ŞAIZECI ŞI ŞAPTE

În prag de vârstă

67 de poezii – 67 de fotografii

de Lucian Mănăilescu

1. Gând de toamnă

La fel şi eu

ca frunza care cade

m-agăţ cu disperare

de văzduh.

2. Ziua de naştere

E ziua mea de naştere şi încă nu m-am născut!

Cineva dansează în semiobscuritate,

printre mobile vechi şi tristeţi,

după serenisima melodie a ploii,

altcineva povesteşte despre singurătatea

cu prieteni, trăită în bodegile

melancolirei mahmure, altcineva

cere de băut o otravă mai tare ca viaţa….

E ziua mea de naştere şi de aceea vă spun:

ascultaţi ce melodioase bătăi de aripi se aud

între umerii delicaţi ai morţii!

3. Recif

Doamne, ce frumoşi sunt

rechinii recifului tău,

cum plutesc ei

în sensul curentului

care îi poartă

spre Raiul Pirania

spre plajele caraibe!

Înotăm într-o libertate

cu fălci puternice,

profesorul de socialism ştiinţific

îşi scoate pălăria şi ne salută…

4. Mă înnoptez

Ce mai mormânt mi-ai fost, mamă!

Ce durere de a nu mă naşte

decât în vis, decât în lacrimile ploii...

Acum e târziu, e ieri de o veşnicie

şi eu mă înnoptez deja şi mi se face

seară şi muţenia vine să-mi lege buricul...

moaşa mea, muţenia.

5. Basm

 

În Valea Plângerii ne jucam de-a îngerii.

Eu şi tu când  eram şi când nu,

dinspre poveste  nu mai aveam

nici o veste  nici un zbor,

dar pe vremea aceea se copilărea anapoda de uşor.

Verdele era amar, târziul hoinar, amiezile

înebuneau prin toate livezile

din care furam pe înserat

umbra merelor cu gustul rotat

şi umblam desculţi şi tehui ca nişte ai nimănui –

hăt, departe, până într-o carte

unde se afla mincinoasa tinereţe fără bătrâneţe

şi viaţă fără moarte…

6. În autobuz cu Eugenio Montale

Privim tăcuţi pe fereastră peisajul

cu Bărăganul defrişat de tăcere, cu câte

au fost şi mai ales nu au fost în acest

Levant exilat la marginea cerului.

Lângă noi un copil, un mic şoarece mov,

ronţăie seminţe de floarea soarelui;

cojile lor scuipate printre dinţi sunt asemenea

cuvintelor rostite, rămase fără miez…

O, da, îmi amintesc: „Nimic nu răscumpără

plânsul copilului/ căruia îi scapă balonul printre case”.

Şi totuşi, micul şoarece mov moţăie cu capul

pe umbra inimii; lui nu i se întâmplă nimic

din pustiul dens al poeziei.

Nici satelor înşirate în procesiune leneşă

nu li se întâmplă nimic –  strigătul gregar

şi-a pierdut anotimpurile, mierla şi-a sugrumat cântecul,

benzi lungi, desenate, de asfalt, aleargă năuce

de la un capăt la celălalt al lumii…

Spaţiul îngust dintre absenţele noastre

se umple de cojile cuvintelor.

7. Tăcerea

Copilăria  mea a plecat azi la cerşit:

– Doamne, zic, dă-mi mie fluturele

florii de măr, vreau şi eu să mă zbor!

– Bine, zice blând Cel de Sus,

tu să fii viermele orbecăind

în miezul dulce de apus! ...

Era Duminică şi vrabia lui Dumnezeu

avea guşa plină.

– Draga mea, înnoptata mea - am zis -

dă-mi mie noaptea din părul tău,

să pot să mă dorm în vis!

– Bine, mi-a răspuns fata-vrabie,

uite vântul uitării, uite tăcerea din Paradis!

Sufletul mi-era plin de bube dulci:

– Tată şi mamă, mă rugam,

cumpăraţi-mi şi mie, din bâlci,

măcar o acadea, măcar un cal de mare!

Mama şi tata râdeau:

– Copile, e timpul să mergi la culcare!

8. Crailâc

Şi să ieşim în urbe, crailâc împotmolit,

să fie încă toamnă şi-n turn să bată ora,

să dăm prin idealuri, din când în când, cu flit

şi să visăm nostalgici domniţe de Angora…

Să ne dedăm la foşnet de pulpe nibelunge,

Să înoptăm în filme cu Chaplin şi Astair

Şi-n zori, când întristarea aruncă-n noi cu frunze,

De la parterul vieţii să ne-aruncăm în cer.

