In memoriam Rodian Drăgoi

In memoriam Rodian Drăgoi

POEMUL VA CONTINUA SĂ SE VA SCRIE SINGUR

În loc de Motto:

„Rodian Drăgoi a suferit, a luptat și a pierdut. A plecat cu lacrimi grele pe obraz și cu tristețea că nu a terminat ce a avut de terminat în această viață. Îți mulțumesc că ai existat și m-ai iubit.Fie ca sufletul lui să-și afle liniștea!”

 ***

Aici între aceste ziduri am fost fericiţi
zidurile sunt tot aici tu eşti foarte departe

ziua a murit de mult în zarzărul din dreptul ferestrei

mă ghemuiesc în pat şi mă tot gândesc la tine
aerul din încăpere crapă de dor
şi în jurul meu risipite pe jos
numai nopţi nedormite

dimineaţa deschid larg fereastra
respiraţia mi se umple de frezii

chipul tău mă dezleagă
de albele nopţi

ca să pot trăi ai apropiat soarele

Marilena Apostu

LA CHEREMUL VULTURULUI

Încă nu începusem să murim şi ne înghesuiam pe un colţ de pagină, la  rubrica „Poşta redacţiei” din „România literară”  şi apoi din „Luceafărul”, girată - de-a lungul anilor - de nume mari ale poeziei româneşti: Geo Dumitrescu, Ion Gheorghe, Constanţa Buzea...

Acolo am citit, în 1975, pentru prima dată, o poezie semnată de Rodian Drăgoi; „Stau în genunchi pe buza ta crăpată/ ninge cu fulgi enormi dintr-un perete/ visului meu i-a mai căzut o roată/ iar ţie-ţi mor cuvintele de sete// de când te-ai dus eu doar pe mine mă mai am/ nici umbra ta nu-ncearcă să vină înapoi/ numai miresmele grădinii îmi bat cu pumnii-n geam/ cu genele-am să mătur zăpada dintre noi. (Cântec)

Au trecut nişte ani - Doamne, ce repede au trecut! - şi ne-am întâlnit la un festival literar, unde am simţit că ne face cu ochiul trecutul, dar şi un fel de viitor medi-cal, amândoi fiind la cheremul vulturului lui Zeus.

Cum aveam rar posibilitatea să ne întâlnim, ne-am mutat lumea pe telefon şi, târziu, în noapte, ne prefăceam că suntem aspiranţi la Premiul Nobel pentru Literatură şi ne implicam social criticându-l pe amicul Miki, un tip inventat de noi, vinovat de toate relele şi de toate tarabele la care se vindeau indulgenţe. Era un exerciţiu fabulos şi nevinovat de spălare a creierului, ştiind noi că lumea poate fi înţeleasă, dar nu poate fi schimbată.

În compensaţie i-am ridicat lui Rodian două statui; prima, din bolovani de râu, pentru că îi plăceau pietrele cutremurate de trecerea apei şi de străveziul în care îşi întemeiau eternitatea ( „O să-mi ridic o statuie, aici,/ în deşertul de oameni, spune/ po-etul Rodian Drăgoi,/ o statuie ecvestră, ca o ninsoare/ galopând cu singurătatea în spate…// Între timp viscolul oraşului/ se aude tot mai aproape,/ şenilele norilor lasă ur-me adânci/ în câmpia albastră/ şi tăcerile abia mai reuşesc/ să acopere huruitul/ con-tinentelor în derivă.// Totuşi, o să-mi ridic o statuie aici,/ mai spune poetul,/ şi fruntea lui împietreşte de cuvinte.” (Statuie de Sine).

A doua statuie am închipuit-o pe malul Dunării, din marmura de Carrara a ză-pezilor: „Stau pe malul Dunării şi număr norii... // Umbra prietenului meu Rodian alunecă/ uşor, pe valuri...// Dar nu e vântul nici Dunărea nu-i...// Stau pe mal, ca într-un spital de/ cuvinte frumoase, şi îi fac semn/ cu lacrima care mă ninge şi el râde,/ pentru că azi, suferinţa lui e fericită/ precum statuia de marmură a zăpezii.” (Zăpadă de Carrara)

Doamne câte lacrimi de spus şi de nespus, câte amintiri şi fire de iarbă! Di-seară, când vom vorbi la telefon, o să-i povestesc câtă singurătate îmi rămâne în suflet. Până atunci recitesc cuvinte de zăpadă:

