MARI POEŢI ROMÂNI CONTEMPORANI - Leonad ANCUŢA

MARI  POEŢI  ROMÂNI  CONTEMPORANI

Fotografii realizate de Lucian Mănăilescu în anul 2011

 Leonard ANCUŢA

O analiză critică a fiinţei poetice numită Leonard Ancuţa, s-ar putea inti-tula: „Poezia ca drog”. Ar mai fi: „Poezia ca disperare”, „Poezia ca margine”, „Poezia ca urlet tăcut” sau – de ce nu? – „Poezia ca Dumnezeu”.

Majoritatea oamenilor, aflaţi foarte departe, privind rugul lui Leonard, aprins în noapte de un Torquemada oarecare, le spun copiilor lor: „Vedeţi, toţi cei care nu ascultă cuvântul puterii omeneşti, sunt aruncaţi în focul gheenei!” Şi copii, speriaţi, rămân în laşitatea sclaviei, fără să se întrebe ce i-ar mai putea apăra de or-birea şi întunericul veşnic acum, când stelele au murit, şi flăcările acelea sunt ul-tima lumină din univers...

LM

POEME CU MAMA

PE MAMA O CHEMA JOHNNY

avea mîini din pîine albă și buze a la Eva Angelina
și mai tot timpul cînta prin casă
treceau batalioane române carpații.
copiii rîdeau de mine la școală,
dar mama mea a fost cea mai bună din lume
picta dimineața în fereastră
răsăritul soarelui, doar pentru mine.
îmi dăduse o lumină pe care o duceam peste tot;
lumea se uita ciudat la mine, făcea mișto că
pe mama o chema Johnny
pînă-ntr-o zi cînd niște tipi s-au luat de ea și-au bătut-o
și tata era să împuște tot cartierul.
mama avea buze roșii parcă mușcase inima unui diavol
și cînd a murit lumina mea a plîns pînă s-a făcut întuneric

PE MAMA SE BĂTEAU BĂRBAŢII

mama primea în casă mulți bărbați
le mîngîia piepturile păroase, îi bărbierea
apoi îi binecuvînta înainte să plece la război
eram mic pe atunci, îi priveam cum se duc
mîncam cireșe scuipam sîmburii și îi îngropam
așteptînd să crească alți cireși dar nu se întîmpla nimic
bărbații o iubeau pe mama, se întorceau fără cap
doar pentru ea și cum era obiceiul la noi în sat
îi puneau în pămînt și din ei creșteau cireși
tata lucra atunci pe o combină mare și fuma fără filtru
cînd treiera vedeai babele cum se închină
preotul din sat se temea pînă și de mine
ca de drac se ferea cînd scuipam sîmburi roșii
în timp ce cîntam Johnny B Good
și mama își ascuțea cuțitul de turla bisericii

PE MAMA A CRESCUT O BISERICĂ

în fața blocului era o salcie, avea părul ca mama
într-o zi au venit bărbații cu topoarele și-au lovit-o în șolduri
pînă a căzut iar în locul ei au ridicat o biserică albă, în care
n-am să mă închin, să mă rog vreodată, nici dacă ar fi
cel mai tare model din lume, doar am să-i privesc zidurile
din care se-aud noaptea cîntece de război și aștept,
aștept pînă se va scufunda în trupul primitor al mamei.
atunci eu și tata ne vom ascuți cuțitele unul de trupul celuilalt
și-o să plecăm să dărîmăm zidurile din lut roșu, turlele zvelte ca sînii
ei de fecioară și cînd va cădea ultima cărămidă, mama se va arăta
ca un duh care-n loc de biserici face cîrciumi în mine și tata
și vom pleca fericiți ca niște bețivi care cîntă cu lupii,
dau cu pietre în felinare și trezesc lumea la viață.