9. Viaţa în direct

Îmi aprind viaţa ţigară de la ţigară,

învăţ hărţi cu hârtoape, oceane,

marile fluvii de muzică neagră şi

munţii nebuniei aurifere şi

Te iubesc Maria! ploaia îşi lipeşte

sânii de geam, televiziunea celestă

îmi transmite viaţa în direct, mă încurc

printre miracole şi veşti proaste,

escaladez zidurile iadului şi cred

că frica e o şansă, ca şi speranţa,

patefonul se învârte în gol,

singurătatea mea prinde muşte…

10. Fotografie utopică

Vremea când bravam poveşti de dragoste

aproape inexistente, de parcă între

un paradis şi altul ar fi circulat

podurile rulante ale infernului

şi lumea era o provincie cu ovaţii

şi hârtoape şi buletine de ştiri,

cu ziduri ale aparenţei în spatele cărora

se difuza muzică rock, sânge rock,

iubire şi singurătate cu Elvis şi Ringo,

vremea când, bolnavi de foşnetul

de lenjerie intimă al poeziei,

printre cărţi, iluzii şi mahalale

exersându-şi viitorul la acordeon,

beam fericiţi vinul negru al nopţii.

11. Zăpadă spulberată

Mai ştii, iubita mea, să-mi fi mireasmă

cum eu îţi sunt de-a pururi ţie ram?

Mai ştii zăpezile de flori şi fluturi

pe care eu ţi le ningeam la geam?

Mai ştii să-mi spui, cum îmi spuneai odată,

când nu aveam din lume alte veşti,

că eu îţi sunt zăpada spulberată

de viscolul cu care mă iubeşti?...

12. Ofrandă

Au fost ploi,

au fost vânturi şi nori,

au fost minciuni şi iubiri

cu buze amare.

Când mi-am adus

aminte de suflet

şi l-am cerut înapoi,

un zeu costeliv

mi-a aruncat la picioare

o pasăre moartă.

13. Sărbătoare străină

Noapte,

visători anonimi înhămaţi

la umbra sclipitoare a gloriei

şi uneori

mari focuri de artificii

invocând o sărbătoare străină...

Trec păsări prin apa

ameninţătoare a văzduhului...

Din întuneric maimuţa

galbenă a toamnei

aruncă în mine cu frunze!

 14. Plecarea din copilărie

Mi-am îmbrăcat aripile strâmte de duminică,

apa sfâşiată de păstrăvi am vârât-o într-o lacrimă,

am îndesat munţii prin buzunare şi ghiozdanul

l-am umplut cu urşi şi căprioare, apoi am zis:

„Săru’mâna, mamă şi tată, eu plec să învăţ

cititul şi socotitul şi muritul”…

Prin văzduhul spart al satului se vedea infinitul.

15. Simfonie neterminată

Cineva se apleacă din loja întunericului,

cineva mă priveşte complice,

cineva decupează un cerc de lumină

în atmosfera de gală a singurătăţii.

Oh, şi simfonia asta neterminată,

inima mea, asurzită de aplauzele morţii!

16. Băncile din Paradis

Săru’ mâna. Doamnă! Dintr-un vis,

Toamna-n gânduri îşi adună norii,

Stăm în băncile din Paradis,

Şi prin clasa noastră trec cocorii...

Clopoţelul sună a târziu,

Şi-n abecedarul de tăcere,

Literele amintirii scriu

Şovăielnic: „Ana are mere!”

Străluceşte roua-n răsărit,

Aprinzând lumina din gutui,

Săru’mâna Doamnă! Am venit,

Să repet, pe viaţă, clasa întâi...

17. Vreme filmelor ruseşti

 Era vremea filmelor ruseşti,

cu nemţi de recuzită şi eroi cu stea în frunte

striviţi sub şenile de ceaţă, cu tineri înecaţi

în marea de spice a Studiourilor Sahia,

despre care scriau ziarele

băgate pe sub uşa realităţii.

Pe atunci la mine în sat oamenii trăiau în şoaptă

iar cireşii bunicului, înscrişi la CAP,

se lepădau, ca de satana, de floare…

Ce-mi păsa totuşi, eu umblam după cuci

salutând voios umbra miliţianului

care bântuia prin sat precum Iisus pe valuri.

Pe urmă iar venea caravana cinematografică

sau duba securităţii şi iar răpăiau

gloanţele oarbe în tăcerea conspirativă

şi în jocul meu de copil

îndopat cu bomboane sticloase.

18. Străinul

În fiecare dimineaţă un străin

se trezeşte în locul meu,

îmi probează amintirile

în oglindă, soarbe din zaţul amar

al zilei de ieri, apoi plictisit

îmi înşfacă umbra şi iese,

dracu’ ştie unde,

trântind uşa...

19. Îmi iubesc patria

Îmi vine să urlu că nu pot să nu-mi iubesc patria!

Cu silicoanele ei amăgitoare legănându-se tandru

pe buzele neantului, cu şobolanii din canalele revoluţiei trucate,

cu ghişeele din spatele cărora o mână nevăzută

împarte certificate de eroism şi adeverinţe lipicioase,

cu oamenii ei politici deversaţi din patru în patru ani

prin cartiere mărginaşe şi cătune, unde inundaţiile

vin mult mai des, cu ţăranii ei înrăiţi de mireasma pământului

care le fuge iar de sub tălpi, cu toate astea

şi cu multe altele, trăite în grabă şi cu lehamite.

