POEZIA ÎN FESTIVAL

FESTIVALUL – CONCURS NAŢIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ

AVANGARDA XXII

(Bacău, 23 – 25 septembrie 2018)

POEZIA ÎN FESTIVAL

(Autorii, de la care realizatorul selecţiei a avut poeme, sunt trecuţi în ordine)

Dumitru BRĂNEANU

GLASUL

un glas de înger

pe o colină o casă

bate-n tâmple nelinişti

vremurile se aşază cuminţi peste noi

peste lucruri nevăzute, rotunde

ochii încărunţesc a mirare

pipăie umbrele serii

fereastra destinului tău

/ Cupidon curăţă paşii de rugină /

plouă şi azi cu dor

şi frunzele curg a toamnă

întâmplări nerostite încă

curg şi curg ca un pustiu

bătând la porţile tale.

Theodor George CALCAN

DRUMUL LUI STEPHEN DEDALUS

Zic: Am iubit avangarda, post-modernismul

Şi critica literară

Dar şi părul vîlvoi al unor femei revoltate

Scriu cum se vede numai cu litere mari

Dar şi cu pana muiată-n vin negru

Marilor poeţi, ca şi bătrînilor literaţi

Li se vor păstra probabil

Numele scrijelit

Pe cîteva batiscafuri

Înţepenite pe plaja pustie

Viaţa mea toată

A fost o părere mototolită

Cu cîteva clipe de ură

Adunate tîrziu lîngă ora exactă

Bătută de orologiul Dali

Noapte bună-mi şopteşte grăbită

Declinarea stînd gata să nască

Un poet, lîngă izvor în pădurea

Destul de deasă

Aprinzînd felinarul, în poemul acesta

Studiez după Swift

Borges, Roa Bastos

Arhitectura cailor albi

Respir, sacadat repede şi grăbit

Iubesc uriaşa femelă aş spune – Iluzia.

Leviatanul

O dată şi încă o dată

Cu mult mai înaltă decît realitatea

Laolaltă cu mirosul fetid al oraşelor

Prin care pînă tîrziu am trecut

Sau voi trece

Inhalez fumul gri

Şi-abia, abia, îmi ies prin pielea subţire

Nervii albaştri şi oasele albe

Poate fiindcă din vreme în vreme

Fac mari rezerve de bonomie şi bunătate

Pot iubi după voie

Părul lung şi de culoarea tutunului

Al unei femei panameze

Dar şi glasul acut de soprană

Al unei frumoase portoricane.

Am călătorit din belşug

Cu muscalul, cu aerostatul

Cu trenul

Dar, ştiu

Vom rămîne numai noi doi

Să ne muşcăm în nisipuri

Şi să adunăm nuferi şi semne

De pe marile lacuri.

Maşina de scris

Cu o pamblică lată

Şi îmbibată de diverse cerneluri

Mă umileşte de-a dreptul

Mă umileşte mereu

Bate cu destulă putere

Şi în somn şi în vis

Apăsînd intensiv, sacadat, obsesiv

Pe claviculele destul de lungi

Şi dezgolite desigur

Ale fostelor mele iubite.

Locuiesc de curînd umbra casei

Şi casa e

Mult în afară de zid

Uneori de prin biblii

Se năpustesc peste mine

Miresmele destul de groase de nard

Pămîntul vibrează frenetic

În faţa zorilor roşiatici

Şi peste ceaţă pluteşte-n derivă

Călcîiul însîngerat al unui străin

Lunecînd între vis şi real

O fiinţă abstractă

Semănînd oarecum cu Achile

Şi aşteptînd în gara Westland Row

La o periferie din Dublin

Locomotiva cu aburi

Pe Mulligam marinarul şi pe Stephan Dedalus

Un povestitor de elită

Pierdut oarecum în mulţime

Vede fumul urcînd în văzduh

Universul capitonat şi destul de compact

Ulise pus faţă în faţă cu Joyce

Pînă la ziuă numără stelele

Mişcîndu-şi nevrotic picioarele

Care foşnesc ca şi frunza uscată

Ca şi gîndul destul de uscat

Şi el de asemeni.

Deşi nu,

Tot ceea ce vede

De sub peretele umed

De peste drum

Pare să tremure,

Şi tremură iute ca presimţirea

Şi acelaşi destin pare să aibă

Cîntarul, sita şi acordeonul:

Ochiul uscat ca şi gura buruienoasă

Ale domnului Leopold Bloom

Cel destul de ironic

Şi plin de funingine

Cînd vita se-ngraşă, iarna

Pare să fie destul de lungă.