MAMA E UN SPITAL

mama e un spital unde merg de bună voie

și mă vindec de orice

îmi aduc aminte că-mi punea

puțină salivă pe rană și trecea

de aceea merg la ea

să-mi lipească toate fracturile

de iubită de bani de singurătate

și niciodată nu e prea mult

n-am avut niciodată mahmureală de mamă

chipul ei mă încălzește ca o pătură

și privirea mă spală de păcate

mama e un spital de nebuni în care

nebunia se transformă

în căldură și e bine la pieptul ei atît de bine

încît mă vindec de dumnezeire

e suficient să-i aud inima și toate

visele-s frumoase

în brațele mamei mor fără să mă doară

HANSEL ŞI GRETEL

în dragoste vom fi hansel şi gretel. 

tu vei merge înainte şi vei arunca în aer
case de turtă dulce otrăvită. eu voi mînca resturile, 

mă voi intoxica,
mă voi tîrî în urma ta, voi suferi în urma ta,
te voi iubi.

aşa cum se cuvine, cu o bufniţă pe umăr care va ţipa scurt. şi tu vei ţipa
scurt, şi dragostea va ţipa scurt, 

ca o roată de metal blocată pe şină.
ca soarele blocat într-un cearcăn,
ca mîna mea sub tricoul tău de somn.

cînd eşti îndrăgostit, otrăvurile nu mai fac rău. 

cînd eşti îndrăgostit lumea alunecă
la vale, cu tot cu sat, cu tot cu pămîntul de sub, cu tot cu viaţa de deasupra, cu tot
cu moartea de dedesubt. un cimitir spălat de ploi, iubit de furtuni,
un cimitir nud, deochiat, impudic. morţii îşi arată ciolanele albe
cu neruşinarea unor curtezane de lux.
morţii lui cheamă la iubire.

te voi iubi.
cu degetele retezate la circular, mă spăl cu sînge proaspăt
pe faţă, sînge proaspăt, viaţă. tu vei fi regina mea
cu gîtul alb şi lung dezvelit
pe eşafod.

te voi iubi, draga mea.
nopţile vor fi un teatru erotic cuprins de incendiu. o să presari lacrimi
peste inimile în flăcări, o să presari boabe de sînge peste ochii închişi
de vise. o să presari firimituri de pîine bolnavă în urma ta
iar eu mă voi întoxica, mă voi îmbolnăvi, voi halucina
nu-ţi fie teamă,

te voi iubi.
dacă dragostea nu este visul îndrăgostitului,
atunci dragostea trebuie să fie
starea lui de veghe

Lucrare de Mihai Hlihor

BUNICA

       a crescut odată cu propriul ei sicriu. au fost mereu de-o statură. cînd s-a văzut în el ca în oglinda în care proba rochia de mireasă a fost din nou fericită. avea cancer. o boală care nu a împiedicat-o să ia sapa în spate și să meargă la cîmp, n-a oprit-o să scoată apă să dea la animale, n-a împiedicat-o să-și facă singură focul. avea un cancer ca un cîine care se ținea tot timpul după ea, o lătra și-o mușca dar n-a pus-o niciodată jos. un dulău fioros ai cărui dinți se înfigeau aprig în carnea ei dar ea n-a plîns, n-a lăcrimat, n-a gemut vreodată. 

       e boala asta, maică, spunea, de parcă ar fi vorbit de vreo prietenă care n-avea treabă pe-acasă și venea s-o încurce într-a ei. nu mai zîmbea demult, ea, dar acum o văd fericită în toată nefericirea ei, în tot necazul ăsta al ei. că nu-i puțin să-ți bagi în groapă trei copii plus bărbatul. cancer? ce boală mai e și asta, maică, ce pacoste, cînd mi-au murit copiii? boala asta e rea că nu mă lasă să mor, că-s bătrînă, am peste 80 de ani, am trăit destul, am văzut destul. acum doar moartea e bucurie, moartea cu-a ei li-niște, moartea cu-a ei promisiune.

        așa credea, o promisiune e moartea. promisiunea că-și va revedea copiii morți, bărbatul, toate lucrurile la care-a ținut și s-au dus. toate o așteaptă acolo, în pro-misiunea asta numită moarte și care nu se mai împlinește. ea nu mai vrea să lupte cu boala, vrea doar să-și ia în primire lucrurile făgăduite.