Da, îmi iubesc patria!

Mă înduioşează până la lacrimi grija ei

pentru câinii comunitari, stâlciţi sub lumina

de stricnină a farurilor nopţii, sterilizaţi ca să nască

o rasă mioritică, mult mai rezistentă la vicisitudinile

libertăţii (şi noi am fost comunitari şi încă

ne mai domină reflexele lui Pavlov, încă mai salivăm

ascultând discursurile preşedinţilor săraci şi cinstiţi

sau foşnetul de lenjerie intimă al poeziei)

„Mă, câine!...” îi spun celui mai bun prieten al meu

şi el se gudură şi mă face să cred că fericirea există.

Dumnezeu, ca şi patria, este iubire...

Aşadar, domnilor şi doamnelor, îmi iubesc patria,

aşa cum îşi iubeşte ologul piciorul lipsă,

cu patima celui care refuză să plece

dintre apele ei mereu revărsate şi tulburi!

O iubesc pentru că i-am trăit până la ultima fibră

indiferenţa şi spaima, sărăcia şi zvonurile,

pentru că în cârciumile ei am băut

potire de lacrimi şi pe străzile ei

am admirat umbra viitorului ce refuză să vină...

Pentru mine patria aceasta, de la capătul lumii,

crucificată pe toate punctele cardinale,

este singura americă posibilă, singura şansă,

unica iubire, pe care nici măcar speranţa

nu o mai poate ucide...

 20. Sfântul Gheorghe

Venea Sfântul Gheorghe

pe calul lui zgâlţâit de nori

şi în valea dintre atunci şi acum

îi ieşea în cale balaurul,

cel cu şapte capete – al lumii.

Sfântul era obosit şi bătrân

(de ce s-ar fi înspăimântat?)

şi a trecut mai departe ca şi când

drumul ar fi fost pustiu…

Despre această strălucită victorie

s-a scris foarte mult, după aceea…

Balaurul cu şapte capete –  al lumii,

citeşte şi moare de râs.

21. Atlantida

Atlantida adolescenţei noastre

s-a scufundat în ceața paradisului proletar.

Au fost zile și ani văruiți cu linişte,

într-un liceu în care zborul era pedepsit

mai rău decât fumatul sau prostia…

Citeam enorm pe atunci şi cuvintele

inundau oceanele pacifice

dintre ruşi şi americani.

Citeam sub un vişin spânzurat de cer,

şi vedeam cum istoria e ciugulită de vrăbii…

Acum mai aud numai

comentariile lor gureşe la adresa eternităţii.

22. Moby Dik

E seara singurătăţii disperate

pentru care pleacă marinarii în larg,

uitându-şi viaţa cine ştie pe unde...

– O, Ahab, şi pe tine te sperie monstrul alb al fricii?

Nu-i aşa că vom vâna împreună

serenisime schisme şi umbre?

– Ehehei, pezevenghilor, ehehei...

Am fost cândva până la marginea lumii, am fost...

Repede a trecut harponul pe lângă

cocoaşa timpului, repede s-au umplut mările

de recifuri străvezii şi de arhiducese...

Ehehei, pezevenghilor, iat-o pe cea mai bârfită

dintre toate, pe Moby Dyk, care ne molfăie între gingii!

23. Umbra

Se aud paşi...

Cineva disperat sau singur

trebuie să apară

pe coridorul oglinzilor...

Aştept încordat să spun

„Bună ziua!“ sau „Încotro?“,

să schimbăm o vorbă

şi chiar atunci umbra mea

trece pe lângă mine

fără să mă privească.

24. E-mail

Acum, când aproape te-am uitat,

cum uită pietrele care rămân trecerea apei,

cred că nu mai contează prea mult

pe care ţărm stau, visându-te.

Oricum, e bine să ai amintiri...

O să developez sentimentul ăsta

şi ţi-l trimit prin e-mail;

dacă nu mâine luni,

dacă nu din viaţa asta din alta...

Draga mea dragă,

fii atentă când treci Atlanticul

şi strada, pentru că şi pe acolo

se circulă fără milă

şi mai ales nu-ţi face griji:

mi-a rămas destulă singurătate

ca să te pot iubi

până la celălalt capăt al lumii.

25. Cucii

Stăteam cu sufletul în nuc

foarte amar şi singur cuc…

În vremea-n care mă iubeai

eu am plecat râzând din rai

şi fluierând a depărtări

umblam hai-hui printre culori

sau înoptam în aşternut

sub arşiţa unui sărut…

Şi-acuma suntem doi năuci

căzând, ca nucile, din nuci.

26. Hristoşii nimănui

Chiar şi azi, când nu mai sunt zăpezi,

vin ţărani cu ele să ne-îmbete,

doar în ochii lor mai poţi să vezi

toată sarea mărilor de sete.

