RĂSFOIRI - Revista HYPERION

RĂSFOIRI

(Revista revistelor literare)

HYPERION

Nr. 7, 8, 9 (291, 292, 293) / 2018

Cele trei numere, adunate între coperţile revistei botoşănene, reprezintă un prilej agreabil de lectură „pe alese”.

• În editorial (Unde s-a greşit), redactorul şef al publicaţiei, scriitorul Gellu Dorian, pune în faţa literaturii autohtone oglinda politică a societăţii: „... lumea, dezo-rientată, a celor care i-au ales - o categorie socială lipsită de educaţie, masă de manevră electorală, care scoate în faţă, la vîrf, reprezentanţi cum sunt cei ce constituie Par-lamentul şi Guvernul de azi, analfabeţi funcţionali dovediţi, aceştia, aleşii, scornesc tot felul de repere de zdrobit, cum ar fi Statul paralel, reprezentat, culmea, prin Instituţia Prezidenţială şi alte structuri de stat, care luptă împotriva nelegiuiţilor dovediţi, a co-rupţilor, a infractorilor penali, cocoţaţi tocmai în vîrful Parlamentului şi Guvernului. Nu era nevoie de o astfel de luptă oarbă, de o astfel de învrăjbire, de un astfel de front, care lasă cratere adînci în societate, creează schisme sociale, care nu au cum să con-solideze o democraţie cîştigată cu sînge vărsat, o poziţie europeană la care nu poţi renunţa numai ca să-ţi salvezi ţie pielea şi alor tăi, marionete într-un sistem perdant, depăşit.”

Ecourile acestui Nowhere Land nu puteau să nu ajungă şi în lumea culturală, respectiv literară: „Unde s-a greşit aici, în lumea scriitorilor? În ultimii aproape treizeci de ani au intrat în Uniunea Scriitorilor peste o mie de noi membri. Unii pe merite absolute, alţii prin slăbiciuni ale comisiilor de validare. Încît compoziţia breslei a luat o consistenţă eteroclită mai mult decît este îngăduit. Pe lîngă scriitorii, care au crezut cu sinceritate în breaslă, au apărut şi impostori, veleitari, a căror caracteristică a fost dintotdeauna agresivitatea, şi de aici dorinţa de a accede la vîrf, exact ca reprezentanţii de azi ai vieţii politice, adică la cel mai înalt grad al incompetenţei. Unii dintre ei au ajuns aproape de structurile de conducere ale Uniunii Scriitorilor, aleşi după statutul pe care apoi l-au contestat şi-l contestă, şi de acolo au crezut că pot obţine mai mult, că pot prelua ei o instituţie care s-a dovedit în timp una de reală reprezentativitate pentru viaţa culturală de la noi. Alţii au fost chiar vicepreşedinţi la un moment dat şi n-au făcut nimic, unii au fost în Consiliul U.S.R. şi de acolo au plecat cu doar ceea ce şi-au imaginat ei, iar acum au creat un sistem paralel, improvizat, cu care forţează uşile unor judecătorii, eludează legi, încalcă alte legi, pentru a distruge un sistem instituţional bi-ne conservat, exact aşa cum fac actualii politicieni, a căror relaţie cu legile este una ce nu are nimic comun cu statul de drept, ci dimpotrivă. Unde s-a greşit trebuie de spus cu glas tare şi acolo trebuie aplicată corecţia absolut necesară şi cît mai grabnic.”

• Dialogul lui Nicolae Corlat cu Adrian Alui Gheorghe (scriitorul a împlinit 60 de ani pe 6 iulie, fiind nu doar un nume important al literaturii ci şi unul din axurile verticalităţii intelectuale de la noi. „Nebun” de dragoste de adevăr, virulent sau ironic, Adrian Alui Gheorghe nu menajează şi nu se menajează). Iată câteva răspunsuri rele-vante din cuprinsul interviului:

„Nu există frumuseţe literară în sine, există frumuseţe literară împărtăşită. Dacă Dumnezeu nu ar fi avut criza lui de orgoliu, după ce a făcut ditamai lumea, nu l-ar fi creat pe om. Aşa însă, după ce a făcut toate, pămînt, cer, apă, flori, animale mari şi mici, şi-a dat seama de lipsa de sens a creaţiei sale. Şi l-a făcut pe om, care să admire toate acestea, să le ia în posesie, să le gestioneze, să le conştientizeze, să le cînte, să le descînte, să le apere, să le amplifice, să le dea viaţă. Căci asta face un cititor bun, dă viaţă unei cărţi, unei scrieri, unei poveşti. (...)

