RĂSFOIRI - Revista CONTA

RĂSFOIRI

REVISTA CONTA , Nr. 30/2018

¤ Editorialul semnat de Adrian Alui Gheorghe, invocă CENTENARUL citând două fragmente din Cartea Neamului:  „Doamne, Dumnezeul nostru, Tu eşti Părintele nostru, Tu ai văzut strâmtorarea părinţilor noştri şi ai auzit strigarea lor, căci se făcu-seră ei ca floarea în brumă şi plecat spre pulbere era sufletul lor, şi trupul lor lipit de pământ. Tu ai împlinit cu noi ceea ce ai făgăduit demult: Sfărâma-voi jugul de pe tine şi voi rupe legăturile tale, lărgi-voi hotarele tale, aduna-vă-voi dintre popoare şi vă voi strânge din ţările unde sunteţi împrăştiaţi, restatornici-voi judecătorii tăi ca mai înainte şi sfetnicii tăi ca la început.”  (Rugăciunea Patriarhului Miron Cristea, rostită la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia); „Să jurăm în fața mormântului acestui erou național (Ştefan cel Mare - n.n.) că în împrejurările grele vom fi strâns uniți, având numai un singur gând și o singură simțire: fericirea scumpei noastre patrii, pentru care suntem gata a face orice sacrificii.” (Regele Ferdinand, 16 mai 1920, la Putna)

Aşadar, sugerează autorul, singurul nostru viitor este... trecutul: „Aveţi viziunea apocaliptică a dispariţiei complete a primelor zece mari oraşe din România? Fiindcă (ele)  adună la un loc aproximativ cinci milioane de locuitori. Ei, din 1989 încoace cinci milioane de români au ales să plece din ţară şi să îşi facă un rost în alte zări. Clasa politică românească a distrus, conformn statisticilor, din 1989 încoace, cît nu au distrus cele două războaie mondiale plus cutremurul din 1977: peste 1200 de intreprinderi mari, toate sistemele de irigaţie; din ţară producătoare de bunuri, am devenit o socie-tate gregară care consumă, consumă, consumă. La o sută de ani de la Marea Unire, Ro-mânia nu are un proiect de ţară, nu are un plan de perspectivă pe o perioadă medie sau lungă. Memoria este dusă în derizoriu. Rănile comunismului au fost acoperite cu indi-ferenţă şi uitare, asta pentru că trecutul recent a fost „gestionat” chiar de cei care au produs răul.

Politicienii confundă neamul cu neamurile. Partidele, indiferent de nuanţa ide-ologică, nu mai slujesc ţara, ci se răfuiesc cu ţara. Sacrificăm ţara ca să salvăm o clasă politică coruptă, autoimpusă prin minciună şi prin cacealmaua promisiunilor goale de conţinut, lipsită de elementara conştiinţă a momentului istoric în care trăim. Persoane care ne decid soarta, prezentul şi viitorul, fac zilnic dovada imposturii, a lipsei de pro-fesionalism, a inculturii, a lipsei de educaţie, a relei voinţe. Nici comuniştii, în anii 50, nu au riscat să pună în funcţii de decizie analfabeţi funcţionali, aşa cum s-au umplut structurile administrative de la noi. Un prim-ministru incapabil să înţeleagă textul pe care îl citeşte în spaţiul public este un vis urît.”

Ce-ar spune Caragiale, dacă s-ar afla în „trăsura” acestei Coane Zoiţica? Pro-babil: La Centenar, birjar ...!

