POEŢI NĂSCUŢI ÎN LUNA AUGUST - Liviu OFILEANU

POEŢI  NĂSCUŢI  ÎN  LUNA  SEPTEMBRIE

La mulţi ani!

Liviu Ofileanu

(6 septembrie 1972)

Viaţa lui Liviu Ofileanu este o aventură, trăită cu disperare şi patimă. El a incendiat Biblioteca din Alexandria şi a călătorit, înfruntând uragane cosmice, în America de pe hărţile lui Piri Reis. Pentru el, un drum până la colţul străzii poate ajunge până în altă galaxie şi o clipă poate dura o eternitate.

Biografia lui, cea tainică, este ascunsă într-o lacrimă din scoica inimii. Ca să o înţelegi, cititorule, trebuie să cobori, cu toate riscurile şi tristeţile, în abisul de sub fruntea Poetului.

LM

Cărți publicate:

corigent la fericire (Ed. Emia, Deva, 2003)

instincte canibalice (Ed. A. T. U., Sibiu, 2010)

Atlantic (Ed. InfoArt Media, Sibiu, 2011)

cinderella & alte marșuri funebre (Ed. Armonii culturale, Adjud, 2011)

Moor-Ditch (Ed. Tipo Moldova, Iași, 2013)

plăcuța Ouija (Ed. Brumar, Timișoara, 2015).

EXCAVATORUL  ÎNTOARCE PĂMÂNTUL ŞI BISERICA

pentru că ai tăcut ieri, când i-au sfârtecat

pe apostoli şi astăzi, când fără nici o vină

un autobuz cu elevi a căzut între stânci,

filosofii s-au supărat cel mai tare

între ziua de sâmbătă şi duminică,

pentru fumul de la pearl harbour ş.a.m.d.

de atâta amar de vreme trebuie să fi ajuns

în visele Tale cucuta lui socrate dar

n-ai răspuns decât prin tornade şi cutremure,

câte un mic pompei ici-acolo, un fleac

precum word trade center.

lumea s-a plictisit de aşteptare… în absenţa

emoţiilor puternice, foamea de adevăr

descarcă adrenalina în stare pură:

cargouri cu heroină pe bază vegetală

şi astea spulberate de un tsunami din dragoste.

speranţa ucide oamenii – de vii

le scrie numele pe crucile-de-mort.

chiar dacă am sugruma clopotele

să ducem naţionalismul până în coreea,

xenofobia în catacombele creştinismului

Omul tot om rămâne, sofistul

care încalcă primul ceea ce afirmă.

şi totuşi, oare cum ar fi arătat ana lu' manole?

– frumuseţea tipică plaiului, ţăranca trupeşă,

bisericoasă, o prostănacă atrasă

de mirtul unei bărbi meditative?

nu i-am văzut un obraz precum al lunii,

surâsul plural, aglutinat în bulevardul

revoluţiilor din '89 şi 2009? surâsul

feciorelnic care anula veacuri de umilinţă?

dacă trupurile putrezeau în uitare –

Ana ieşise din zid pruncucidul

e metafora libertăţii mereu confiscate.

îmbătrânim şi nu o vedem pe ana

despletită ana. bombele dau

cu tesla morţii strat după strat:

icter negru / ciumă roşie. nimic mă,

nimic. urmele sunt acolo, ana nicăieri…

FLASH BACK

ochiul cănit şi mâna frumoasă, dovada

că ai fost putrezeşte, doamnă. un pic

de gălăgie şi gata, ieşim înţoliţi

în perdeaua dantelată – togă de roman

la second-hand… nu degeaba –

fără dragostea pură a soţilor, omul

nu ar avea etalon să compare.

ai văzut cum în apropierea morţii,

oamenii caută spovedania? – toţi vor

să spună ceva, n-au încotro. li se face sete

şi după un sărut, se agaţă de ghinioane

ca un cârlig – aşa cum am spus,

şi Eu cred că o să mor: nu mai consum

alcool, nu mai fumez, am smuls viaţa

din braţele păroase ale personajului, neras,

dus-venit cu pluta, cu poeme noi şi zile lipsă.

navetele de cafea nu au loc pe rampă,

mi se zbat tâmplele şi dau din urechi

precum peştii din laterale – atunci beau apă,

chiar prea multă apă:

parcă aud nişte discuţii şi mie nu mi se dă

cuvântul – oameni neserioşi (!)

atunci vărs tot: apa din urechi,

apă fiartă, apa de sub gene,

apă regală. istoria dezamăgirilor

e destul de haioasă: când am sărutat-o pe diana

aveam 11 ani şi Ea nouă. de fapt nu era

un sărut, ci un fel de alipire a buzelor

cu impresia că suntem oameni mari,

privind de sus păpuşile şi copacii – animale

de companie încărcate în maşini de plastic.