Nici vina tragică

Nici scarabeul de aur

Nu-s făcuţi să încapă

Aceeaşi lacrimă

Cele cinci scaune împletite

Din papură verde

Nu par să semene

Celor cinci simţuri

Pregătită cumva de asediu

Pare să fie doar luna

Dar, cu siguranţă şi femeia de lîngă tine

Care prin frontul copacului deschis

În prelungirea ferestrelor

Face gesturi destul de largi

Se pare că toamna scîrţîie des

Sub bocanci

Ca şi gestul destul de viclean

Al femeii

Care cu foarfecă ei metafizică

Taie văzduhul pătrat în bucăţi

Ocolind truda ermetică

Pe care nici în cuvinte

Nici în gesturi obscure

Nimeni nu poate să o înţeleagă

Linia groasă şi cărămizie

Pare a fi undeva orizontul

Mirosul de sorb şi smirnă

Par şi ele să fie la fel

De vineţii şi amare

Cu picioarele îngheţate

La rîndul meu

Vreau să mă muşc

Să alerg

Şi să ies din tablou.

Cu braţele amorţite

Cu ochii destul de mari şi de albi

Legat fiind printr-o tulpină

Transparentă şi sîngerîndă

De poezie

Realizez, îmi dau seama vociferînd

Cît de greu

Caii, poeţii, păsările cu aripi pestriţe

Ori firele vocilor noastre crispate

Pot vîsli haotic prin aer

Căutîndu-şi, găsindu-şi

De cele mai multe ori calea

Drumul şi viaţa din cărţi

Sînt cu siguranţă mai scurte

Nebunia popoarelor

Pare să fie aceeaşi

Dar nu e

Fiece zi neapărată

Cu şinele propriu

Se pare că nu există

Ecoul, eresul sau litera scrisă

Neancorate-n fiinţă

Rămîn şi se pierd în neant.

Grigore CHIPER

PE UN CÂMP

Am fost pe un câmp

şi am cules maci de hârtie

Apoi ne-am aşezat într-o barcă scufundată

Lasă-mă aici a zis

când eram atât de aproape unul de altul

ca în tabloul ăla din casa de cultură

Apoi a început să ningă măşcat

deşi ştiam din prognoze

că fulgii se vor topi mâine

Într-adevăr mă iubeşti m-a întrebat

Se lăsase o linişte

şi mă temeam ca lampionul aprins

să nu cadă pe câmpul cu iarbă uscată

BUSOLA

Nu ştiu ce să fac cu gândurile

ciocnindu-se de alte gânduri

transformate în cuvinte

ciocnindu-se de alte cuvinte

În locul chipului tău văd mai multe

ca prin caleidoscopul decolorat

Dintre numeroasele limbi vorbite

o aleg pe cea a liniştii de după tăcere

a gesturilor confuze

a virtualităţii prefăcute încet în singurătate

Suntem stolul migrând hotărât

spre un pol sud sau un pol nord

ambele demagnetizate

Eşti uşa prin care intru în tine

Sunt fereastra prin care zbori din mine

Cu var scriu pe alb

Cu alb scriu pe var

ŞTII

Asculţi o melodie

ştiind că nu îi vei putea transmite mesajul

Citeşti o carte

ştiind că nu vei citi niciuna

mai bună decât cărţile citite

Mergi la un recital

ştiind că nu vei auzi nicicând poemul

Iubeşti

ştiind că nu vei întâlni fiinţa iubită

E seară

ştiind că nici nu a fost ziuă

Cristina Emanuela DASCĂLU

ARS POETICA

Port în mine adorabila fiară:

Colţii-năuntru, doar ochii-n afară,

Încercănate idei străpung

Învelişul de solzi al mirosului scund.

Se bucură namila din labirint

Cioburi de vise când se cuprind.

Colţii rupând carnea minciunii

Scriu cu noroi pe treptele lumii.

Înfig în ape drumul de solzi,

Sfâşiindu-se gândul cu rană de colţi,

Durându-mă ochiul de mai dinafară,

Val peste val, se-ntrupează iar fiară.

Totuşi scriu cum aş mângâia piatra din nori,

Când astăzi se scrie pe duruitori,

Pe pietre-aruncate şi pe tâmple fierbinţi.

Adorabilă fiară, să nu mă mai vinzi

Stelei duble şi fără noroace

Ca balaur pe ochi să se-nşface.

Port în mine carapace verzuie

Şi durută cerneală, şi cerneală cam şuie.

LOCUIESC ÎNTR-O GRĂMADĂ  DE PIETRE

Locuiesc într-o grămadă de pietre

de la stânga la dreapta îmi număr prietenii

şi de fiecare dată ies mai puţini

cine piatra cui ciopleşte?

monumentul gumei de mestecat

fără de sfârşit viaţă piatră

din nisip născându-se apoi zid

sentimentele mele sunt legate la ochi

le pândeşte un pluton de execuţie compact

vorbe, vorbe, vorbe, nu e niciun

Christ pe faţa pietrei pe care o

priveşti; nu e niciun Christ şi

totuşi cine mă va arunca în

prima piatră?

CUVINTE FĂRĂ LESĂ

Poezia: Adorabila Fiară

Colţii-năuntru, doar ochii-n afară

Efectul eclipselor solare în bulgărul de zăpadă

Argint de nopţi neinventate, cu lună, fulgere

Trăsnete, curcubee şi lanuri singuratece

Cireşii în floare, muguri în devenire,

Zăpezi neninse şi ape neatinse

Sunete neauzite, nerostite, nenăscute

Plimbări cu picioarele goale prin roua dimineţii

Când cuvintele aleargă în faţa ta

Fără lesă.