¤ În cronica dedicată poetului Rodian Drăgoi (Ferestrele cuvintelor), Niculina Oprea scrie despre „un «caz aparte» în literatura noastră”:

„Sunt aproape 40 de ani de la debutul său editorial, timp în care autorul a de-pășit demult perioada deplinei maturități poetice despre care se vorbește adesea. Con-ținutul bogat în idei și emoțiile pe care le provoacă mijloacele poetice folosite de autor, mă determină să cred că originalitatea scrierilor lui Rodian Drăgoi este un semn al unei conștiințe artistice pe care autorul și-a construit-o în timp și în singurătate fără a per-mite celor de pe margini să intre în intimitatea lui artistică. Delicatețea scrierii sale, dezvăluie adesea un senzualism de bună calitate și este numitorul comun al celor mai multe poeme ... (...) În universul său literar, poetul Rodian Dragoi lasă cale liberă eului imaginativ întru pregătirea demonstrației că timpul poetului nu este altceva decât timpul dăruit singurătății lui dincolo de proiecția existențială.”

Foto: LM

POEME

de Rodian Drăgoi

poetul va pleca

nu puneți mâna pe poet

nu-l atingeți

s-ar putea să vă umpleți de jale

nopțile să vi se umple de ziduri necunoscute

acum au înflorit teii

miroase amețitor a moarte

poetul va pleca în curând

o pasăre mare îi tot dă ocol

desculţ prin zăpadă

desculţ prin zăpadă

cu o lumânare aprinsă

în mână

mi-am căutat toată noaptea

poemul

FOTO LM

citesc la lumina unui fulg de zăpadă

aud cum se clatină plânsetul plopilor

întunericul fuge înspăimântat din cetate

şi eu citesc la lumina unui fulg de zăpadă

mama îmi scrie

că şi pământul de-acasă a început să plângă

şi câmpia e tot o flacără verde

dar unde vreţi să duceţi urâţenia mea ?

acasă vă aşteaptă atâta singurătate

ca o capcană de păsări cântătoare

acum toamna

e o vulpe printre melancolici copaci

și tu eşti tristă ca o capcană

de păsări cântătoare

de o săptămână plouă întruna

și vorbele au putrezit

în mine sunt mormane de frunze vânturate

în părul tău acum e mai răcoare

și iarba

tremură ca o femeie care-a ucis

numai singurătatea stă în fotoliu

şi citeşte ziarele

auzim iar cum mama

îşi îndoaie lacrimile ca pe nişte nuiele

sub pământ tatăl meu a uitat să se radă

întunericul de deasupra casei noastre

întunericul de deasupra casei noastre se umple de lupi

iubita mea se ascunde în gutuia de la geam

frumuseţea ei mă urmăreşte ca o puşcă-ncărcată

şi nici nu ştiu câtă lumină mai am

vântul începe să clatine drumurile

 

FotoLM

iarba încă nu ştie încă nimic despre toamnă

iubita mea

îmi lipeşte tristeţea crăpată cu lut

și vădem cu durere cât de greu tata

îşi poartă viaţa şi securea pe umăr

deodată vântul începe să clatine drumurile

în gloanţe

praful de puşcă se ascunde de frică

și secundele dau buzna zgribulite în casă

îmi rog iubita

să facă singurătatea mai mică

și mă gândesc că mâine

cine ştie ce răni ne vor ajunge din urmă

femeia mea e tare bolnavă

noapte senină de toamnă

luna mătură frunzele

căzute în ogradă

și singurătatea mă roade

ca un bocanc de soldat

știu că acum mama îşi împachetează

plânsul într-un ziar

și se gândește cu durere la mine

mi se face groaznic de somn

femeia mea e tare bolnavă

intru în casă încet încet

să nu trezesc moartea ghemuită

sub preşul de la intrare

desen

în seara când am plecat

mi-ai spus că mă vei păstra

ca pe-o icoană

a doua zi

mi-ai desenat chipul pe asfalt

să-l calce maşinile

tu vei fi...

