RĂSFOIRI (Revista revistelor) - SPAŢII CULTURALE

RĂSFOIRI - REVISTA REVISTELOR CULTURALE

SPAŢII CULTURALE

Nr. 59/2018

Aşa cum şi-a obişnuit cititorii, revista râmni-ceană coordonată de Valeria Manta Tăicuţu reprezintă una dintre publicaţiile etalon ale literaturii actuale, prestigiu întreţinut nu doar de numele colaboratorilor dar şi de o grijă deosebită faţă de valoarea textelor publicate sau de obiectivitatea demersurilor de critică literară.

F În deschiderea unui comentariu, intitulat Pungaşul prăpastiei, referindu-se la volumul lui Emil Cioran, „Silogimele amărăciunii” (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992),  profesorul Petrache Plopeanu notează: „Orice analiză, a oricărui «silogism» din cartea lui Emil Cioran, se cere, ab initio, concepută din perspectiva «amărăciunii». Bineînțeles, o amărăciune pusă ca o concluzie la enunțuri considerate premise, care, împreună cu ea (concluzia), determină sensul și forma logică a expri-mării: silogism. Indiferent de semnificații, amărăciunea trebuie să reprezinte finalul. Sau poate fi și altfel? Întrebarea a apărut instinctiv, dar posibilitatea de a o valida sau invalida nu are cum să apară brusc, fără un demers necesar și suficient. Iar orice de-mers analitic asupra unui aforism sau a unui text de acest gen, cu o întindere parci-monioasă, dar cu semnificații poate infinite, nu poate fi acceptat decât atunci când evidența îndeamnă la aceasta, în primul rând; iar în al doilea, un astfel de demers nu se poate desfășura decât într-o libertate totală a spiritului, care se imaginează stăpân pe materia exprimării: pe cuvinte, pe îmbinări de cuvinte, pe sensuri și semnificații, dis-trugând și creând cu aceeași frenezie logici interne, auto-polemici, contraziceri și ac-ceptări.”

F Debutul poetic, oarecum intempestiv, al profesoarei Silvia Ioana Sofineti, a confirmat, foarte repede, o „voce” lirice originală şi profundă. În sen-sul în care materia primă a poeziilor sale nu se opreş-te la cuvinte ci trece la ceea ce Constantin Noica nu-mea „devenire întru fiinţă”:   „a fi -  te lupți să vezi/ ce e frumos în oameni/ închizi ochii atunci când râd/ îi deschizi la suferința lor/ absorbi răul din ei/ înlocu-iești cu zâmbet, cu soare/ cu păsări și cu zbor./ devii negru, una cu pământul/ te descompui sub privirea lor nepăsătoare/ îți ies din suflet rădăcini și tulpină și frunze/ te înalți albastru spre uitare/ redevii tu și o iei de la capăt/ sisif al durerii încununat de îngeri” (ve-getal)

Devenirea se sustrage, totuşi, dramatic din „infernul celorlalţi”, preferând contemplaţia şi detaşarea: „te ascunzi sub umbrela de stuf/ privești printre gene fără să pară că te uiți/ uneori zâmbești, alteori simți cum te mușcă ironia/ sunt rău, îți spui în sinea ta/ nu există perfecțiune, îți șoptește alt gând/ tu nu ești perfect, atunci cum ai putea cere/ altora/ ceea ce nu-ți pot da/ și de ce să-ți dea ție/ cine ești tu pentru ei/ ești doar un alt corp pe plajă/ sub o umbrelă de stuf/ de sub care privești cu ochii închiși spre mare./ fă o poză, să-ți aduci aminte și altădată/ de uitarea de sine de acum/ închide ochii și lasă oamenii în pace/ ascultă valurile, simte nisipul/ și atât.” (răutate).

Iar poezia... „din podul palmei cresc ramuri/ se împletesc în aer/ nasc frunze și idei/ ascultă glasul vântului/ separă sunetele păsărilor/ de gândurile oamenilor pe care le/ combină cu nemărginirea/ iscând poeme nu mai lungi/ de o palmă” (ivire)... 

Ce poate salva poezia? Poate nimic! Poate totul!