Simona Grazia DIMA

CEAŢĂ

Inima vorbind Inimii.

E-o datorie totuşi.

Mulţi cred că sunt pe lume puzderie de inimi.

Nu-i decât una.

Inimi învelite în zale vechi şi alge.

Inimi cu ochi temători să vadă,

traşi ca obloanele. Ochi puşi pentru veacuri

la păstrare.

AMINTIREA

Dar peştii aceştia,

peştii aceştia se gândesc mereu

la corăbiile aflate în trecere deasupra

ca la nişte incertitudini de grâu

şi mirodenii, mateloţii nu ştiu

de ce oftează şi strâng când şi când

de parâme, cu ochii la insulele din apropiere,

unde cuvinte cu crabi pe gene

se-ngraşă liniştit.

CARTEA  ASCUNSĂ

Toată lumea citeşte cartea ascunsă.

Negustorii-adormiţi pe tejghele,

aurolacii-n delir, academicienii

herghelegii, lucrătorul de la REBU,

cerşetorul cu tainu-n poală, cel ce-ntr-o

gară, pe ploaie, cumpără o carte

de la chioşc. Ei citesc cu toţii cartea ascunsă.

Nu se poate eschiva nimeni de la asta.

N-a chiulit vreodată cineva,

chiar de-a-ncurcat alfabetul.

Ce alandala merg lucrurile, îţi spui.

Râsul iute se preschimbă-n plâns,

negustorii se scutură din somn,

căruciorul cu gunoi se răstoarnă,

aurolacii se bat. Şi vaierele prefăcute

în şuviţe, în şuvoaie. Grădinile-nfocate

strigând după apă. Vezi până

la urmă cum se întâmplă-acestea, firesc şi liber,

foc de artificii pe canale.

Şi toţi păşesc pe vârfuri printre file.

Gellu DORIAN

MASA

Ştiu că nici gloria, nici amărăciunea

nu-mi vor fi fructe mâncate de viermi -

de luni până sâmbătă treceam printre oameni,

duminica stăteam la masă şi îmbătrâneam uşor,

pâna când vedeam moartea ca pe o ultimă speranţă

la fereastra închisă la intrarea în cer.

Doamne Dumnezeule, mă certa sângele,

nici trupul nu era fericit,

numai sufletul ca o smochină sălta în cerul gurii

ca un fluture prin cerul senin!

Doamne Dumnezeule, ce să faci în clipa când omul te vede

şi crede că este el, trist de câte bube are pe trup?

Nici gloria, nici amărăciunea

nu mai au sunetul acela gălăgios

pe care-l simţi când crezi că toate ale lumii

ţi se pun la picioare -

prin ţipăt te strecori ca într-o femeie

care te înmormântează şi te învie de o mie de ori!

Apoi pământul nu mai are nevoie de tine!

Poate cerul, îţi zici! 

ÎNGERUL

Îi este foarte greu să stea cu mine,

umerii mei sunt o rîpă adîncă,

ochi întors spre cerul din mine ,

priveşte acolo de unul singur,

eu nu mai privesc decît în sus, orb ce-şi vede

cerul ghemuit în Dumnezeu, batistă în buzunarul

inanit al cerşetorului de la temelia bisericii -

cu mine doar trupul doarme adunat de peste zi

din toate părţile,

umerii sunt indiferenţi,

goi, pentru pleoapele care se închid

pe deasupra cerului cenuşiu,

o vagă cicatrice pot descoperi peste noapte acolo,

urmă lăsată pe zăpadă,

urmă de aripă sîngerîndă în spinii crescuţi printre nori,

o adiere de pană făcută fulgi de penitenţa mea în mine,

doar atît -

ziua se face nevăzut,

aşa sunt toţi îngerii de la o vreme,

le este din ce în ce mai greu să-şi tragă peste trup straiele celor păziţi,

li s-a făcut şi lor lehamite să tot apere vieţi care se duc

de-a berbeleacul -

o vreme a stat cu mine prin cîrciumi,

lumea era pe atunci o cîrciumă din care puteai face biserică

în care să te rogi,

sunau clopotele, se topeau în încuietori

pentru gurile ascunse în cer,

vuia strana,

între versete se ascundeau ochii striviţi

ca nişte muşte în ceaslovul închis,

lumînările ardeau ca ţigările

în mîinile celor ce începeau să creadă că trupul lor de ceară

urcă încet la cer,

numai agheasma stătea pe buze ca stropii de ploaie pe nisipul încins -

un timp luase chipul unei femei pe care acum o trag de fuste

cîinii comunitari,

acum latră şi el turbat în memoria mea, dună

peste care a plouat cu ciment,

piele crăpată de elefant din trompa căruia ies urlete

ca ale drogaţilor în sevraj -

nici nu-l mai aştept,

nici lui nu-i mai pasă.