când voi muri

tu vei fi atât de departe

Foto LM

încât nu vei afla

vei continua să-mi trimiţi

scrisori

la care desigur

nu vei primi răspuns

niciodată

mă vei blestema

şi vei continua să trăieşti

mai departe

un trandafir îmi povestește

la mine în cartier e uneori primăvară

o primăvară atât de mică

încât ar putea să încapă  în cutia poștală

atunci mugurii vin pe jos printre femei de rouă

și pădurile intră în casă

pe strada mea uneori se ajunge în vară

acolo lumina tolănită în iarbă mai citește o carte

și un trandafir îmi povestește viața niciodată înmiresmată

a poetului plecat de curând

undeva în câmpie

trenul oprit undeva

în câmpie

şi mecanicul locomotivei

certându-se cu firul de grâu

ce nu ne lasă

să trecem

mi-ar trebui încă o viaţă

mi-ar trebui încă o viaţă

să pot scrie totul

despre frumuseţea acestei vieţi

în spatele meu

moartea râde în hohote

regele nostru

tu ești regele nostru

mi-au zis

te iubim

te slăvim

și ne este milă de tine

nu voi termina niciodată poemul

acum ştiu că nu voi termina

niciodată poemul acesta

şi mi-e tare milă de el

el însă nu ştie

şi se bucură ca un copil

Jonathan Jackson şi ortodoxia

În prezentarea actorului, cântăreţului şi scriitorului Jonathan Jackson, Vlad A. Gheorghiu (cel care face şi traducerea), după ce trece în revistă strălucia carieră acto-riceasă a lui  Jackson, dezvăluie un amănunt biografic mai puţin cunoscut – faptul că: „ a ales calea ortodoxiei, tranziţia lui de la adventism spre vechea credință trecînd prin România.” ...

„Cum s-a întîmplat tranziţia mea spre ortodoxie? Ei, bine, în 2007 am fost trimis să turnez un film în România: The Dark is Rising. Am stat acolo cam trei luni şi jumătate. Am avut un rol important, interesant este însă că la montaj personajul inter-pretat de mine a fost tăiat. Dar cred că am fost trimis acolo pentru un alt motiv… (…) Primul lucru pe care l-am făcut cînd am ajuns în România a fost să vizităm o biserică ortodoxă, iar cînd am ieşit am fost jefuiţi de niste ţigani. A fost un fel ciudat de Bun venit, însă România e o ţară superbă. (…) Ortodoxia e cel mai frumos lucru pe care îl poţi trăi. Este casa perfectă, o binecuvîntare şi o transcendenţă. O comunitate cu Dumnezeu şi cu sfinţii săi, o experienţă mistică pe care nu o poţi spune în cuvinte. Este biserica istorică”.

Mult mai grăitoare însă, despre miracolul perceperii divinităţii sunt cele scrise  de Jonathan Jackson  în volumul The Book of Silence and the Subconcious Awe, în pregătire la Editura„Doxologia”.

20.

Tu, cel care ai fost aici de la începutul zilelor, trimite-mi lumina cea de toate zilele în corpul ce adăpostește ochii aceștia păcătoși. Îngeri ai Milei, protejați-mi con-știința de la stricăciune. Nu mai sunt stâne, doar orașe acum. Nu mai sunt păstori, doar performeri, care se ascund sub machiaj și haine în sperența gloriei nebănuite. Unde es-te intimitatea care duce la viață? Unde este mărturia actului sacru? Unde sunt săbiile tăcerii și scuturile de onoare ascunse în inima omului? Cântecele părinților nu mai sunt de mult. Și arta de a naşte se pierde odată cu vremea. Hoții au furat limba și contor-sionează cuvintele după bunul plac. Sufletul meu suferă în continuare când vede cum generația mea orbește încetul cu încetul. Și oasele ascunse sub piele mă dor - gândurile mi se transformă în pietre semiprețioase. Ești acolo tu, odihnindu-te după un ocean de durere și dor?

21.

Ochii însângerați se holbează în așteptare. Plămânii ciuruiți sunt plini de do-rință. Sufletul meu e ca nebunul care a profețit potopul. Vine, nesăbuiților! Vine! Nu fiți proști și ignoranţi! Uitați-vă sus - uitați-vă la cer! Vrea să vă curețe! Vrea să vă vin-dece de tot.