Şi prin târg îi simţi ai nimănui,

pipăindu-şi banii ca pe moaşte,

când tristeţea are ochi căprui

în umile sărbători de paşte.

Cine-s ei? S-au sufocat sub măşti

şi-au venit să-şi târguiască gerul;

au venit bătrâni, bolnavi şi proşti

în oraşul mort să-şi vândă cerul.

Iar când foamea-I molfăie-n gingii

şi-ospătarii le arată nota,

pleacă înspre zările pustii

şi se-ntorc acasă, pe Golgota.

27. Ultimul măr

 

Lincşi culorilor au prins toamna

în ghearele lor foşnitoare, zarea

s-a  povârnit peste păduri,  vrăbiile

stau la taifas, în livadă,

cu pomii zdrenţăroşi şi nebuni…

Toate sunt ca la începutul lumii,

timpul s-a oprit în alt an,

tata  stă culcat în iarba înaltă 

aşteptând să apună ultimul măr ionatan

28. Transplant

Transplantaţi-mi un suflet

de fluture, o floare - ceva,

nu mă lăsaţi între atâtea

imensităţi şi roţi dinţate

numai cu biata mea inimă!

29. Darul zeilor

De pe colinele verii zei bârfitori

ascultă cântecul de greier, ascuns

în mâna făcută pumn a copilului.

E un copil ciudat acesta, care rostogoleşte

cercul bucuriilor mărunte! – spun zeii...

E un copil fără noimă! – mai spun,

aruncându-i în praf

o jucărie stricată!

30. Uitarea prin gard

Mă uit la istorie prin gard;

trec unii pe uliţă cu un război mondial

şi fac atâta gălăgie şi mor atât

de inutil şi caraghios.

Vin albii şi roşii  iar oamenii

se prefac că sunt fericiţi,

până le explodează liniştea în faţă

pulverizându-i printre mausolee şi spaime.

Pe urmă trece un convoi mortuar...

Doamne, azi îl înmormântează

pe tatăl meu Lazăr

şi pe mine au uitat să mă cheme...

Mă uit la istorie prin gard...

mare lucru uitarea!

31. Cuvintele

(Soţiei mele)

Nu am alte cuvinte, numai pe acestea

neajutorate şi singure

numai pe aceste, reduse la tăcere…

Rostirea lor, cea adevărată,

m-a înzăpezii în ochii tăi negri

şi strigători la cer, necuvântat-o…

Cum se spune: „Te iubesc!”

în limba noastră moartă?

Oare cum se mai spune? 

32. Prin liniştea de piatră

Hai pune-mi lesa, sufletu-mi de câine

Să-mbătrânească-n viscol, sunt veacuri până mâine

Şi-avem atâta vreme, şi-atât de mult albastru,

Hai, leagă-mă cu lanţul de cel mai palid astru.

S-aud cum trece moartea prin mine milostivă,

Să mi se facă sete de-o tine primitivă...

Hai să fugim departe prin liniştea de piatră,

Şi s-auzim, în urmă, zăpezile cum latră.

33. Pe râu, printre nuferi

În zadar ai sugrumat gâtul de lebădă

al singurătăţii răscolind prin oglinzi

după chipul tău palid.

Zadarnic sub tragice măşti

ţi-ai ascuns iubirea, la fel cum

a fost inutil şi jocul tău

cu păpuşile de cârpă şi nebunia...

Ai îmbătrânit Ofelia, de mult

ai îmbătrânit,

plutind pe râu, printre nuferi...

34. Cântecul cucuvelei

Se face primăvară, se face târziu,

inima mea cântă şi se risipeşte,

inima mea te caută şi te uită

în depărtări neguroase...

Încă mai cântă imima mea!

Trec umbre pe drumurile de odinioară,

şi Dumnezeu e un copil

care  aleargă desculţ prin livezile verii...

O, ce duios cântă inima mea!

Încă mai cântă...

Urmele tale s-au spulberat în nisip,

dar inima mea e plină de greieri şi cântă...

Ca o cucuvea în ruinele nopţii

inima mea cântă!

35. Cocorul

Pe tata l-a luat înserarea cu lopata

şi l-a făcut negură şi ploaie şi vânt

de n-a mai încăput pe pământ.

- Tată, întreb nucul bătrân şi amar,

unde ai ascuns zilele din calendar

şi de ce în casa noastră cântă cucii

şi-n grădină mărul ionatan

îşi face semnul crucii?

El tace foşnind ca un cocor

prin cerul asurzitor şi pustiu

şi dintr-o dată se face

departe şi foarte târziu

36. Nu mai râzi cu noi, Anuţa

Spun că te-au adus acasă, dar nu…

Lada aia de lemn e plină cu pământ de flori,

cu pietre de râu, cu foşnete din alchimia

aberantă a vieţii…

Nu mai râzi cu noi, Anuţa, cum râdeai

la Paris, fumând aerul nobiliar

din grădinile Versailles-ului

şi spunând: „Uite ce kitsch şi la ăştia,

câtă Grecie falsificată şi ce cocleală

sub perucile Ludovicilor!”