POEME

de Rodian DRĂGOI

Rodian Drăgoi (stânga) şi Nicolae Băciuţ

poetul va pleca

nu puneți mâna pe poet

nu-l atingeți

s-ar putea să vă umpleți de jale

nopțile să vi se umple de ziduri necunoscute

acum au înflorit teii

miroase amețitor a moarte

poetul va pleca în curând

o pasăre mare îi tot dă ocol

iarba creşte-n cimitir şi sub ea este bine

sunt de câteva zile acasă iubito

aici vara e pe sfârşite şi strugurii copţi

ca să fii lângă mine tu cobori dintr-o poză

şi-mi mângâi cu durere încă una din nopţi

eşti atât de departe că nu pot să te strig

şi atât de aproape că mi-e frică de tine

stau cu faţa spre cer şi în răni îmi e frig

iarba creşte-n cimitir şi sub ea este bine

mama vine să-mi aducă lumină

prin cer tata umblă-n picioarele goale

ploaia ştie că nu am nicio vină

şi amurgul are pletele tale

sunt atât de străin şi atât de cuminte

oasele-mi fug sub un câmp de mohor

aş veni către tine dar tăcerea mă minte

şi sub ploaia aceasta greşelile dor

o să plec cât nu-i bruma aproape

şi cât mama nu-i moartă şi tata e viu

lumânări aprinse ies acuma din ape

mă părăseşte şi mâna cu care îţi scriu

eu voi adormi şi tăcerea va putea să înceapă

pe buzele miresei trece un prinţ de fum
întunericul vine şi scuipă prin pod

în braţele mele se zbate un drum
tu eşti între ieri şi-ntre mâine un nod

se aude cum câmpia se ridică spre cer
cum sfârâie umbrele noastre luminoase pe apă

gândul tău e ca un copac înflorit
eu voi adormi şi tăcerea va putea să înceapă

desculţ prin zăpadă

desculţ prin zăpadă

cu o lumânare aprinsă în mână

mi-am căutat toată noaptea poemul

aud cum se clatină plânsetul plopilor

întunericul fuge înspăimântat din cetate

şi eu citesc la lumina unui fulg de zăpadă

mama îmi scrie

că şi pământul de-acasă a început să plângă

şi câmpia e tot o flacără verde

dar unde vreţi să duceţi urâţenia mea ?

acasă vă aşteaptă atâta singurătate

întunericul de deasupra casei noastre

întunericul de deasupra casei noastre se umple de lupi

iubita mea se ascunde în gutuia de la geam

frumuseţea ei mă urmăreşte ca o puşcă-ncărcată

şi nici nu ştiu câtă lumină mai am

mi-ar trebui încă o viaţă

mi-ar trebui încă o viaţă

să pot scrie totul

despre frumuseţea acestei vieţi

în spatele meu

moartea râde în hohote

regele nostru

tu ești regele nostru

mi-au zis

te iubim

te slăvim

și ne este milă de tine

numai femei

peste case şi prin oase
trec numai femei frumoase

şi pe drum şi pe sub drum
trec numai femei de fum

peste frunte pe sub pleoapă
curg numai femei de apă

şi prin visuri şi prin geamuri
văd numai femei la hamuri

noaptea-i despicată-n două
numai de femei de rouă

iar în firele-mi din barbă
dorm numai femei de iarbă

un fluture a spart fereastra

un fluture a spart fereastra a intrat
şi s-a aşezat lângă mine pe pat

eu eram prea bolnav el prea sănătos
aflase că îmi şuieră amurgul prin os

şi venise să-mi aducă o pâlpâitoare grădină
ca să fie şi la mine în cuvinte lumină

prin lumină de mireasă

mă-ntorceam târziu acasă

prin lumină de mireasă

toată noaptea mă-ntorceam

toată noaptea n-ajungeam

când eram când nu eram

prins în hamuri tot trăgeam

carul greu de lacrimi plin

ştii că vin şi când nu vin

am ajuns n-aş fi ajuns

patul podidit de plâns

şi tu îngropată-n ieri

mirosea a nicăieri

m-am culcat n-am adormit

urla-n ceruri un cuţit

urletul lupilor clatină stelele

miroase a pâine şi ceru-i senin

ascultă iubito cum florile vin

şi totuşi ai sosit cuvintele îţi sunt asudate

până în zori vom trăi poemele toate

luna stă în genunchi şi spală podelele

urletul lupilor clatină stelele

acum nici păsările nu mai au contur

la noapte iubito voi veni să te fur

tu eşti zăpada pe care o strig

trezeşte-te iubito vine toamna

sunt singur într-o gară unde am fost noi doi

în urma mea se-aude cum creşte depărtarea

şi cad aceleaşi triste şi prea străine ploi

tot ce ţi-am spus este numai cenuşă

tot ce mi-ai spus miroase a pământ

dar unde s-a deschis acum o uşă

de a pătruns atâta frig şi vânt?