în scurt timp am înşelat-o cu simona

de la parter – Ea mă pupa pentru fiecare

napolitană. odată mi-a dat gumă din gura ei –

mirosea a spirt – apoi mi-a arătat

un dinte-de-lapte căzut. au urmat zece fete

la care Dumnezeu nu m-a lăsat să le fac nimic,

şi câteva la care da. ei bine, pe răbojul acesta,

myra nu are loc – Ea m-a aşteptat să vin de la

mănăstirea-din-armată, numai pentru

ochii ei căprui şi mari cât un capac de sticlă

de bere am minţit un sobor de preoţi –

n-aveam încotro.

MAŞINA DE ÎNGHEŢATĂ

de câţiva ani nu mai ştii cine eşti / ce să faci

şi norii cern melancolia urâtului

„încremenit în proiect”.

o zi ca oricare alta

când primăvara scoate coarnele de melc

şi femeile piciorul de schelă în jurul lumii.

mă trezesc cu radioul la cap: muzică, ştiri,

cutare şi cutare a dres şi a făcut,

buletinul meteo şi ultimul atentat din rusia

cu 39 de morţi. „puteau fi 40, deci

lipseşte unul” te gândeşti cu un aer de chirurg

şi ridici pătura de pe consoartă,

mirat şi fericit că suflul exploziei

nu i-a mişcat nici un dinte, uite că respiră

şi pieptul i se umflă, atunci răsuflu uşurat

broboane de sudoare picură

pe marginea mesei şi cu blugii răspurtaţi o tai

la supermarket după asta şi cealaltă,

intru la librărie să-mi fac un pic de sânge rău

şi ies din librărie după ce

mi-am făcut sângele rău,

trec prin dreptul bisericii ortodoxe

până la farmacie după încă o tură de

analgezice pentru coloană, ca să spun

„rugăciunea inimii” poate aude cineva

dacă aude cineva, poate nu suntem

singuri în univers şi la gândul că tata trebuie

să fie pitulat în boscheţii de lângă drum,

că poartă chip de alcoolic,

am dat apă la şoareci în plin centru.

de fapt îmi amintisem că ieri

l-am văzut pe un amic ce murise acu’ 7 ani –

remus putea să bea o sticlă de votcă

direct din picioare şi până să-i dea bărmăniţa

restul, El cerea altă sticlă –

l-au găsit în trenul de simeria-hunedoara

cu inima explodată, murise

ca în toate poemele „în drum spre spital”,

şi parcă l-am văzut preschimbat într-o babă

cu picioarele răşchirate,

Ea îi purta geaca roşie cu inscripţia bulldog

şi buzunarele pline cu ţigări viceroy,

geaca primită „de la ajutoare olandeze”

şi bascheţii 44, cei care apăsau pedala de

acceleraţie a maşinii de îngheţată încât frânele

lăsau copiii cu temele nefăcute trei cartiere

la rând. măi-măi, clătinam din cap,

ia uite câte suferă omul în scurta lui vieţulică

şi strâmbăciunea icsată zâmbea cu un surâs

senil, poate credea că vreau să o trec strada

ca un gentleman – biata femeie, suportă

greutatea zecilor de bărbaţi ce îi locuiesc soţul,

şi am ieşit la ţanc din butoi amintindu-mi

că nevastă-mea face azi 24 sau 26 de ani, tre’

să iau nişte flori deşi frumuseţea nu contează

„dar în viaţă trebuie să ne asigurăm spatele”,

îmi zic liniştit şi trec pe roşu cu florile

de plastic luate din kaufland: vin la tine iubire

și omul din dacie a dat din cap ca un prost,

vin acasă ca să notez în jurnal

că nici azi n-am făcut nimic memorabil,

am deja o vârstă şi destule cărţi necitite,

destule filme nevăzute,

destule femei… şi mă apucă un plâns

torenţial până seara târziu,

atunci capacul toaletei cade

ca o pecete pe imaginea viselor mele:

all data will be lost all data will

be lost all data will be lost.