Ai uitat nopţile noastre de pomină

când ne adunam în jurul focului

şi tu râdeai, Anuţa, râdeai cu ochii de jar

mai tare decât lătra căţelul pământului,

mai tare decât ţipa întunericul

sfâşiat de colţii de argint ai stelelor…

Acum nu mai râzi cu noi, Anuţa!

Acum cade o ploaie repede de vară,

picăturile de lumină se scurg în pământ şi

în curtea casei tale mesele şi scaunele sunt goale

iar pe sârma de rufe o batistă uitată

flutură către zările oarbe.

37. Poveste

Desculţă e vremea şi mirarea celor

o mie şi una de nopţi visează

în lumina palidă încă o zi şi încă

o poveste.

Shahryar priveşte îngândurat

cum capul Şeherezadei

îmbătrâneşte sub tăişul de aur

al lunii.

38. Fetiţa cu chibrituri

De parcă străzile oraşului s-ar fi

mutat în cer, lumea freamătă

într-o mulţime de culori

sclipitoare, păpuşile râd şi copiii

îmbătrânesc fericiţi în vitrine,

sunt spectacole de gală şi o mie

şi una de salturi mortale

escavând întunericul, oamenii aplaudă

şi reflectoarele se sting iar într-un colţ

al arenei, îmbrăcată în rochia

de mireasă a ploii, copilăria

aprinde chibrituri…

39. Fereastra Overton

În duminica asta, frumoasă ca o biserică,

dracul s-a suit pe cochilia lui Dumnezeu

şi nechează şi ţine discursuri

despre fenomenul Tunguska şi despre

premoniţiile lui Putin, lumea se distrează

şi râde de se omoară, urmează un nou film

de desene animate, cu Donald şi Trump,

istoria s-a mutat la mansardă şi priveşte

de sus cum e spânzurat iarăşi Villon,

sunt zvonuri că în curând vor

avea aceiaşi soartă consumatorii de absint

Van Gogh şi Rimbaud şi Lewis Caroll

cel ce a călătorit fraudulos în ţara minunilor,

şi înrăitul vicios al libertăţii Garcia Lorca.

În sfârşit Sfânta Inchiziţi va face dreptate,

Torquemada şi Albă ca Zăpada pândesc

muzeele şi bibliotecile, Ludwig cel surd

trece pe stradă strigând: E linişte! E pace!...

În urma lui se aprind felinarele .

                           *

O libertate gonflabilă, un rictus

împodobit cu ghirlande survolează istoria,

oameni şi nori şi confetii, doar o mie de leghe

sub mări mai avem până în insula copilăriei,

acolo unde se dau marile premii ale

anonimatului - domnişoară dansaţi! şi

nu răspunde nimeni - a murit Gheorghe Istrate,

staţi liniştiţi, va fi şi el anunţat pe ecranele TV,

după manelele de rigoare şi codurile

multicolore ale ploii! - şi nebunii vor umbla

cu fotografia ninsorilor în buzunarul de la piept

şi vor fi fericiţi până la adânci bătrâneţi!

După care se vor retransmite în direct

revoluţiile, călăii vor plânge povestind

despre victime, fii ticăloşilor vor deveni

judecătorii ticăloşiei,  iar Occidentul, blândul

şi bunul punct cardinal, o să ne aplaude

cu tandreţe şi indiferenţă...

                                  *

În pauza publicitară: prezervative şi gay,

luxul unor zile de sticlă, călătorii în Tahiti, miracole,

gări şi cutremure, deasupra lumii se închide marea fereatră

urmează feeria zilei de mâine  cu peronul pe parte stângă.

40. Foşnet alb

Ascultând foşnetul  alb al ninsorilor

lui Bob Dylan, înţelegând

disperarea lui tragică de a avea totul

când nu are decât o chitară şi un cântec,

mi se pare totuşi nemeritat Nobelul lui

pentru literatură,, un fel de a-l lega iarăşi la ochii

pe un oarecare Garcia Lorca

în faţa plutonului de execuţie…

Desigur, iubesc simplitatea de telenovelă

a inimii, gerul pitoresc al mahalalelor

şi toate revoltele, chiar şi aşa, îndopate

cu glorie, dolari şi bune intenţii.

Dar am văzut mulţi poeţi murind

în braţele suferinţei, această amantă

nebună, după care s-au dus până

la celălalt capăt al lumii, acolo unde

fericirea e un ţărm de ocean, nu un premiu...

41. Asteroidul B-612

Doamnei Luminiţa Petru

Moto:

„Toţi oamenii mari au fost cândva copii”

(Antoine de Saint-Exupéry)

Fără sfârşit pare deşertul acesta!

Nisipul se scurge printre degetele vântului

şi încăpăţânarea cactuşilor

se propteşte de trunchiul soarelui orb...