Cînd sunt fericit

Cînd sunt fericit e ca şi cum toată viaţa mea ar fi fost aşa,

toţi din jurul meu par a fi trăit o viaţă fericită,

la mesele lor e linişte,

peste frunţile lor Dumnezeu aşterne cerul senin,

prin cer nu se vede nimic,

iar cînd nu e nimic prin cer,

nimic pare a fi şi pe pămînt,

şi atunci eu sunt fericit,

beau la masa mea vinul meu,

şi aşa de o mie şi încă o mie de ori,

pe cît de mulţi sunt în preajma mea,

iar cînd nu e nimeni, iarăşi sunt fericit,

atît de fericit încît nu mai pot scoate niciun cuvînt

să nu cumva să-l mînii pe Dumnezeu,

singur în cerul în care nu e nimic,

şi dacă nu e nimic, atunci poate şi el să se odihnească

după o atît de lungă şedere în mine,

care cînd sunt fericit e ca şi cum toată viaţa mea ar fi fost aşa,

şi el ştie că nu a fost chiar aşa,

dar nu e trist din această cauză,

pentru că pur şi simplu de mult, de tare de mult

n-a mai văzut un om fericit fără niciun motiv,

tac şi eu mîlc

ca un vis prins în desfăşurare în capul unui mort

desfăcut ca un dovleac în faţa porcilor,

nu spun nimic, pentru că dacă Dumnezeu se va înfuria

nu mă va mai lăsa fericit în trupul meu

care după ce se va surpa

va da drumul spre cer unei şuviţe subţiri

care se va adăuga nimicului atît de imens de acolo,

dar pînă atunci

sunt atît de fericit ca şi cum toată viaţa mea de pînă acum

numai aşa a fost,

aşa cum toţi din jurul meu sunt,

fiecare la masa lui fericită de pe care partea cea rea se va surpa

iar cea bună se va face o şuviţă nevăzută

care se va adăuga nimicului atît de imens

spre care toţi cei fericiţi se îndreaptă

fîl-fîl ca de la cîrciumă spre casă…

Dan-Bogdan HANU

 

ÎNTÂMPLARE CU CERC

ca în jocul acela din copilărie
cu multe cercuri aruncate
înserarea cădea şi ea
se înţepenea în jurul turnului din capătul străzii
pînă cînd fetiţa se apropia şi
niciodată n-am să ştiu cum reuşea să o desprindă de

acolo

iar misterul şi melancolia ce odată demult
fuseseră închise după faţadele acelei străzi
se răspîndiseră ca puful de păpădie
şi umpluseră o viata întreagă
o viaţă care acum o pornise la vale
înghiţind mereu alte străzi
alte şi alte oraşe
o viaţă care nu mai avea nici un capăt
îi rămăsese în schimb centrul de unde
nu se auzea decît gîfîitul fetiţei rostogolind-o
şi se vedea doar umbra ei lungă şi ascuţită
care se hrănise cu toate străzile şi oraşele prin care trecuse
cum despica noaptea
lăsînd de o parte şi de alta
faţadele mari şi albe ca uniformele
celor pregătiţi să salveze somnul
sacrificînd visul

UMBRELA

Eram aproape gata să plec,
mai urma doar să-mi iau umbrela,
cînd l-am văzut aplecîndu-se cu mişcarea aceea rapidă
şi un zvîcnet nervos i-a străbătut gestul,
aş fi putut pune totul pe seama unei feste
a ochilor mei obosiţi,
dacă în fracţiunea următoare nu mi-ar fi întins-o,
umbrela foşnea în mîinile mele,
părea o pasăre neagră şi neliniştită,
cîteva clipe am fost surprins,
apoi în întuneric, pe casa scării,
am ştiut -
gîndise că dacă aş fi uitat-o
m-aş fi întors.
afară, în mînă, umbrela începuse să se înfoaie
ca puiul la apropierea mamei,
mi-am ridicat privirea şi am văzut deasupra
cupola mare şi neagră cît toate dogmele lumii.
dedesubt, pe asfaltul umed, erau împrăştiate
amprentele luminoase ale becurilor de stradă,
semn că totul se întîmplase deja.

Tincuţa HORONCEANU-BERNEVIC

SUPERSTIŢIE

Te caut orbeşte nimic nu mă poate opri

Nici trenul tras pe linia vieţii

Nici sâmburii de cireşe amare

Pe care îi scuipi

Fără să ştii că visele circulă în marfare

Nu au canapele de pluş

Şi nici valeţi cumpăraţi de la bâlci

Zile exfoliate îmi pavează intrările

Şi-mi numără firele de păr alb

Diamante

Tipărite într-o zi de joi

Nopţile bandajează fiecare vis

Nu închide ochii!

Nu şterge şoaptele!

Nu încerca ceea ce nu vrei!