PERSPECTIVĂ

când sunt beat văd la intrare o plăcuță
pe care scrie: „aici a trăit și a scris...”.
nu mai e mult, încă o simfonie
a nopții albite de căldura vâscoasă și protectoare.

toți am căutat un loc mirific,
spălat de respirații ca orașul după ploaie.
acum abia așteptăm să ne-ntoarcem acasă,
unde „soarele negru” arde mai tare ca umbra unei femei.

chiar dacă nu ne plictisim de cântecul privighetorii,
între obsesive partituri chopiniene
pereții camerei se vor desface brusc
pe coama unui deal cu iarbă și trifoi.

nici nu mai contează strictul-necesar,
ce crede lumea dacă nu mai întârziem pe aici.
dau luciu vorbei ca unor pantofi de nuntă
și deja mă bântuie ideea-de-lumină.

no, vezi? parcă și inima bate mai rar,
o geamandură legănată pe umeri ca pe valuri.
îs emoționat - merg pentru prima dată la întâlnire
fără să aduc Eu florile.

MARBLE

foloseam aceeași lingură și-un singur castron
la o masă fără scaune, dragă christina.
dormeam pe jos, spate-n spate, lipiți de peretele
viu al celuilalt care se deschidea

în zorii nemiloși odată cu ușa metroului.
zi de zi am fost ejaculați sub presiune, cusuți
de marginile iluziei pe un grafic cu două axe
dincolo de linia strâmbă a orizontului.

am decăzut iremediabil, mă dezintegrez copios
la o fabrică de marmură din provincie.
sunt un vegan hrănit cu alge, înconjurat
de babuini, manguste și pitoni pensionați.

încă rezist, limbajul mi-a verticalizat postura,
cravata strânge mai tare decât coapsele tale
dar n-am pe nimeni să-mi îndrepte gura,
cineva acolo să-mi închidă și mie ochii.

poate că asta e frumusețea banală a vieții,
clopoțelul mașinii-de-scris la capătul rândului,
fanta de lumină a cutiei cu pantofi negri.
vibrez pentru tine ca o tobă uitată în ploaie

THE WOOD

respir fără să mă gândesc la respirație,
inima îmi bate fără acordul meu.
e scrisă în mine o lege
și sunt liber și robit luminii din Ea.
sper în acest fascicul oricât pare de îndepărtat.
am tânjit după confirmarea intuițiilor,
am avut nevoie de ceasuri pierdute observând
pădurea cum își schimbă culorile.

mă întrebam adesea dacă teama sau curajul
pot fi induse prin vocabularul unei limbi,
dacă și pădurea are o viață-de-apoi.
totul e sortit să dispară fără urme?
kant credea în „suflete deschise”,
în bucuria însoțitorii oamenilor și logică.

nu e greu să înțelegi că locuiești un miracol.
în pădure, copacii își amestecă frunzele,
ramura moartă se agață în cădere de una vie.
de la „pădurea de simboluri” până dincolo de „tunguska”
un ocean de cenușă ne vălurește memoria,
ceva se stinge în Noi cu fiecare arbore căzut.

foșnetul paginilor unei cărți
nu amintește circuitul lemnului în natură,
cum omul stă în calea progresului
și trebuie smuls, prelucrat și vândut
pentru a spori bugetul orfelinatelor
și centrelor psihiatrice.
nu oferă secvența însemnării copacilor,
tineri și bătrâni, drepți și încovoiați
așteptând ora prăbușirii în pensie.

tufa-de-zmeură
pricepe sensul trandafirilor uscați într-o vază
și scoate de sub frunze gheare de pisică.
până și măgarul dispare în pădure
când se prinde că are numai o viață.
la nord, cineva plantează mesteceni,
la sud, altcineva îi scoate din ring.
în căutarea unei revelații care să le umple
buzunarele,
țapinarii și camionagiii primesc o leafă modică.
e sarcina tarotului să indice vinovații?

dacă ești predispus la schimbare, schimbă-te.
nu poți tăia nodul gordian al divergențelor
cu schița unui zâmbet.
chiar acum, gaterele duduie și cheresteaua
expiază păcate imaginare.
chiar și vorbele astea mă fac să mă simt
ca un îmbrăcat pe o plajă cu nudiști.
când am fugit din pădure
n-am știut că fugim tocmai de acasă, din familie.
picnicul, șezătoarea și drumețiile
sunt firave încercări de a ne aminti paradisul.