F Eseul lui Virgil Diaconu – Poezia religioasă românească, porneşte de la aserţiunea marelui cărturar ieşean  Petru Ursache, făcută în postfaţa volumului Duh și slovă. Antologie de poezie creștină (Editura Junimea, 2002): „Să se rețină faptul că scriitorul român a fost (…) un produs cultural al Bisericii vii”

În continuare, autorul se apleacă asupra unor aspecte semnificative ale poeziei religioase: forma de vers, coerenţa, dimensiunea existenţială şi tensionarea afectivă şi poetică. Dintre multele exemple, menite să susţină eşafodajul teoretic iată un fragment din lucrarea Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, scrisă inițial în slavonă și tradusă în românește de către Udriște Năsturel în secolul al XVII-lea. (...) pe care cercetătorii moderni ai literaturii vechi l-au numit Rugăciune la ieșirea sufletului. Acest text, care reprezintă capitolul XIII al cărții lui Neagoe Basarab, este scris în proză, de fapt în proză ritmică, dar pentru că structura lui ritmică este atât de puternică, iar conținutul este acela al unui poem, voi pune în evidență poemul și structura lui rit-mică muzicală prin „ruperea” prozei ritmice în vers liber.  «Ci însă, Doamne, eu sunt zidirea ta şi casa ta,/ pentr-acéia nu mă lăsa în mâinile satanii,/ nici să fiu încuiat în puşcăriile iadului,/ să nu să bucure satana de mine,/ zidirea ta şi robul tău NEAGOE./  Auzi, Doamne, într-acesta ceas şi pre mine, pre Neagoe,/ robul tău cel păcătos şi tică-los, nebăgătoriul de seamă/ şi neînţeleptul, cum ai auzit şi pre Iezechiia în ceasul morţii!»

Iată şi alte exemple, ce prefigurează excelenţa gândirii poetice româneşti, chiar dacă, de multe ori, îmbracă straiele unor limbi de „altar”, sau se grefează pe traduceri din literatura religioasă a timpului:

„ Dosoftei (1624-1693), Mitropolit al Moldovei, considerat «cel dintâi poet al nostru», traduce, în vers clasic (ritm și rimă), psalmii lui David. Iată spre pildă începutul Psalmului 136: «La apa Vavilonului,/ Jelind de țara Domnului,/ Acolo șezum și plânsăm»

„Dintr-un anumit punct de vedere, punctează eseistul,  diaconul Coresi, «cel care a pus întâia dată texte românești în forme de zaț tipografic» (Hașdeu), știa despre poezie mai multe decât răsfățatul și veșnic revoltatul Tzara, pentru că el era convins că «cine citește (trebuie) să înțeleagă» (cf. Matei 10, 9), și că e preferabil «Ca întru biserică mai vârtos cinci cuvinte cu înțelesul mieu să grăesc (…), decât întunerec de cuvinte ne înțelese într alte limbi. Tocmai de aceea frații mei, preoților (…), am scos Psaltirea sârbească pe limba românească».

În concluzie: «Poezia autentică, deci poezia de valoare, nu se schimbă de azi pe mâine, atunci când zece poeți ai unui cenaclu sau altuia se hotărăsc să schimbe poezia», adică să se sincronizeze cu o poezie în vogă sau alta

Poezia autentică, religioasă sau nereligioasă, este întotdeauna o izbândă in-dividuală, iar nu una colectiv-generaționistă.”

