pu-ţini a avut această ţară, s-a născut la 11 august 1929, la Cernăuţi, provenind dintr-o ilustră familie de inte-lectuali bucovineni, între care mitropolitul Silvestru Morariu-Andreevici şi fiul acestuia, Vasile Morariu (coleg şi prieten cu Mihai Eminescu).

Învaţă mai întâi în Cernăuţi, la Liceul Militar „Ştefan cel Mare”, continuând cursurile medii la Sla-tina, Deva şi Petroşani.

A absolvit Facultatea de Filologie a Univer-sităţii bucureştene, secţia limba şi literatura franceză (1954), după care lucrează la Editura  Meridiane, de-venind, în 1969, redactor-şef, având o contribuţie esenţială în lansarea şi susţinerea colecţiilor „Biblioteca de artă” şi „Curente şi sinteze”.

Debutează - alături de Cezar Baltag, Mircea Ivănescu Liviu Călin şi Petre Stoi-ca – în revista „Steaua” condusă de A. E. Baconsky, publicaţie despre care Mircea Scarlat afirma:  (Naşterea nostalgiei – Editura Cartea Românească, 1984): „fără me-morabila (şi riscanta…) deschidere culturală realizată de Steaua este greu de ima-ginat impunerea generaţiei lui Nichita Stănescu şi întreaga resurecţie a liricii ro-mâneşti postbelice.”

La începuturi, „motoarele” aluzive ale poeziei lui Modest Morariu nu erau tu-rate la maximum, scriitorul exersându-şi „stiloul” în traduceri (Stendhal, Julien Green, Albert Camus etc.), în eseuri sau în editarea unor volume de artă.

După debutul editorial în poezie (Povestire cu fantome, 1968)  urmează încă două „demersuri lirice”: Spectacolul de pantomimă (1971) şi Ovăzul sălbatic (1974)

Dacă volumul de debut este dominat de lirica de dra-goste, în Spectacol de pantomimă apar şi poeme de o subtilă implicare în social (M. Scarlat), disimulate sub un „prozaism” ironic, cu sensuri neaşteptate: „Vizavi, pe antenă, stă un gugu-ştiuc,/ El şuieră, eu îi răspund, scaunul aplaudă şi-mi spune:/ „Ce frumos imiţi tu guguştiucii!”/ şi râdem împreună de cuvân-tul „guguştiuc”/ care-i foarte amuzant.” (cititorii generaţiei me-le ştiau cine era, pe atunci, guguştiucul de pe antenă).

Există o raţiune a inimii numită patriotism în numele căreia se poate muri, dar nu se poate şi trăi oricum. Precaritatea unei astfel de „istorii” (moderne şi – vai! – mereu contemporane, dacă ne gândim chiar şi la ziua de... ieri, 10 august a.c. şi la mitingul arestat de miliţie) este relevată de fuga omului de sine, de ceea ce nu este, dar îl obligă societatea să fie (nemaifiind).

Amintind de fostul canibal din Hive Hoa, care clama pe o plajă pustie: „Gau-guin a murit, nu mai există niciun om”, în Transsubstanţiere poetul „teleportează” oamenii în lucruri: „E un adevărat exod de obiecte/ în care oamenii se mută zi de zi/ spre a deveni case, automobile, bibelouri,/ covoare sau borcane cu murături” – o în-străinare totală, în care nici măcar cei „săraci cu duhul” nu mai au acces la „împărăţia cerurilor”: „…cei foarte, foarte săraci/ se prefac în frunze de dovleac/ şi se autoronţăie melancolici/ pe la colţuri de stradă,/ visând metamorfoze miraculoase/ până ce vin măturătorii/ şi- i mătură.”

Oboseala coboară amurgul însângerat pe umerii poetului: „Destul! îmi spun./ Mi-s umerii zdrobiţi de povara piramidelor/ care-mi slăvesc zilnic înjunghierea./ Des-tul! îmi spun,/ E vremea să- mi plătesc datoriile către iarbă” (Monolog matinal).