Singura margine e cea a nopţii.

singurul loc de odihnă lătratul şacalilor

în faţă foşnesc valurile mării de piatră

iar în urmă se scufundă un loc numit acasă...

Dar locul acele e tare demult şi tare departe!

Îl ştie doar şarpele galben...

42. Oraşul de gheaţă

Insula  Honshu e un fel de Tiatanic, care scufundă,

noapte de noapte,  oraşul Tokyo, în valurile pacifice.

Undeva, acolo, Nabuyuki Tsujii, un tânăr autist şi orb,

îşi improvizează viaţa într-un univers paralel

cântând la un pian care are toate clapele negre.

El cântă şi, pe deasupra lui, pe cerul de sare

al Japoniei, trec păsări nebune

şi un tsunami de aplauze cutremură

geamurile metropolei şi despre fericire

nu mai vorbesc decât tonomatele muţeniei.

Pe o stradă pustie şi plină de oameni

de la marginea lumii, ucraineanul Estas Tonne

îşi acordează chitara, el cântă ca şi cum

ar trage cu mitraliera, el cântă ca şi cum ar muri,

în timp ce, pe lângă el, trece un carusel

al grabei, cu  adolescenţi şi îngeri,

şi păpuşi Matrioşca, şi linii de tramvai ruginite…

El cântă oriunde, pentru că nu mai are patrie,

nici în cer, nici în iad, şi cântecul lui

se înfăşoară, ca un şarpe constrictor,

în jurul realităţii fragile.

17 ianuarie 2007, ora 7⁵¹: o dimineaţă străvezie

îşi risipeşte paşii în staţia de metrou „L'enfant Plaza”

din Washington, D.C..  Printre reclame multicolore

şi umbre, un necunscut cântă la vioara lui Stradivarius,

dar nimeni nu realizează că Dumnezeu

se află acolo şi că se numeşte Joshua Bell.

Din când în când câte un trecător surd

se opreşte şi aruncă, cu milă  şi indiferenţă,

câţiva cenţi în tocul trist al viorii şi timpul

se fărămiţează şi un bilet la spectacolul

celebrului violonist, de la  Kennedy Center,

costă 200 de dolari şi el a câştigat, într-o oră,

abia 32, insuficient ca să se poată vedea pe sine

pe eşafodul de ovaţii al serii…

Martie 2017: o primăvară cu cearcăne

împodobeşte oraşul de gheaţă Harmin,

turiştii au plecat de mult şi sub zidurile

transparente ale palatelor închipuirii

un adolescent acompaniază vântul cu

fluierul lui hulusî, până i se topesc buzele,

până când zeii se gîrbovesc de lumină

până când un câine de pripas i se opreşte

la picioarele, privindu-l în ochi omeneşte.

43. Poveste despre Hernando

În taverna din port cineva povesteşte

despre Hernando: „Era un lup de mare

pe cinste! În fiecare noapte îşi incendia

corăbiile, ca să rămână singur în mijlocul mării.

Un lup de mare pe cinste: când a ajuns

la ţărm, o lacrimă i-a tăiat obrazul

lăsându-i o rană urâtă…

44. Înţelepciune

Ulise a străbătut

toate mările din ochii femeilor,

a învins în toate războaiele

cu sine însuşi,

dresându-şi câinele să-l recunoască

oriunde s-ar duce…

E o minciună

că s-a întors în Itacha!

45. De-a pititelea

Prietenii mei cu bube dulci

poate mă caută şi acum

când stau pitit în scorbura

altui timp aşteptând să tacă

mirarea gureşă a vrăbiilor

şi să o zbugheasc printre nori.

46. De-a mânzul

Mai păstrez în memorie sandalele

mele făcute de unchiul Ion

din curelele unui ham vechi,

bietele sandale pe care mama

le lustruia până la fericire.

Într-o zi, când ea spăla rufe şi nori,

aplecată în oglinda iazului morii,

eu, mânz sălbatic, neînvăţat

cu hamul ce-mi împiedica

picioarele, le-am scos pe rând

şi le-am aruncat în şuvoiul

repede al apei.

Ca nişte peşti morţi, cu burţile în sus,

pluteau încălţările pe apa sâmbetei

până nu le-am mai văzut,

până am auzit-o pe mama plângând...

Acum nimeni nu mai spală rufele

norilor, iazul a obosit şi

s-a scurs sub pământul

şi doar sandalele mele

pierdute prin lumea

se mai aud uneori nechezând.

47. Infima, infinita distanţă

Înainte de big bang sufletul tău

era la o distanţă infimă

de centrul galaxiei.

Iar tu erai atât de frumoasă încât

tăcerea ta plutind peste ape

a spart carapacea universului.

Legăturile cuantice

au devenit, după o secundă,

duios de nesfârşite...

De atunci, de câte ori te privesc,

centrul galaxiei se cutremură.

48. Seara era o zgâtie

Înainte de a pleca la muncile vieţii

tata stătea de vorbă cu soarele

în streaşina dimineţii.