aş mai vrea doar să-ţi spun că e iarnă

şi atât de multă singurătate în mine şi frig

că absenţa ta curge ca o ploaie pe geamuri

că tu eşti zăpada pe care o strig

aş mai vrea doar să rog iarba să-mi scrie

despre tine şi despre un copil nenăscut

dar cade atâta tristeţe pe lume iubito

că am iaduri în carne şi mi-e cântecul mut

cu încă o moarte moartea mă amână

fug arbori speriaţi de tăcere şi frig

noaptea se prelinge pe sub uşă

mă-nec într-o rană şi nu pot să strig

cuvintele mi-s putrede ca o cenuşă

înnebuneşte zborul în păsările oarbe

absenţa ta mă vizitează din ce în ce mai rar

am rămas numai eu pe întreaga planetă

dar cine-a vopsit tot cerul cu var ?

acuma şi oglinzile refuză să mă vadă

doar lumânări de apă duc în mână

mă arde bruma ca o rugăminte

cu încă-o moarte moartea mă amână

fotografiile erau ca nişte răni vorbitoare

pustiul făcuse în sufletul meu un popas

fotografiile erau ca nişte răni vorbitoare

mi-era frig fără tine şi noaptea era noapte

de la izvor şi până la vărsare

dar a venit poştaşul tocmai când

mi-era dor de tine ca de o neîmblânzită ninsoare

şi deodată am fost sfâşiat de miresme

de parcă mi-ai fi trimis un copac înflorit în scrisoare

sub piele îmi înfloresc dureros manuscrisele

adie vântul

se aude cum sub piele îmi foşnesc

dureros manuscrisele

cândva aveam un perete și îl iubeam

noapte de noapte desenam fluturi pe el

dimineața fluturii se trezeau și

începeau să zboare

femeia mea a murit de aproape doi ani

dar cafeaua ei încă aburește pe masă

de atunci în carnea mea este

numai întuneric și frig

și nicăieri nicio ușă deschisă

ninge peste un trup în care nu e nimeni

de aseară ninge abundent

peste un trup în care nu e nimeni

se aude cum gândurile clatină vântul

doar părul tău încă verde adie prin arbori

de nicăieri vin păsări fără trup

eu un mormânt albastru în mine aş purta

ți-am spus mereu

că tu eşti între ieri şi-ntre mâine un nod

eu scriu

cu sângele unei păsări încă necunoscute

apoi privesc pe fereastră cum un copil

desenează o viaţă uriaşă pe ziduri

acum sunt singur

cu clipa înţepenită în perete

poate o să adorm

şi tăcerea va putea să înceapă

biografia unei pete de sânge

luna stă într-un picior şi respiră un cerc

pe sub pământ tu pleci la vânătoare

acum iar ninge viscolit

respiraţia tatei îndoaie geamul la casă

iubita mea fotografiază melancolia

acestei ninsori

eu continui să scriu biografia unei

pete de sânge

câinele meu de mult a murit

dar umbra lui mă urmează şi acum

credincioasă

tu știi că de când am plecat

mama a pavat toată ograda cu lacrimi

Doamne, mereu e întuneric în soare

nici nu putem să adormim

cuvintele noastre sunt pline cu pământ

și iar suntem atât de trişti

ca nişte ochi care-au uitat să vadă

pe buzele miresei trece un prinţ de fum

e aproape octombrie

pe buzele miresei

trece un prinţ de fum

poetul s-a trezit

cu o flacără pe umărul stâng

se așază la masă și scrie

încă o scrisoare de dragoste

în timp ce îşi trece mâna fumegândă

prin păr

chiar acum și tu ai sosit

asudate îți sunt toate cuvintele

știu că până în zori

vom trăi poemele toate

poetul încă stă la masa de scris

și se întreabă oare câtă zăpadă

poate încăpea într-un corp de

mireasă ?

singurătatea se  întinde

mi-a mai murit un prieten

e noapte luna e o rană

și singurătatea se întinde

pe cămașa mea

ca o pată de sânge

suflă vântul

câmpia bate din aripi

cred că în curând

va începe să plouă

ar putea tăia amurgul în două

știu că acum

femeia mea curăţă cartofi

şi se gândeşte

cu durere la mine

o singură clipă de neatenţie

şi ar putea tăia amurgul în două

călăul meu roşu pe peretele meu alb

dar eu am fost singur și trist

până în ziua în care

mi-am desenat călăul

pe peretele din dormitor

chiar la cap deasupra patului

în care dorm și visez

cu cretă roșie l-am desenat

călăul meu roșu pe peretele meu alb

din mâncarea mea îi dau să mănânce

îi dau să bea apă din apa mea

îi citesc poezii scrise de mine

și amândoi suntem fericiți

în duminicile ploioase singurătatea

clatin întunericul cu barba mea albă

în duminicile ploioase singurătatea
are cel mai mare efect asupra bătrânilor

le stoarce lacrimi îi loveşte cu capul de pereţi
îi urcă în ştreang

dinspre cimitir vine o femeie îndoliată
ţinând strâns în braţe amintirea unui copil