Hai să devenim manechine

Într-un magazin second-hand

După o sută de ani ne putem cumpăra biciclete

Vom pedala cu rândul

Şi vom muri o dată tu

O dată eu

ANOTIMPUL PĂPUŞILOR

În căsuţa din umbrar păpuşile puteau discuta în voie

ca oamenii mari nefandosite

şi puteau să bea vişinată din paharele cu picior

din care doar popa apuca să mai guste

furnicile treceau prin mijlocul căsuţei

ca nişte refugiaţi cu ochii măriţi de groază

în şiruri compacte descoperind picăturile dulci de vişinată

ce ni se prelingeau printre degete

noi le lăsam în pace cât poate să bea o furnică

nici păpuşile nu se opuneau prea tare

cu gurile de aţă roşie discutau probleme importante

despre costul argelei de casă şi preţul pământului

erau nişte păpuşi de treabă

nu se ocupau de politică

numai când se întuneca de ploaie

îl pomeneau pe Dumnezeu cel mult de două trei ori

în căsuţa din umbrar seara ne legăna mâinile obosite

ca pe nişte vâsle pierdute în valuri

tata continua să cioplească aerul

deasupra umerilor noştri

ca pe nişte aripi pe care ai vrea să le porţi într-o zi

ce-i asta întrebau păpuşile

nimeni nu ştia continuarea poveştii

LUMEA LUI TUDOR

Dincolo de uşile albe

Lumea era o minge de plastilină

Pe care Tudor o ţinea în mâinile mici

Şi-i dădea formă de inimă

Când era supărat îşi lipea lumea de obraz

Şi-i asculta ticăitul inimii

Spunând că acesta este ceasornicul lui Dumnezeu

Lumina curgea în el prin perfuzii albe ca firele de lună

Într-o zi Tudor a uitat să mai râdă

Apoi s-a făcut noapte şi râsul s-a transformat în pasăre

A întins mâna şi a hrănit pasărea din palmă

N-a putut s-o ajungă din urmă

Ţin în mâini o minge de plastilină

Şi ştiu că dacă-i dau formă de inimă

Ea va începe să bată ca un ceasornic

Luându-se la întrecere cu inima mea.

Gabriela LIVESCU

VARA EU O PORT PE UMERI

Vara o ținea pe umăr,

L-am visat pe tata tânăr,

tata-n razele de lună,

tata cerbii îi adună,

tata-n zori de dimineață

cerbii tata îi adapă.

Vara eu o port pe umeri

tata nu mai este tânăr...

VIS ALBASTRU

Când visam, visam măiastru,

țineam timpul de căpastru,

Astăzi nu mai pot visa,

mă doare un gând și-o stea,

Alabastru, alabastru,

mi-a crescut un munte-albastru,

Peste gând, peste visare,

peste versul care doare...

PASĂREA ALBASTRĂ

Când luna trecuse-n angoasă

Vânătorul a ucis o pasăre albastră.

Zările par sfâșiate de plâns,

Pe drum aleargă fără țintă un mânz,

Și nici viața nu mai e așa de măiastră

Vânătorul a ucis o pasăre albastră.

Lucian MĂNĂILESCU

 

Foto: Silvia Ioana Sofineti

ZEPPELINUL

Cineva ne înghesuie în zeppelinul

multicolor al bunăvoinţei, ne îndoapă

cu hieroglife şi ne lasă să plutim

între cer şi pământ...

Seara exersăm în oglinzi

salturi mortale, de acolo de sus

se văd doar umbrele,

rochia ta, iubito, trece surâzătoare

printre nori, la Circul de Stat

biletele şi scamatoriile se vând

pe sub mână...

De aceea vă spun, cineva se joacă

de-a viaţa noastră, sirenele

salvării ne bagă degetele în urechi,

ceasurile se umplu de greieri

şi zeppelinul abia se mai vede...

ASTEROIDUL  B-612

Moto: „Toţi oamenii mari au fost cândva copii”

(Antoine de Saint-Exupéry)

Fără sfârşit pare deşertul acesta!

Nisipul se scurge printre degetele vântului

şi încăpăţânarea cactuşilor

se propteşte de trunchiul soarelui orb...

Singura margine e cea a zării,

singurul loc de odihnă lătratul şacalilor,

în faţă foşnesc valurile mării de piatră

iar în urmă se scufundă un loc numit acasă...

Dar locul acela e tare demult şi tare departe!

Îl ştie doar şarpele galben...

ORA EXACTĂ

În fiecare dimineaţă, când deschid

fereastra televizorului, văd că lumea

e din ce în ce mai mică.

Peste stradă, în Indonezia, un tsunami

mătură curtea, inexistenţa

sare gardul în cimitir şi Charles Aznavour

cântă sub streaşina nopţii:

„La bohème, la bohème...”,

timpul intră în colaps, un copil

desenează pe asfalt harta lui Piri Reis

cu cinci uragane deasupra,

la chioşcul de ziare se aduc ştiri

multicolore, plouă cu pietre, cu lacrimi,

cu Niagare, oamenii se grăbesc

să ajungă departe, la al cincilea semnal

timpul se oreşte şi universul

încape într-o nucă...

