Un nume pentru POEZIE - Amalia RODIAN

Vă propunem un nume al poeziei

Amalia  RODIAN

Fotografie de L.M.

DEGEABA AŞTEPT

tatăl meu a murit cu multă vreme în urmă
pe când eram copilă
pereții casei încă se clatină de plâns

degeaba aștept răsăritul de soare
umblu cu strigătul lipit de tălpi
și o toamnă nehotărâtă sub unghii

bate vântul
miroase a scrisori netrimise

sunt singură
și ascult cântecul unei lebede
care se stinge

NUMAI NOPŢI NEDORMITE

Aici între aceste ziduri am fost fericiţi

zidurile sunt tot aici tu eşti foarte departe

ziua a murit de mult în zarzărul din dreptul ferestrei

mă ghemuiesc în pat şi mă tot gândesc la tine

aerul din încăpere crapă de dor

şi în jurul meu risipite pe jos

numai nopţi nedormite

dimineaţa deschid larg fereastra

respiraţia mi se umple de frezii

chipul tău mă dezleagă

de albele nopţi

ca să pot trăi ai apropiat soarele

CARNEA MEA CAUTĂ CĂLDURA VERSULUI TĂU

Pe aici nopţile

sunt tot mai lungi şi mai reci

carnea mea caută căldura versului tău

albele mângâieri

cu care m-ai învelit la plecare

s-au zdrenţuit

genunchiul dezgoleşte trecutul mărturisit

acum frica loveşte fără milă pereţii

toamna-n oglindă se sparge în ţăndări

pe buzele mele îngerul a ruginit

şi nici măcar nu ştiu

cum să ies din lacrima aceasta

care tot mai tare mă strânge

STAU PE MARGINEA UNEI LACRIMI

O altă noapte

prinde rădăcini în palmele bătrânului

plecat din fotografia aceasta

pe străzi neştiute

un poem cu plâns de copil mă tot caută

singurătatea alăptează frica din mine

stau pe marginea unei lacrimi

şi ascult

cum lanţurile strigă o femeie frumoasă

pe nume

chiar acum tu intri în casă

ţinând o iarnă albă în braţe

fericită

mă furişez sub pleoapa ta stângă

şi plâng

PRECUM DOI FLUTURI RĂNILE NOASTRE

Precum doi fluturi rănile noastre

s-au regăsit în vina de a fi însinguraţi

cheia a ruginit sub lacrimile reci

nu mi-am trădat niciodată umbra

şi mereu am ştiut

în câte silabe s-ar descompune mâna mea

secundele aleargă desculţe

prin ploaia de afară

undeva aproape

încă o femeie este vânată de ziduri

ţipătul ei sparge ora din sâmbure

DINTR-O LEBĂDĂ ALBĂ TOT ÎNCERC SĂ STRIG

Nu ştiu pe unde umblă arborii tăi

dintr-o lebădă albă tot încerc să te strig

abia noaptea târziu

ai ajuns la mine ţinând în braţe

un drum plin de răni

acum dormi

şi nu auzi ceasurile îngropate

în carnea mea încă tânără

luna zornăie în sudoare ca un ban de argint

şi eu aş vrea să fiu pământul tău

să rodesc pentru tine

să îţi port mormântul în mine

PREA MULTĂ NOAPTE

E toamnă și mâna mea
ca o mireasă în fereastra pedepsită de ceață

astăzi pe strada mea
au trecut doar bătrâne îndoliate și triste

cimitirul e-aproape

plânsul a încărunțit

e prea multă noapte
și nu pot pleca din aceasă singurătate

FRICA MEA TRAGE ZĂVOARELE

Plouă
în toată casa doar eu
şi această lacrimă răsfoită de umbre

aş vrea să fii aici
să vezi şi tu cum întunericul aţipeşte
în pletele mele povestite de fluturi

pe stradă
nu e nimeni cu grabă sub tălpi

tac şi ascult
cum cineva încearcă
să deschidă trecutul uitat sub praguri

frica mea trage zăvoare

ŞOAPTE UITATE DE UN CRIN ÎNFLORIT

Deschid larg fereastra
cântecul greierilor năvăleşte în casă

pe masă doar câteva şoapte uitate
de un crin înflorit
şi poemul scris de tine
într-o lacrimă necunoscută

eşti iar aici lângă mine
te respir cu lumină cu tot

în zori cămaşa ta miroase
a somn proaspăt strivit

zarzărul nostru
e doldora de cuvinte de dragoste