F Din paginile lirice care urmează reţinem secvenţele unui veritabil „regal”: „Fântâna nesăpată-şi iscă destinu-n trişca de alun:/ Cu flerul lupului totemic ţi-adulmec paşii şi te-adun!/ În jilţul scos la poartă doarme un paralitic resemnat:/ Îţi cer iertare pentru timpul în care nu te-am căutat!/ Un pictor suflă-n pumn şi scrie pe cruce cifre dintr-un an:/ Mă las străfulgerat de gândul că orice dragoste-i în van!/ Din moara fabricii de pâine doar ziduri negre-au mai rămas:/ Mă-ntorc pe propriile-mi urme să stau cu moartea la taifas!” (Ion Roşioru - Mă-ntorc pe propriile-mi urme); „în albastrul violaceu diagonala/fumului negru noaptea/ mai ales noaptea eliberează noxe/  în aer/ noaptea mai ales noaptea/ garda de mediu nu face măsurători/ oricum ei nu fac măsurători/ sau/ dacă le fac/ măsluiesc rezultatele/ dar legea? legea e noaptea/ mai ales noaptea ca hoţii noxele intră/ pe fereastră şi în plămâni/ legal/ ca toate legile româneşti care/ noaptea/ intră în monitorul oficial/ până îl vor intoxica de moarte (Camelia Iuliana Radu - nopţi la Ploieşti); „Bezmetică şi-nsingurată eşti mare,/ în ceasul dimineţii de început de primăvară./ Nevinovato! Te dai fecioară,/ de parcă n-ai fi înghiţit vapoare şi oameni/ cu visuri cu tot./ Lasă, lasă!/ Noi te iubim pentru ceea ce se vede,/ pentru obrazul tău curat ca lacrima,/ necum pentru deşertăciunile de epave/ pe care le-ascunzi în adânc./ Eşti frumoasă, mare,/ mă întreb câte minţi de îndrăgostiţi ai sucit,/ câte inimi ai izbit cu valul tău,/ câte poveşti, secretoaso, le ţii pentru tine… (Lo-redana Dalian - Bezmetică şi-nsingurată); „turnul de fildeș al mileniului trecut/ a străpuns prezentul de azi/ într-o liniște periculoasă/ muți de emoții/ am orbit la auzul unui/ scâncet de adevăr/ și l-am ucis din fașă/ nu am simpatii/ și e absurdă/ iubirea mea/ pentru cuvinte/ privirea mi-e ațintită abrupt/ de câteva mii de ore la tine și/ nici măcar nu te cunosc/ dar poezia asta este depre tine/ și despre o iubire scurtă cât o viață (Ramona Roman - nu te cunosc); În sfârşit, rubrica „Din poezia lumii” beneficiază, ca de obicei, de excelentele traduceri ale lui Leo Butnaru, în acest număr fiind prezentat poetul slovac Pavol JANÍK: „Mie îmi plac versurile întâmplătoare./ Aro-mele lor plutitoare/ și orbitoarele culori din văzduh./ Cuvintele lor sincere/ necontra-făcutele suspine/ și exclamații autentice./ Cascadele nocturne/ luna de brocard/ și con-certele lor din turn – astea/ le iubesc cel mai mult./ Când se va lăsa amurgul peste ma-hala/ eu voi trece cu privirea/ prin apartamentul nostru închiriat/ în vârful degetelor intrând în dormitor/ și culcându-mă alături de tine./ Deoarece îmi plac versurile întâm-plătoare/ de ocazie, cum se mai spune./ Cuvintele imprevizibile/ sunetele repezi/ și neașteptatele lor țipete. (Cu o anume ocazie)

F Râmnic Mon Amour, rubrica de trăit „pe viu” a Valeriei Manta Tăicuţu, încheie, nostalgic, încă un număr al Spaţiilor culturale: „Orașul își târăște cum poate bătrânețea, din spital în spital, din anticameră de cabinet medical în coadă imensă la policlinică și retur. Dacă vrei să iei «pulsul națiunii», acolo trebuie să te duci, în sălile acelea cu miros de dezinfectant și transpirație (plus o adiere de formol), unde, eter-nizați în scăunele de plastic, pensionarii interminabilei perioade de tranziție a patriei (tranziție de la comunism spre nu se știe încă ce) fac politică subțire, cu dedicație, în funcție de numărul de lei cu care le-a crescut pensia și, neapărat, în funcție de «ante-ne», cu programele lor de spălare în masă a creierelor. (...) Nici copiii nu mai râd, nici nu mai vorbesc între ei când trec, tot mai puțini, pe trotuare, cu căștile în urechi și cu telefoanele în mâini, apariții fantomatice, parcă desprinse dintr-un film SF postapo-caliptic. Nici adulții (puținii rămași în târg) nu prea mai vorbesc între ei, nu se mai bucură zgomotos când se întâlnesc, din întâmplare, la o piață, pe vreo stradă, la  vreo farmacie. Se prefac doar că-s grăbiți și preocupați de altceva, ca să se întoarcă la ceea ce a devenit normalitatea însingurării voluntare. Da, orașul tace din ce în ce mai mult. Și nici nu poți să spui că prin el nu mai miroase a nimic; de fapt, miroase a prăpăd, a tristețe și a moarte: o fi din cauză că Dumnezeu se uită de multă vreme în altă parte, în ciuda celor douăzeci și ceva de biserici din târg.”