       toată viața a muncit ca un robot. a ținut de casă, a robotit în stînga și-n dreapta fără să arate oboseală, fără să întrezărească vreun alt scop în afară de propria implicare. a muncit pămîntul și i-a adunat roadele pentru a se hrăni. nu pentru îndestulare, nu pen-tru averi. doar pentru a avea ce pune pe masă bărbatului și copiilor și a le arăta că mîn-carea înseamnă sudoare. fericirea e altceva.

       cancer. asta nu e o boală, maică, asta e ispita care îți iese prin piele. diavolul care te face să-ți încalci promisiunea. cu boala nu te lupți, cum nici cu ispita. dacă intri în jocul lor, te răpun. tu trebuie să-ți vezi de ale tale, trebuie să-ți vezi de mulțumirea ta. eu am trăit destule, nu-mi trebuie decît moartea, moartea ca o nouă rochie de mirea-să. și cînd mă gîndesc la asta mi se face pielea de găină. ăsta e sufletul meu care vrea să-mi iasă prin piele, asta e dragostea pe care o simte toată lumea cînd vine mîngîierea. singurătatea e cea mai mare durere, singurătatea e un cancer mai dureros decît oricare altul.

       ce fericire să fi avut ea, cînd i-au murit trei copii și bărbatul iar nepoții au plecat departe, care încotro, în căutarea unei fericiri iluzorii? fericirea ei a fost asemenea can-cerului, a rupt bucăți din ea, a desfigurat-o, i-a înnegrit pielea, i-a albit părul. o singură fărîmă din fericire mai avea, o licărire în ochi, o strălucire ca o întrebare. cînd o veni moartea să mă ia, cînd o veni, să mă ducă de aici.

        și la un moment dat a venit, a venit așa cum vine pentru toată lumea, nici cînd o chemi, nici cînd nu ai nevoie de ea. a venit brusc, pe neașteptate, ca o vecină nemer-nică apărută cînd ți-e lumea mai dragă să te întrerupă din treabă. avea totul pregătit, și hainele, și pantofii, și năframa și velința. sicriul de asemenea, că el crescuse odată cu ea, și-i venea mai bine decît orice costum. și-a îmbrăcat haina asta și sunt sigur că aco-lo undeva, în inima ei, o pasăre a mai zvîcnit o dată, ca și cum s-ar fi lepădat de toate promisiunile.

       a murit împăcată. fericirea contează mai puțin. pentru că fericirea este egoistă. feri-cirea este cancerul cu care ne luptăm toți, fără să ne dăm seama că asta e ispita. între datorie și fericire, bunica a ales datoria. și alegerea asta a fost pentru ea cea mai bogată fericire din lume. 

        dacă te trezești noaptea din somn și ți-e frig, dacă mîinile tale tremură, dacă inima ta se strînge ca în ghearele unei vrăbiuțe înghețate, să știi că asta e fericirea. ăștia sunt banii la care visezi, asta e dragostea la care aspiri, acestea sunt toate bogățiile promise. dacă simți o căldură în piept și o mîngîiere ca o adiere, dacă o liniște te inundă și o stare de bine, atunci să știi că asta e bunica. e bunica, pe care nici moartea n-o poate împiedica să-și facă datoria.

ERA ATÂT DE FRUMOASĂ

că apa o lăsa să respire în adîncuri. și luna o urma pe cer
în timpul zilei.
atît era de frumoasă
că dacă dragostea ei ar fi fost o corabie
ți-ar fi albit părul
dintr-un capăt în altul al ei.

ea putea întoarce vîntul din drum
cînd îți vorbea.
și fructele se înroșeau
în prezența sa.
atît de frumoasă era.
încît în nopțile întunecate punea stelele la loc pe cer
cu mîna ei.

eu n-am putut iubi o asemenea femeie. atît de frumoasă era
că inima mea tremura ca un glonte
în pistolul lipit de tîmplă.