Cecilia MOLDOVAN

TOLERANŢĂ

Au conturul căptuşit

în altă culoare de piele

alt strai

descris în altă limbă

alte bucate puse în alt vas

tacâmuri ori beţe-n adaos

robi ai aceloraşi primare nevoi

nesătui de aceleaşi dorinţi

oricine e un alt fiecare

o secundă mireasă

şi-un minuscul spaţiu

sub soare

cât să încapă două picioare

mereu în alţi paşi/în altă mişcare

BUNICĂ

În atâţia ani obosiţi de privit,

Cu suflet blând şi curat,

Doi ochi albaştri şi calmi

Din zări îşi adună seninul.

Casa cea mare din sat

Cu anii amarnic descreşte,

Ce departe-i acuma uşa de geam!

Viaţa de-afară a amuţit aproape,

Doar vântul îi mai trimite

Când şi când şoapte

Spaţiul vieţii ei ţine cât patul,

Cu fotografii, cărţi , icoane-l împarte,

Între toate tronează

cel mai viu telefonul

Victor MUNTEANU

NU MAI E TIMP

A venit vremea să intru în glasul acesta

să-l scol din strămoşi cu tot cu istorie

să-l trag din uitare în bătaie de clopot –

din răbdarea lui

să-şi dea doctoratul preşedinţii de state.

Nu mai semnez nici un tratat cu orânduirea de azi.

Fără cai şi merinde, fără steag şi ostaşi,

a venit vremea să iau singur cu-asalt

Crucea Golgotei.

RĂNIREA TRUFIEI

Trece un om cu timpul după el,

clipele se grăbesc să-l ajungă din urmă:

– Omule, omule - strigă timpul în spatele lui,

aşteaptă-mă şi pe mine!

Dar omul nici măcar nu-l bagă în seamă.

Trece un om cu vremea alături de el,

trece în toată puterea cuvântului,

drept ca un fag izbucnit din gura prăpastiei:

– Omule, omule - spune timpul din amiaza fierbinte,

ridică-te din acest adevăr

şi nu te opri!

Dar omul îşi vede încet de-ale sale.

…………………………………………

Trece timpul cu un om după el,

îl trage cu greu de ultimile zile la deal –

de parcă toamna i-a intrat în buletin

şi i-a îngreunat numele cu o piatră de moară:

– Hei, timpule, şopteşte omul abia auzit,

aşteaptă-mă şi pe mine!

Dar acele ceasornicului bat mai departe

fără să scoat-un cuvânt.

PREA TÂRZIU

Nu mai e timp să ne luăm rămas bun

nici să ne cerem iertare.

Răbdarea a atins cota de avarie

şi fiecare rămâne cu ce a făcut.

Nu mai e nimic de gândit,

de murit

şi de izbit cu pumnul în geam.

Stăpânul urmării semnează cu ultimul ţipăt

tăcerea rămasă-ntre noi.

Olimpiu NUŞFELEAN

STELE PE CER

Fricoşi sunt cei care umblă

noaptea

cu lanterna în mînă

printre cuvinte-

neîncrezători

în stelele

cerului lor.

CE BINE AR FI !...

Ce bine ar fi să-mi întîlnesc

mîine

copilăria

la colţul străzii!…

Nimic altceva decît ea singură,

în vacarmul zilei,

derutată şi încrezătoare.

Trecută imprevizibil

prin faţa maşinii lansate-n viteză

şi salvată în ultimul moment

de îngerul ţîşnit de pe umărul meu.

Îmbrăcată iarăşi

în carnea simţirii mele…

Curios să aflu apoi

ce chip ar mai lua

iluzia binelui?

Cornel PAIU

***

da părinte

doar prescura acestui trup la proscomidiar

vinul acestui trup

mâinile care ţin cuţitul

şi pasărea sfinţeniei

prescura acestui trup

din casa de carne a acestui trup

cu ferestre înalte şi nori de sânge

norii de sânge ai înţelegerii

doar zidurile acestei descoperiri

şi clopotele atârnate de cer domnule clopotar

clopotele tuturor ploilor şi rugăciunilor

clopotele milei şi îndurării

doar umbra gata să elibereze lumina

din cuşti de aur şi de argint

doar oasele copiilor pe care uneori

îţi odihneşti fruntea invocând

în tăcerea propriului tău sânge

în tăcerea propriilor tale oase

secolele iubirii secolele iertării

doar nişte roţi dorite de copii cuminţi

pentru că doar ei le ştiu rostul

victoriile şi înfrângerile

copiii cuminţi ai îngerilor

***

se tălmăcesc oasele unele pe altele

într-o limbă doar de ele cunoscută

în limba oaselor

(suflete ce te faci cu atâtea oase

cu muntele acesta de oase?)

ce te faci suflete cu toate oasele

care ascund fiecare o criptă

un osuar de vânt şi de chemare?