Îşi povesteau, ca oamenii simpli,

despre florile caişilor care

au nins prea repede anul ăsta,

despre povârnişul cerului

că numeni n-a mai reparat

drumul, după inundaţii,

despre tăcerea molcomă

care curgea pe iazul morii

şi despre alte nimicuri

pierdute prin iarbă.

Eu îi pândeam de la geam şi

nici nu se pierdeau bine

printre nori, că o zbugheam

la dudul din grădină, să ne

jucăm de-a toate păsările zboară

Dudul râdea şi mă mâzgălea

cu roşu pe buze, apoi mă lua

de umeri şi mă ridica în văzduh,

 sus, tot mai sus,

până aproape nu se mai vedeau

casele mărunte ale satului.

Când se întorcea tata,

seara era o zgâtie de copil

cu genunchii zdreliţi.

49. De bostan, de floarea soarelui

Stadioane-n delir, strigăte improvizând

emoţia şi fantezia şi imprevizibilul

asediat de nervozitatea conchistadorilor

noului secol, tăcerea se aude tot mai tare

în vacamul fisurat al tribunelor,

fotbal minut cu minut, sinucideri

şi mizerie şi lux şi cutremure,

cifre uluitoare, viaţă minut cu minut,

soarele se rostogoleşte printre  nori

şi spectatorii aplaudă ronţăind

cojile de seminţe ale fericirii.

50. Când înfloreşte magnolia

Bronzul statuilor cocleşte şi gloria

se prelinge în lacrimi verzi

pe obrazul istoriei, lumea grăbită

trece pe coclaurii zilei de mâine,

ziduri de afişe multicolore

trasează noile districte ale libertăţii,

fiecare piaţă publică e o singurătate

cu un milion de ferestre, americanii

cred că fericire a fost inventată

la  Hollywood, şi că luna se rostogoleşte

sub paşii lui Armstrong...

Desigur, asta nu schimbă aproape nimic

din existenţa umanităţii,

pentru că universul nu are amintiri

decât atunci când înfloreşte  magnolia.

51. Pământ de flori

Un pământ cu palmele crăpate,

un pământ jertifindu-se-n culori,

un pământ de mamă şi de tată,

un pământ trudit: pământ de flori!

Un pământ desculţ, cu ochi albaştri,

un pământ de patimi şi candori,

un pământ de cer şi de miresme,

un pământ vândut: pământ de flori!

52. Recif

Doamne, ce frumoşi sunt

rechinii recifului tău,

cum plutesc ei

în sensul curentului

care îi poartă

spre Raiul Pirania

spre plajele caraibe!

Înotăm într-o libertate

cu fălci puternice,

profesorul de socialism ştiinţific

îşi scoate pălăria şi ne salută…

53. Nopţi şi ani

Doamnei prof. dr. Lidia Vianu

Au fost nopţi şi ani,

au fost cărţi arse pe rug

şi drumuri în deşert, ţărmuri

de mare şi amintiri

pe care n-am avut timp să le trăim.

Copiii ne-au murit în războaie

care nu erau ale lor,

au fost cetăţi cu ziduri de fum

şi promisiuni, mereu

promisiuni glorioase şi poveşti

despre vârsta de aur…

Dar noi, vă întreb, noi când am trăit?

O galaxie gigantică, sau tot universul

nu pot îndura atâta durere

câtă poate îndura un suflet,

un biet suflet de om

răstignit între stele.

Uitaţi-vă la picăturile de rouă,

la păsările trădate de aripi,

priviţi bine în jur: sunt bâlciuri,

catedrale, oraşe-n în ruină şi

vânturi nestatornice…

De aceea vă mai întreb,

cu gura amară de cuvinte,

când rătăcim îndurând frigul şi iubirea:

Noi când am trăit ?

În care secol, în care secundă?

54. Soldăţeii de plumb

Un copilul se joacă

cu sfere şi cuburi...

În memoria lui o istorie netrăită

fisurează vitraliile inocenţei

şi umbrele îmbătrânesc pe

coridoare oarbe...

Dar mâine va veni Moş Crăciun,

cu sacul doldora de haşiş în spate,

şi copilul va fi fericit:

„Merry Christmas!”, „Happy New Year!” -

vor aclama soldăţeii de plumb...

– Bine v-am găsit, dragii Moşului!

Spuneţi frumos poezia şi

duceţi-vă la culcare printre nori!

55. Noapte cu lună

Copilul cu părul albastru stă rezemat de lună

şi visează. Peste umbra lui trece şopârla ursitei,

dar el nu-i aude foşnetul, el culege cireşe amare

pentru buzele fetei de chihlimbar. Marea Thetys

leagănă norii pe cer, timpul se scaldă în timp,

copilul cu părul albastru întinde o mână

spre jucăriile zeilor şi cochilii de răşină

se preling sub pleoapele altui mileniu.