în pădure ne amintim zâmbetul evei
când a înțeles că va plăti - logica lui kant a eșuat.
în pădure nu există intermediari între semne,
nu sunt confuzii asupra focului,
pădurea se apără de foc sacrificând pionii,
doar sămânța contează.
pretutindeni natura se reface și se întoarce în oraș,
firele de iarbă crescute printre dale
au să-mi acopere ochii.
pădurea îmi repetă vorbele
și acestea capătă o autoritate nebănuită,
simt că am curajul mai puternic decât frica.
poate că sunt deja un copac, unul mic dar acolo,
cu lumina dormind pe coroană.

THE RELIGION

ezitarea în comunicare
e dovada plauzibilă că nu suntem roboți
în ciuda mirosului de ființă străină,
morga lui mersault.

în plus, există riscul de a muri nebun
în războiul fără învingători
urmat de o pace nelumească.
generațiile au efectuat schimb după schimb,
marmura cu inscripții recente coboară dealul
și lemnul de stejar rezistă la tardive aprecieri
în ceața densă dintre ieri și azi.

oricum, nu te forțează nimeni să rămâi lucid,
să menții cutumele,
încrengătura miliardelor de „bună-ziua”
cu schimburi de priviri estimative
și acide, inaudibile monologuri.
și cum poate fi bună o zi când pierzi pe cineva?
cum poate fi bună noaptea într-un pat gol?

cel mai bun lucru e întotdeauna lucrul pierdut.
spectrul revine
asemenea bumerangului ce a ratat o țintă în mișcare.
nu degeaba spunem:
și aici mi-a bătut inima, și acolo a bătut inima.
rămâne o înșiruire de reflecții
asupra unui surplus de necesități,
fapte de aranjat în ordine cronologică,
un vârtej indescriptibil
stimulând resentimente și nostalgii.

mă agăț cu disperare de această religie.
întăresc legăturile între pilonii podului,
ridic contragreutăți pentru echilibru.
însă podul se lasă amenințător
doar în partea cu lacrimi.
ce simte deținutul când i se spune
„vizita s-a încheiat, înapoi în celulă”,
sunt numai consecințele unor capricii?
dar o lăuză, mamă pentru câteva minute,
„a venit pe lume fără viață”,
e vorba de o natură defectă?

omul nu e unica vietate care presimte,
caii și copacii așteaptă în picioare,
prin durere ființa traduce din Ea însăși.
lumina filtrată
e roșie ca obrazul unei fete înainte de sărut.
înțelesul nu poate fi modificat de un recipient
chiar dacă are o etichetă greșită - vinul e vin,
apa de ploaie, apă de ploaie.
experiența unei găleți cu apă rece
se regăsește într-o semnătură ilizibilă,
e un registru tot mai voluminos
pe care nu apucă să se așeze praful.

totul e să te agăți de ceva și să reziști:
de privirea unui copil chemându-ți numele.
de sunetul singular al clopoțelului
anunțând misterul în liturghia catolică.
de cuvintele lui Iisus sau ale lui Buddha,
de firul de păpădie al certitudinilor,
de orice ne-ar aminti lumina ochilor.
Noi am desfăcut firul în patru și ne-am scos ochii
într-o religie de circumstanță,
o religie fără mântuitor, christina.

ALIBI

prima și prima oară n-am scris nimic.
aveam șaptesprezece ani și ceva
când am văzut-o la patinoar cum plutea
deasupra mulțimii.

știam cum arată pe dinafară și pe dinăuntru
înainte să o fi văzut cum arată,
aveam o colecție revuistică impresionantă,
vederi explicite și dicționare.
minionă, brunetă cu ochii de nuanța cafelei,
Ea plutea singură deasupra mulțimii.