Se zice că un singur lucru nu poate nici Dumnezeu, cel care le poate face pe toate: să facă nefăcute cele care s-au făcut. De asta, istoria recentă, cea din ultimile şapte decenii, nu mai poate fi îndreptată, modificată, aneantizată, ea trebuie pur şi sim-plu înţeleasă. (...) „Te uiţi la prim-ministrul României, la ministrul de la «educaţie», la acei «popa prostu»  de la «economie» şi de la «agricultură», la alte figuri care trăsnesc de la o poştă a inadecvare pe post ca să nu spun prostie şi ne dăm seama unde am ajuns. Tu vorbeşti de închisoarea universală, cea încărcată de metafizică, kafkiană, cînd noi suntem captivi într-o societate în care hoţii fac legi care să-i apere de oamenii cin-stiţi…!? Orwell era un mic copil pe lîngă iniţiativele şi pe lîngă «unanimitatea» din Parlamentul României atunci cînd e vorba de votat legi discreţionare, împotriva jus-tiţiei, împotriva… poporului! Oricît ar fi fost de nebun Orwell, nu ar fi putut să îşi imagineze reguli şi legi prin care puşcăriaşii să iasă din închisoare pentru că scriu cărţi …! (...)

Din păcate literatura română de azi e cam nicăieri în Europa mare, rămînem mai departe o insulă (în derivă?) într-o societate, cea europeană, care te invită la com-petiţie, dar nu te trage de mînecă dacă nu o faci. Tu ca scriitor eşti neputincios în faţa unei pieţe de carte uriaşă, cea europeană, dar aici ar trebui să intervină politicile cul-turale ale statului roman, prin instituţiile sale abilitate. Nu o face nimeni. Avem cinci milioane de români, după statistici, plecaţi în Europa după revoluţie. Cum ajunge cul-tura română la ei? Nu cumva, prin impasibilitate, prin prostia instituţională, îi condam-năm definitiv la … desţărare? (...)

E dificil de tradus termenul de «suces» pe o piaţă de carte amorţită. În România de azi poţi să scrii şi «Un veac de singurătate …», că tot nu ar mişca nimic pe piaţa noastră tot mai aculturală. Dacă ai fi Dostoievski şi ai (re-)scrie «Idiotul», e posibil să ai ceva succes, eventualii cumpărători ar crede că e vorba despre cineva din politica dîmboviţeană şi ar cumpăra-o «ca să rîdă». Că noi, cică rîdem de proştii din politică, cînd de fapt ei rîd de noi toată ziua, cînd îşi încasează banii de pe sinecure, cînd ne negociază viitorul. Ei, dar dacă s-ar expune în librării cărţile «de închisoare» ale unor Borcea, Becali sau a altuia din aceeaşi categorie, sunt convins că ar bate decisiv la vîn-zări pe oricare prozator român de azi.”

Şi un Blues de final: „Nu mă mai miră nimic/ din ce se întîmplă în viaţa/ de zi cu zi/ politicile strîmbe/ şi fără de rostul artei/ în spaţiul public/ după ce azi am văzut/ cîteva privighetori/ ciugulind/ resturi/ din tomberon.”