ziua tocmai se sfârşeşte în băltoaca
din faţa casei

eu clatin întunericul cu barba mea albă

prietenul meu din copilărie
a trecut ieri pe la mine

el are şi acum tot
13 ani

eu clatin întunericul
cu barba mea albă

aproape octombrie

cobor din troleibuzul 76, e aproape
octombrie

iubita mea de la 16 ani
e acum bunicuţă

colega de bancă din clasa a treia
cu care înălţam zmeie până la cer
a murit de curând

dar ea nu ştie că a murit

în fiecare dimineaţă o văd
plutind pe deasupra oraşului

sub preşul de la intrare

de o săptămână Ioana
e foarte bolnavă
nu mai coboară din pat
tuşeşte transpiră

nu ştie nimic despre mirosul
care a pătruns pe sub uşă
şi acum îi ronţăie fără grabă
papucii perdelele

întors de la farmacie cu buzunarele
doldora de medicamente
intru în casă încet încet
să nu trezesc moartea ghemuită
sub preşul de la intrare

strada începe să mi se usuce sub unghii

ploaia s-a terminat

de la fereastră privesc trecătorii
în timp ce strada
începe să mi se usuce sub unghii

Ioana continuă să plângă
ghemuită în ceaşca mea de cafea

acum mă uit la ea
cu câtă grijă aşază
norii pe cer
şi mă bucur că tace

dacă ar deschide gura
ar începe să plouă

viaţa mea ca o căţea credincioasă

„Opreşte-te”

mi se strigă în toate limbile pământului

dar eu nu mă opresc nici o clipă

am acasă un poem care plânge

şi mă aşteaptă

„dar tu nu mai ai casă

dar tu nimic nu mai ai

numai numele ţi-a mai rămas”

îmi ascund numele

sub cămaşa mea zdrenţuită

şi alerg mai departe

şi după mine

viaţa mea ca o căţea credincioasă

ca o lumină desculţă

tatăl meu a murit

înainte ca eu să mă nasc

în fiecare noapte visez un ţăran tânăr

care vine spre mine ca o lumină desculţă

nici acum n-am aflat cine e

de fiecare dată mă trezesc

înainte ca el să ajungă la mine

se aude cum gândurile clatină vântul

te desfrunzeşti de şoapte şi eşti tristă

ca o pasăre ce nu mai găseşte pământul

somnul meu ca o creangă se frânge

se aude cum gândurile clatină vântul

în ochii femeilor se aprind lumânări

ferestrele sunt tot mai departe de mine

şi încă un drum se apleacă să-mi spună

că numele meu moare pe buze străine

cuvintele noatre sunt pline de pământ

cuvintele noastre sunt pline cu pământ
prin frunze toamna a-nceput să vină

în părul tău acum e mai răcoare
se-aude clar cum pleacă lumina din lumină

cresc stâlpi de nerăbdare prin gările pustii
vin trenurile toate-ncărcate cu zăpadă

şi brusc se face noapte suntem atât de trişti
ca nişte ochi care-au uitat să vadă

desculţ prin zăpadă

e multă zăpadă pe drumuri

dar şi mai multă zăpadă e-n case

desculţ prin zăpadă

cu o lumânare aprinsă

în mână

mi-am căutat toată noaptea

poemul

acum poetul aprinde un chibrit

şi totul ia foc

nu voi termina niciodată poemul

acum ştiu că nu voi termina

niciodată poemul acesta

şi mi-e tare milă de el

el însă nu ştie

şi se bucură ca un copil

poemul va continua să se scrie singur

va fi iarnă
nopți în șir voi călători printr-o lupoaică albastră

cu tristețe vei spune
călătorul a ajuns dar sufletul său încă mai umblă pe drum

ziua va fi atât de mică
încât va putea să încapă în cutia poștală

va ninge mult
încă un poet va muri cu capul pe masa de scris

poemul abia început va continua să se scrie singur
în timp ce vai poetul va continua să moară

ultimul meu poem

mă întorc de la înmormântarea mea

sunt fericit

pe drum nu e nimeni

prietenii deja m-au uitat

ultimul meu poem

nu interesează pe nimeni

e pace e liniște și toți pomii-nfloriți

de ce să nu fiu fericit?