 

Modest Morariu (stânga) şi Petre Stoica

De-a istoria

Un hoţ deghizat în poliţist

urmăreşte un poliţist deghizat în hoţ

având misiunea să demaşte

un hoţ deghizat în poliţist

şi având misiunea să demaşte

un poliţist deghizat în hoţ.

Cu infinite precauţiuni el se strecoară

printre poliţiştii în uniforme de hoţi

care s-au infiltrat printre hoţi

şi pun la cale stârpirea definitivă a hoţilor

care în uniforme de poliţişti

s-au infiltrat printre poliţişti

şi pun la cale stârpirea definitivă a poliţiştilor.

Totul funcţionează impecabil.

Doar câteodată mai survin mici confuzii

Izgonirea din paradis

Neaşteptat s-a ivit şarpele dintre dune,

şi-a rostogolit între noi

mărul de culoarea amurgului,

şi noi l-am împărţit

cu neîngăduită bucurie.

Umbra de tamarisc se chircea nevăzut,

dar marea încă surâdea

cu dinţi albaştri.

Tăcerea a căzut dintr-o dată,

când marea s-a-ncruntat

în verde veninos,

şi noi ne-am privit înfricoşaţi.

Ne-am îmbrăcat în grabă,

ascunşi în hăţişul ghimpos

de măslini sălbatici.

Şarpele s-a făcut vânt;

se-ncolăcea pe dune

şi arunca în noi cu nisip;

cu gurile pline de nisip

am alergat spre casă,

în timp ce marea ne huiduia din urmă.

Memoria senilă

Stau câteodată de vorbă cu inima mea

cum aş sta la taclale cu un veteran

încrustat de glorioase cicatrice.

Povesteşte-mi, rogu-te, îi spun,

cum ţi-au fost izbânzile la Austerlitz,

la Mărăşeşti, la Verdun?

şi cum ţi-a fost apusul sângeros la Waterloo?

Ea-şi drege vocea,

mută paharul din loc,

se uită fix la mine cu ochii pâcloşi,

după care, stupid, începe să-mi recite

toate frazele gata ticluite

dintr-un plicticos manual de istorie.

Inocenţă

Iacobinii plângeau,

Girondinii plângeau,

plângeau menşeviţii şi cadeţii.

Hitler plângea,

Napoleon plângea,

iar cot la cot cu el

plângea amarnic Machiavel:

Vai! De ce toate astea!?

Nero plângea cu Torquemada,

Iar Ţepeş Vlad cu Asurbanipal

Plângeau şi ei:

Vai! De ce toate astea!?

Ohrana Plângea,

Gestapoul plângea,

Regele-Soare plângea:

Vai! De ce toate astea!?

Un fluviu, o mare, un ocean,

lacrimi de sânge, de foc, de crocodil

scaldă câmpiile lumii.

Baionetele plâng,

archebuzele plâng,

Jean-Paul Sartre plânge:

Vai! De ce toate astea!?

Eu plâng, tu plângi, el plânge,

noi plângem ascuţind cuţite,

cu cuţite între dinţi, în burtă şi-n suflet.

Lacrimi de foc, de crocodil şi de sânge

îneacă buna, blânda noastră Terra care plânge.

Marele Napoleon

Dimineaţa la micul dejun

valeţi-i aduceau lui Napoleon

obişnuitul castron cu grenadieri,

plutind în suc propriu şi înarmaţi până-n dinţi.

Napoleon îi culegea delicat în furculiţă,

îi contempla înduioşat.

„Ce oameni minunaţi sunt grenadierii mei,

şi buni, şi nobili şi viteji,”

gândea şi-i rodea cu ochii înlăcrimaţi, scuipând baionetele.

Iar bunii şi vitejii grenadieri

strigau cu voioşie: „Trăiască Împăratul!”