în noaptea aia am avut prima insomnie adevărată.
mă gândeam la Ea cum se gândea tata la sticlă,
aș fi făcut orice să fie umbra mea.
am luat un stilou și am scris șase pagini,
le-am pus în plic și l-am aruncat la gunoi.

seară de seară m-am dus la patinoar,
îmi sărea inima din piept, nu alta.
eram gata să întreb din fiecare-n fiecare
„n-ați văzut cumva o fată frumoasă plutind?”.
nopțile erau tot mai scurte
și scrisorile se făcură teanc,
am început să le adun ca să i le arăt
când vom fi amândoi fără dinți.

și Ea n-a mai apărut niciodată,
cine putea să-i facă vreun rău?
treceam în jurnal scenele de umilință
și imaginam dialoguri puerile.
deși n-am aflat niciodată cine era,
memoria nu a pierdut-o -
să știu pe cine iubesc i-am spus „christina”.

mă depărtasem de prieteni,
nu doream să împart cu nimeni imaginea ei.
alunecat în depresie,
compensam aglomerând obiecte în jurul meu,
făcusem din absență un sanctuar,
am căutat-o în diversitatea femininului
dar nicio femeie nu aducea cu Ea.

m-am apucat de fumat și de băut
până m-au luat în armată.
când eram în mijlocul pădurii, singur în foișor
și nu îmi vedeam nici mâna,
parcă a lucit în beznă preț de o secundă
sau mai mult, cine poate ști, fața ei surâzătoare.
dormisem cu fruntea pe armă
și cu degetul pe trăgaci.

apoi m-am căsătorit cu o femeie care-i seamănă.
când ne luăm temperatura,
încă o văd pe christina plutind deasupra mulțimii,
sfidătoare și intangibilă.
pavese ar putea explica rândurile de mai sus.
sabato a prelungit un pic agonia,
suficient ca juan pablo s-o ucidă pe maria iribarne.
Eu îs timid și n-am atâta orgoliu;
umflu teancul și o aștept la patinoar.

KAFKA RELOADED

prima zi de sapă o simți câteva zile la rând,
palmele capătă o crustă cornoasă și te dor.
cineva cultivă pământul și îngroapă morții,
fie că-i soare, ploaie sau vânt.

gândește-te ce ar însemna
o grevă de durată a gunoierilor,
o agricultură minimalistă de apartament.
ai umbla prin gunoaie cu mortul în spate,
te-ai hrăni doar cu pătrunjel.

după decenii de întuneric
ne-am dat seama că „lumina e bună”,
a fost făcută înaintea lucrurilor.
sarcina luminii e să dea chip indivizilor
reduși la cifrele sistemului.
terapia prin umilitate nu menține echilibrul,
nu dublează forța, nu camuflează intențiile
în bâjbâiala unei retorici.

clar, nu există o lume perfectă
dar tabloul ei ne obsedează anii formativi.
aducem singuraticul mac din câmpie
pe reverul ținutei de gală
și pasiunea se stinge înaintea divorțului.
timpul devine dușmanul promisiunii,
platforma trivializării.
orice ar fi, nu ceda,
dacă te controlezi nu poți fi controlat.

golește-ți mintea de reziduuri,
sofisme și îndemnuri demoralizatoare
care te împing pe marginea depresiei.
când absurdul e coloana vertebrală a societății,
fluxul luminii întreține dorința de puritate.
albul interioarelor de spital
e albul care vădește pacea.
negrul nu poate fi alb chiar dacă e susținut
de o majoritate refractară.

cine își spală mâinile nu poate zări lumina,
plasează responsabilitatea pe umerii altora.
gunoiul trebuie dus la pubelă,
pământul trebuie cultivat,
omul trebuie să rămână om.
diogene îl caută de două milenii cu lampa,
El se ascunde în fotografia de grup
a unui miting nazist, singurul care nu aplaudă.

strică plasa unui păianjen ca să vezi rezultatul:
găsește un loc mai bun și o reface.
ceea ce se șoptește la colțuri va exploda în portavoce.
mulțimea nu e un robinet, un întrerupător
sau covorul tău roșu, parlamentarule!
nu toți dormim neîntorși,
nu toți așteptăm un mesia al prazului
să ne pedepsească până-n al șaptelea neam.
deși nu avea mai multe vieți,
jan palach s-a autoincendiat.
moartea este opțiunea
infinit mai bună decât îngenuncherea.