DRAGĂ ROBINSON

oare ce ai face dacă ai rămîne singur
singur pe lume singur pe o planetă pustie
oare ai mai scrie poezie ai sculpta ai picta
ai compune muzică ți-ai face filmul propriei salvări sau
al propriei morți spune-mi
ce-ai face rămas doar cu tine
ai scrie

și dacă ai scrie dragă robinson
despre ce ai scrie cu sfîrșitul lumii la tîmplă
ai scrie oare ceva care să înceapă cu
dragă sfîrșitule

dragă neantule
află și tu că înainte de tine au fost multe lucruri mari
și multe lucruri mici
i-ai spune despre ce mai întîi
despre fîntîna din mijlocul satului din care bea toată lumea apă
iar după ce au aruncat o pisică moartă în ea
n-a mai băut nimeni sau i-ai scrie
despre părinți

sau despre foametea de după război
cînd părinții își închideau copiii în casă de teamă
să nu fie ademeniți și mîncați
de alți părinți

sau pur și simplu ai ignora toate lucrurile
și cele mari și cele mici și mărunte și i-ai scrie despre
singurul lucru adevărat din viață
că ai iubit o dată
mult mult de tot dar fără să-i spui numele
de teamă că în muntele de nimic ce urmează să vină
numele ei să nu pară stingher

sau ai scrie doar poeme fără sens ca mai toate poemele
poeme ca niște aruncări de zaruri cînd miza
sunt pietricele

dragă sfîrșitule
ție despre ce ți-ar plăcea să-ți scrie
ultimul om de pe lume
singurul om care nu ar mai avea pentru ce
să mai trăiască
dar el scrie scrie scrie ca și cum tu
sfîrșitul tuturor lucrurilor
ai fi doar un copil
care strică jucăriile

ŞI TOTUL SE ARANJEAZĂ ÎNTOTDEAUNA RĂU

de pildă cînd te îmbeți singur cu iubirea la masă și în prag de amnezie
o scoți afară la pumni și ea scoate cuțitul și te golește de sînge –
și așa alb alb ca un munte înainte de avalanșă încă realizezi
că nu s-a terminat că va trebui să umbli așa între oameni, un urs
polar rătăcit printre cei care se hrănesc noaptea la tomberoane

sau cînd ea e cu altul la nici trei zile după ce te-a părăsit și tu ești bine,
ești cu două tipe în pat, amețit și fără nici o remușcare și-ți e atît de bine
încît îți e rău, tocmai pentru că nu știi unde s-a scurs dragostea, unde e
ascunsă, cum amintirile alea dureroase ca niște ulcerații pe creier
s-au tîrît una cîte una și s-au ascuns cum fac cîinii aceia cu părul pe ochi
care dacă le tunzi bretonul stau sub pat cu ciucurii pledului peste față,

pentru că totul se aranjează întotdeauna și nu poate să fie altfel decît
rău deși pare bine și noi umblăm pe străzi de mînă cu fantomele noastre
cu neputințele noastre și zîmbim, spunem glume și arătăm că nu
ne afectează, mergem mai departe mulțumiți și uluiți de cît de ușor e,
deși întotdeauna, fără să vrem, întoarcem cu regret, capul în urmă.

POEM DE DRAGOSTE CU TATA

am venit la tine ca un fluture negru tractat
de lumină. am venit și
l-am cărat cu mine pe tata,
beat și îndrăgostit mort.

am venit să mă dau
în grupa ta sanguină.
aici e napalm
aici e nebunie.
ne vom prăbuși cu avionul direct
în iad.

noi suntem fluturii albi
ademeniți de întuneric. locuim în castele
sub apă.
noi suntem firul de plancton care cîntărește
cît universul.

tata n-a venit acasă azi noapte.
el duhnește a dragoste. duhnește a mama
ta și a mea.
duhnește a stele, a mări pe care luna se clatină
beată.

tata
a murit acum 14 ani. tata tînjește
după dragostea ta. eu îmi doresc o supă de piper
și două pahare de vin roșu.

din tata au rămas cîteva fotografii. noi
ne cumpărăm trupuri noi
să le umplem de praf

vin la tine ca un mort
ducînd în spate unul viu.
tata duhnește a mine a tine și a vin roșu.
din fotografiile tatei se aude briza aceea stranie
cînd oamenii mor și ne dau în cor
ultima suflare.

e atîta dragoste în univers și tata
scoate din pieptul lui
o margaretă albă.

eu și tu suntem la cîțiva pași
în epicentrul unui sărut de proporții cosmice,
ca materia cu antimateria