***

mă transform dintr-o dată

în lespede

scrie, Doamne, zic atunci

cu aripa îngerului

scrie aici pe lespedea asta

cele zece porunci

scrie, Doamne, zic atunci

îngerului

măcar o poruncă

Nicolae PANAITE

PE UNDE TRECI

Pe unde treci

aud muzica pămîntului

udînd urmele tale

sunetele primenesc zilele

apoi îşi scutură partiturile peste noi

cu trupul tău

înveţi aerul să cînte

noaptea se desface

un nour ce te urmăreşte

mă zguduie bate în ferestre

cu tot ce are se dezlănţuie

nu poate fi împiedicat

de nicio înţelegere

de nici vreun obstacol

vorbele tale sînt valsuri pentru omăt

cu o stea în mînă

îmi împleteşti singurătatea

care strigă la mine să te provoc

să alegem ale noastre brocarturi

zăpada ce ne acoperă acum

cred că e tocmai gunoiul

pe care l-a aruncat Dumnezeu

după ce a măturat cerul

AM VĂZUT...

După o noapte

în care frigul în răsturnare

trăgea plapuma de pe mine

am văzut lumea brumată

cum aduna lumina soarelui

bucată cu bucată

dimineaţa m-a trezit

muzica rumenă a picăturilor de apă

de la streaşina acoperişului meu

care făcea să danseze ograda

am văzut şi măreţia frigului

cum îşi purta

ca pe un blazon de sînge monada

prin aer flăcări tîrzii

scriau profan scriau sfînt

scriau încifrat

ca unui prizonier

ce-ntreaga viaţă n-a fost achitat

MI-AI SPUS

Mi-ai spus

că ajungi spre ziuă

odată cu ultima strajă

am dat la o parte

mult întuneric

ca să văd zorile

circumscrise în metafizica mea

Pescăruşii culegeau

din braţele mele întinse

margini ale imaginilor tale

ce toată noaptea

le-am udat în disperare

şi tot îmi spuneau

că le este sete

Ioan Romeo ROŞIIANU

7SCRISOARE DESPRE TRISTEŢE ŞI TRISTEŢEA EI

Iubito, când am ajuns acasă porumbeii mei făceau grevă,

de planton stătea

vântul în viscolul greu
era frig şi sete şi nimeni nu mai ştia unde începe lumea şi unde se sfarşeşte cerul
ca la ruleta rusească stăteau amintirile goale cu mâna pe trăgaci era timpul
mă apropiam de moarte cu pieptul gol prin viaţa sfâşiată de clipe
poemul făcea nudism pe pagina goală cuvintele defilau printre gânduri
era ceas de tristeţe, Iubito şi minutarul arăta aceeaşi oră pe ceasul meu
ceas de sărac, Iubito dar la marginea lumii bogaţii zilei mureau degeaba
eu trăiam degeaba, draga mea ca să spun şi astăzi că eşti
de printre jaluzelele lăsate trupul tău îl văd ireal de gol
eşti frumoasă, ştii asta dar vântul te dă de gol când îţi ridică fusta
pe asfaltul crăpat tocurile tale au lăsat urme
poliţişti inculţi mi-au luat amprentele să vadă dacă eu sunt

cel ce te-a pupat pe sufletul gol.

(Mai ştii când ţi-am zis că mă doare că fericirea mea nu e viciu?)

Iubito, câteodată mi se termină de numărat stelele pe bolta vieţii
şi dorul de moarte e mai contagios ca şi râia
desenez asfinţituri degeaba sunt pictor ratat în poemul amiezii
în seara asta voi arde la foc mic ultimele asfinţituri
de printre tenebre cineva va ţine minte că eu râdeam atunci în pustiul din inima ta
atunci când am vrut să plec în America mi-am adus aminte că ea e acolo oricând
am amânat plecarea ca să te văd venind ca o umbră printre umbrele înserării ireale
păsări cu aripi uitate în zbor spintecau cerul acela cu lacrimi de ploaie în el.

(Mai ştii când ţi-am spus că visele ca să rămână vise trebuie să nu fie împlinite niciodată?)

Aşa a fost, Iubito când ţi-am zis să-mi laşi visele în pace
aşa a fost când te-am rugat să nu mă mai bântui cu zâmbetul tău
când ţi-am arătat în marginea marginii zării apusul pustiu
atunci am vrut să plec pe Lună ca să fac plajă la umbră şi suflet
apoi mi-am dat seama ca astăzi e ziua ce trece şi mâine e cea pe care

n-o mai putem putea prinde

am ştiut că dacă apuc viitorul Luna va fi tot acolo şi că eu

am timp să te mai admir de departe

am ştiut că dacă astăzi sunt trist mâine voi campion mondial la tristeţe.

Nicolae SAVA

UN ULTIM TEXT SALVAT DIN MÂNA ADORMITĂ

Cum trece apa prin pământ fără să schimbe nimic
din fizionomia zonei geografice,
trec şi eu printre voi, copiii mei neascultători,
dar nu vedeţi că-n spatele oglinzii s-a născut
un deşert ce aşteaptă o şoaptă de apă.
Vorbesc, vorbesc, vorbesc dar cât o să mai pot
deschide fereastra exilului meu voluntar spre voi?