Eu sunt noroiul. Eu sunt mizeria care trebuie curățată. Eu sunt cel pe care

porumbelul se lasă când vrea să fie în siguranță. Am nevoie de acel porumbel, de Po-rumbelul Sacru! Am nevoie de ascensiune - am nevoie de eliberare - de leacul cerului. Am nevoie de revelație - a gândului, a cuvântului, a imaginilor mentale. AM nevoie de dialog și meditație, un moment de respiro - de zămislire. Greutatea dragostei mă pre-sează către pământ. Ca și cum un fel de gravitație divină intră în atmosferă. A fost un vis - ba nu, o viziune - chiar mai mult de atât, a fost cu totul real. Chiar s-a întâmplat în istorie, atunci când timpul se strângea în jurul nostru. Corpul meu a fost pus la pământ în poziție fetală, plângând și abundând de bucurie! Am văzut nenorocirile. Am văzut sângele. Am simțit greutatea covârșitoare a iubirii. Nimeni nu putea să reziste. Toți ge-nunchii trosneau. Era secretul Universului, vărsându-și dragostea nemărginită.

24.

Pământul ar fi trebuit să se oprească unde Părintele Zosima a murit și să ascul-te. El ne-a spus despre Icoană. Nu prin cuvinte, ci prin revelație. Era un imn rus: o lu-mină din est. Nu este cu adevărat un progres, doar o scară antică a ascensiunii Divine. Cine mai crede acum în demonii din umbră? Voi dormi pe pietre ca nepotul lui Abra-ham.

27.

Cum de m-am poticnit în brațele a ceva așa frumos? Lumânările tale luminează străzile cu puterea stelelor roșiatice noaptea. Cum aș putea să nu văd asta? Picturile ta-le erau așa simple că m-au speriat. Când mă uit la ele e ca și cum m-aș uita în sufletul altei lumi. Cum oare de te-am găsit pe tine, o, tu Minune Cerească?

Frumuseștea ta nu e de pe lumea asta și totuși, unde mă uit, tot pe tine te văd. Tu ai gustat moartea și frică de ea nu îți mai este. Rugăciunile tale sunt plantate în ță-râna lumii ăsteia și cresc fără oprire.

Te-am căutat ca un copil. Mă trezesc dimineața doar ca să mă rog ție. Te do-ream mai mult decât mi-aş fi dorit un colț de pâine fiind înfometat. Cum se poate ca frumusețea ta să transceadă dorința? Lumina devenise esență și lacrimile de dor mi-au umplut din abundență făptura. Nimic nu oprea acele valuri. Eram în prezența Bisericii Eterne.

Cum am ajuns aici? Mesajul a murit când teologii au încetat să mai fie poeți. Clopotele bisericilor nu mai băteau cu puterea divină. Ei au știut exact, după un calcul perfect, când avea să vie moartea minunii. Ei chiar s-au bucurat la vederea trupului neînsuflețit. „Este ori una, ori cealaltă”, spuneau ei, îngenunchind în fața vițelului de aur al dualității. Minunea aparține pruncilor, copiilor și Sfinților. Plictiseala este o boa-lă a Apusului - oboseala, un imn secular.

Nu este nimic mai fermecător, mai plin de evlavie și înfricoșător în același timp, cum e a privi Omul care vorbeşte ca și cum ar fi fost un Dumnezeu, care a scăpat de diavoli, a mers pe apă, a suferit cu dragoste în suflet și la final a înfrânt moartea mu-rind. Văd și nu concep un fel de final al misterului de aici. Dumnezeu s-a născut într-o peșteră - explică-mi această poezie mie. Lumina a fost văzută plângând în toată goli-ciunea ei. Ce poți face din toate astea? Prea multe gânduri și niciodată destule amintiri.