• Denisa Crăciun traduce câteva excelente poeme ale poetei şi romancierei franceze (de origine libaneză)  Vénus Khoury-Ghata, din volumul Cuvintele erau lupi (Les mots étaient des loups, Editura Gallimard, Paris, 2016):

„Ploaia avea puţini adepţi pe vremea aceea/ jgheaburile adunau doar zvonuri/ şi ligheanele de pe acoperişuri sudoarea stelelor/ Ostenite de răsucirea unui cearşaf uscat/ femeile se spijină de aer ca de braţul unui logodnic/ Casele îşi pierduseră uşile cu tot cu iluzii/ cel care se făcuse nevăzut printr-o crăpătură/ căpătase o pereche de aripi şi nişte foarfeci/ Se ascuţea mireasa ca să intre în visul bărbatului/ copilul născut din împreu-narea lor va avea mâini de/ lână ca să prevadă zăpada ce va veni/ o zăpadă ce s-ar ivi din pământ/ un popor întreg îşi priveşte degetele de la picioare” (p.132);

„Azi îngropăm pâinea/ Bocetele fac să apară circumvoluţiuni în jurul/ roşco-vului întunecat/ furtuna prevăzută pentru seara aceasta ferecă în casă/ femeile ce sân-gerează/ ploaia răspândeşte mirosul lor roşu până duminică/ copaia îngropată goală între două cărămizi pâinea/ se va înmulţi sub pământ/ va hrăni zidurile serbezi care/ de furie îşi înghit tencuiala lăsând să le cadă la picioare/ frimiturile unei dureri nemăr-ginite” (p.145)

• Câtă dreptate în proverbul românesc - politically incorrect, s-ar spune - care discriminează felinele de casă, afirmând că: „Ce naşte din pisică, şoareci mănâncă” Şi câtă amărăciune în puterea noastră de a ierta, invocată de Magda Ursache, în Drame şi traume:

„Am scris despre copilăria ca tortură psihică. Despre copiii asistând la ares-tarea părinţilor, duşi cu duba pe care scria PÂINE. De duba asta m-am temut şi eu, toată copilăria. Membrii familiei erau scoşi din locuinţe, cu confiscarea tuturor lu-crurilor. O fetiţă, Viorica Potârcă, fiica ministrului Justiţiei în guvernarea PNŢ, nu şi-a putut lua din casă nici păpuşa. „Jucării, nu!“. N-au ştiut nimic de taţii lor, dacă mai trăiau. Nu i-au recunoscut când s-au întors, iar cei mai mulţi nu le-au mai găsit nici oa-sele, înghiţite de gropile comune. Luau note mari la mate pentru că exersau, adunând anii de condamnare: peste 30, peste 70; unii ajungeau la 125. Cât a luat tatăl tău? Numai 11?

Egalitatea socială promisă de Marx? Copiii de deţinuţi erau lipsiţi de orizont intelectual. Iliescu şi aparatul verificau dosare şi exmatriculau pentru «omisiune bio-grafică». Au fost, cum am tot scris, născuţi sacrificaţi, primind pedepse nemeritate doar pentru că - repet - erau fiii sau fiicele unui ministru, unui moşier, unui preot, unui chiabur, unui negustor, unui liber profesionist. Proveneau din «mediu nesănătos», erau suspecţi, dubioşi. De la reforma învăţământului din 1948 până-n ’62, se intra la fa-cultate cu dosar de stat. Locurile erau rezervate celor cu «origine sănătoasă». Intrau cu nota 5. Absurdul: un candidat cu 8-9 n-avea nici o şansă, pica faţă de unul cu 5. Au crescut cu complexe de clasă socială; s-au salvat în exil, când s-a putut...

Nu, n-o să facem la fel, n-o să-i pedepsim pe copii pentru nedreptăţile comise de părinţi, deşi ne pedepsesc ei pe noi, dându-ne lecţii în limbaj re-marxizat, re-le-ninizat, re-stalinizat. Ca domnul Alexandru Florian, directorul Institului „Elie Wiesel“, care luptă contra vârfurilor culturii noastre, ştiind că personalităţile sunt liantul istoriei. Or, trebuie dovedit că n-avem valori, «că românitatea nu-i productivă, ca să nu mai avem nici identitate, nici devenire: ca să nu fim ai nimănui», avertizează incomodul preşedinte al Academiei, istoricul Ioan Aurel Pop.