Cum umbra trece cu spaimă printre stejarii rotaţi
şi nu tresare nici o frunză de emoţia clipei
aşa trec şi eu printre voi, copii neascultători
şi curaţi, dar nu vedeţi că doar cenuşa mea pluteşte
în aerul împovărat de cuvintele voastre.
Vorbesc, vorbesc, vorbesc dar cât o să mai pot
încropi din şoaptele morţilor un paradis ce vă place?

Sunt simple lucrurile în această bibliotecă de carne
ce cu o sacră spaimă le percepem încet. Ne e teamă
doar să le numim. Când, înduioşaţi, vom trece peste
oarba uitare, tresărind din somnul nostru nesfânt,
zădărnicia ne va înghiţi cu barbara ei superbie.
Voi vorbi, voi vorbi, voi vorbi dar cât pot fi mai înalt
decât universul vostru solitar, nepătruns şi stufos?

MĂ LATRĂ ASFINŢITUL ŞI NU CRED

Semăn tot mai mult a copac.

Mai cuminte decât busuiocul

trimit semne disperate de ajutor celor

de pe ţărm, dar am să mor

tot căutând un om mai singur decât mine în acest univers

din care nu pot evada.

 Semăn tot mai mult a copac, un copac

din care fac fluiere alţii. Veselia din inima mea

nu încape în frumoasele piepturi ale altor

bărbaţi. Au sufletul greu şi nu ştiu

să mângâie cu privirea nici o poveste.

Mă latră asfinţitul şi nu cred

că mă va muşca niciodată de nume.

Mama mi-a spus că eram sortit îngerilor,

după ce am trecut prin luna octombrie

dar hazardul a hotărât altceva. Mama

a închis ferestrele casei demult,

nimeni să nu vadă tristeţea fiului ei de acum.

 Doamne, semăn mai mult a copac

deşi mi-ai dat prea multă veselie în inima mea.

O inimă preacucernică în faţa frumuseţii

de care seamă voi da ţărânii care mă aşteaptă

în dulcea ei îmbrăţişare. Atunci, sufletul meu

se va ridica în munţi ca o pasăre, precum scria

un caligraf mai bătrân decât istoria toată.

Constantin SEVERIN

ORAŞUL ALCHIMIC

(Fragmente)

dincolo de oraşul căzut din slove de aur

în cuvinte de fier

tu cauţi locul din preajma începutului

golul de care plinul e îndrăgostit

totul e să intri în Hora de la Frumuşica

cu şase femei înlănţuite-n ritmul sacru

femei cu chipuri născute din moartea originară

cu privirile devenite un cerc de foc nevăzut

de care plinul e îndrăgostit

totul e să vii la Soborul Zeiţelor

lângă Marea Mumă

şi idoli en violon

în lumina ce domină universul

negru şi antinegru

alb şi antialb

roşu şi antiroşu

uneori ajunge o spirală în S culcat

pentru a crea o lume

de care plinul e îndrăgostit

totul e să înaintezi

din lumina cu găuri de viermi

a oraşului de fier

în privirea tot mai intensă

în privirea-strigăt

a unei secrete lumini

întreit-arzânda lumină

de care plinul e îndrăgostit

***

nu mai e nimic de trăit

durata lin se surpă-n gând

te-apasă amintirile şi devii spaţiu pur

chipul ţi-e locuit de spectrele

chipurilor trecute

e timpul să cauţi lumina

din noaptea nunţii mamei

în oraşul alchimic

***
după ce jocul
te-a năruit în tot universul
porţi steaua mulţimilor solitare
tone de globule feerice aprind
o zi înnoptată de aceleaşi nelinişti
aceleaşi străzi transpirate
în mănuşa vitezei
taci/poate curbele înecaţilor
fotoliile roase de singurătatea puterii
trupele arse de alcooluri şi cifre
imaginează o lume fără vocale
cosmos într-o pată de grăsime
csms ntr pt d grsm
strigi/ce ecou poate ţintui întunericul
în razele unei stele de carne şi spirit
câte nopţi pentru o noapte albă
viaţa

Silvia Ioana SOFINETI

MARINĂ

bobul de nisip aleargă în calea vântului

se oprește uneori, ia o gură de mare

pornește iarăși în căutare.

o adiere îl atinge blând

se oprește debusolat

în urma pasului tău pe țărm.

- să mă ascund, zic

nu se știe niciodată ce vine după ce ai trecut tu

să stau la umbra degetului tău mic

lipit de unghie.

ia-mă cu tine în mare

să-i găsesc pe ai mei

printre căluți și alge și insecte

dincolo de val.

MIGRENĂ

durerea strânge în ghearele ei tâmpla

pulsează strigând sunt aici

de parcă ar mai fi fost nevoie.

un nor acoperă privirea

înțeapă auzul

râde în mișcarea unduitoare către ceafă.

tâmpla zvâcnește neputincioasă

eliberată pentru moment din clește.

respiră adânc

dar durerea zbang vine înapoi.

închid ochii, număr până la zece

până la o sută, până la... ce sens are

dacă e tot acolo

pulsând, veghind, respirând

o viață proprie.

aștepți să te uite.