• Recent, un interpret de muzică populară spunea ceva de genul: folclorul a evoluat şi acum se numeşte... discotecă! La fel cum sensul „Mioriţei" e deturnat, de mulţi „specialişti” spre resemnare şi chiar laşitate. De fiecare dată - aşa cum a făcut-o în  Miorita - Dosarul mitologic al unei capodopere, sau în Etnoestetica, regretatul profesor ieşean Petre Ursache a studiat lucrurile în profunzime, ajungând la miezul lor mitologic, la ceea ce conferă sens şi profunzime axiologică fiinţei umane.

În articolul preluat în revista „Hyperion” („O ştiinţă veritabilă: MAGIA”) prestigiosul folclorist, estetician şi etnolog afirma: „Magia a cunoscut epoci de glorie în îndepărtate şi milenare imperii cosmice, cînd suveranul pămîntean avea în stăpînire lumea văzutelor, iar magicianul, frate gemelar, se încumeta să-şi extindă puterea asupra celor nevăzute. Generaţia lui Mircea Eliade şi a maeştrilor săi (...) re-descoperea, pe cale livrescă, virtuţile magicului pentru necesare prospecţiuni ontologice, în condiţiile deteriorării fiinţei sub presiunea vieţii moderne şi hipertehnicizate. Aşa se şi explică reacţia antipozitivistă, de la 1900, a unor vîrfuri intelectuale europene şi apariţia di-recţiilor spiritualiste pe terenul unor discipline disparate în aparenţă, dar orientate, în fond, în aceeaşi direcţie orizontică: filozofia istoriei (Spengler, Blaga), psihologia abisală şi arhetipologică (A. G. Jung, Otto Rank), ştiinţa religiilor (G. Tucci, Mircea Eliade), ca şi faptul că au luat fiinţă reviste şi institute de profil, a căror faimă a crescut cu rapiditate, în acord cu cerinţele spirituale ale vremii. (...)

Redescoperită, magia trecea drept o pre-ştiinţă în vreme, demnă de tot interesul pentru istoria culturii, declanşînd şi disciplinînd facultăţile gîndirii în aşa fel încît in-dividul să capete încredere în sine, să fie capabil de activităţi creatoare în folos propriu. Este adevărat că s-au produs multe derapaje în faza pre-ştiinţelor, de conglomerat şi in-decizie, ca şi pe întinsele trasee ale pozitivării treptate. Însă nu trebuie să ne sară în faţă numai partea confuză, rea a lucrurilor. Sigur este că astrologia a devenit astronomie, al-chimia a renunţat la tehnici alambicate în favoarea chimiei, metalurgiei, ştiinţei cu-lorilor etc.”

Câteva din concluziile eseului ar trebui să ne facă, pe fiecare din noi, să reeva-luăm punctele de vedere inchizitoriale sau doctrinar-marxiste:

„Magia este o ştiinţă experimentală şi prospectivă. Profesioniştii de marcă (nu impostorii care s-au ivit pe parcurs, compromiţînd o tradiţie prestigioasă, cum se întîm-plă adesea în mişcarea zigzagată a ideilor) elaborau, ficţionînd, formule, să spunem te-rapeutice, previzibile şi ingenioase, pe care le aplicau viului, adesea cu efecte dorite. În parte, fenomenul se baza pe jocul psihologic cu efecte benefice asupra suferindului, problematica intrînd, prin restaurare, în tradiţia savantă, preluată de clinici şi de insti-tute specializate. (...);

Corpul de credinţe şi de idei învăluite în superstiţii nu-şi permite abateri de la adevăr şi de la omenesc. Tocmai de aceea ştiinţele exacte, în mod paradoxal, nu ezită să recupereze aspectele de fond, în măsura în care ele probează partea lor de utilitate. (...) Triada existenţială naştere-nuntă-moarte vizează taine pe care omul nu le va cu-noaşte. Aspiraţia sa spre cunoaşterea viitorului o vom întîlni în întreaga filosofie populară ca tentaţie continuă în descoperirea tainelor, a tinereţii fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, această parabolă tulburătoare a gîndirii populare româneşti“.