În aşteptările lui vinovate, printre cetăţi

şi ziduri străvechi, copilul cu părul albastru

îşi desenează linii în palmă: „Uită-te

şi tu, orbule, uită-te cum se topesc toate astea

într-un fulg de zăpadă... Aici e o cumpănă, dincolo

o zodie mincinoasă, vămuită de întâmplări!”...

E noapte demult, e prea multă noapte…

Copilului cu părul albastru îi cade luna din piept.

56. Cântec de leagăn

Ce roşii sunt macii din inima mea!

Roşii ca asfinţitul, roşii ca tăcerea,

roşii ca ochii păsărilor ce migrează

în cârduri spre continentele din cer…

O mare nestatornică mă sărută pe buze,

doar atât mi-a rămas, o mare în flăcări

legănând amintirea fiului meu:

– Nani, nani, moarte! Nu plânge!

Aleargă prin somn, joacă-te de-a tristeţea,

şi de-a păsările… Nani-nani!...

57. Aproape zeu

Erai frumos şi aproape zeu, Alexandre,

în noaptea în care te-ai născut

din flăcările templului Afroditei din Efes.

Eu, Hephaestion, te-am înfăşat

în lumina ispititoare a oglinzilor de bronz,

şi te-am urmat, împreună cu cohortele nebune,

fără să bănuim câtă depărtare poate strivi

falanga, în disperarea ei strălucitoare.

Scepticismul grecilor inventa arhipelaguri

scufundate, munţi şi prăpăstii

peste care nimeni nu reuşise să treacă...

Dar îndârjirea ne-a rămas neclintită!

Am stârnit pulberea sub tălpile

sandalelor noastre, însângerând

Cheroneea şi câmpia de la Issos,

am trecut victorioşi, fără să ne întristeze

singura ta înfrângere, cea de la Gordion.

Atunci când ţi-am arătat nodul de cânepă

ai râs şi spada l-a retezat dintr-o lovitură,

de parcă ar fi fost capul regelui Flip.

Părinţii şi iubitele voiau să afle veşti de la noi,

dar scrisorile lor şi emisarii

nu ne-au ajuns niciodată din urmă...

Totdeauna găseau doar legende

şi ruine; totdeauna nu auzeau

decât nechezatul stelelor în cerul pustiu...

Ne grăbeam să ajungem la capătul Pământului

benchetuind pe zidurile cetăţilor devastate

şi o femeie ne alerga desculţă prin sânge

şi alta ne poruncea din grota oracolului.

Dar cale de întoarcere nu exista, aflasem

că numai cei tineri ştiu să moară cu adevărat...

Bătrânii sunt laşi, stau şi aşteaptă

pe prundişul Styxului sperând să-şi mai vadă,

măcar o dată, chipul multiplicat în trei capete de câine.

– Atât, despre tine, Alexandre: ai fost glorios

şi singur!... Şi ai mutat Babilonul în cer!

58. Departe

–  Al cui eşti tu, măi băiete?

mă întreabă bătrâna cu coasa.

Şi iarba cade – hârşti! - într-o parte

şi şuierul năpârcii în cealaltă parte.

–  Nu mai ştiu mătuşă! îi zic

printre lacrimi, am fost...

dar nu mai ştiu al cui!

Poate al nimănui...

Dar trebuie să fi fost mic

şi uituc, că uite, tata s-a făcut nuc,

mama salcie sau stea,

şi cred că fata aia care se ascunde

în lună a fost sora mea...

–  Lasă, mă îmbunează ea, lasă

nu mai plânge! Dacă vrei

te iau la mine-n bordei.

Acolo nu e nici ploaie nici vânt,

da e cam departe şi cam sub pământ.

„ Doamne, îmi zic, Doamne, ce bine!

O să aibă cineva grijă de mine!

Ce dacă e târziu şi departe!”...

Şi şuierul inimii cade - harşti! - într-o parte.

59. Pământul care mă leagănă

Târziu mi-a fost când m-am întors la tine, Patrie!...

În loc de oameni am găsit cagule şi resemnări

şi viscole şi păduri căzând fără noimă în cer.

Acum râurile tale curg invers, scurmă tăcerea

şi urcă, învolburate, până se pierd în izvoare.

Credeam că îţi ştiu toate florile şi toţi fluturii,

toţi norii şi toate ploile, Patrie! Dar nu mai sunt

decât stoluri negre de cruci, rotindu-se

peste morminte pustii...

Şi totuşi, te iubesc cu disperare, Patrie!

Dar nu pot să nu te întreb, totuşi: De ce pământul tău

mă ia în braţe şi mă leagănă, numai la cutremur?

60. Zeppelinul

Cineva ne înghesuie în zeppelinul

bunăvoinţei, ne îndoapă

cu hieroglife şi ne lasă să plutim

precum norii, între cer şi pământ...

Seara exersăm un fel de moarte...

De acolo, de sus, se văd doar umbrele

de catedrală ale visului -

rochia ta, iubito, trece surâzătoare

printre frunzele toamnei şi

în bâlciul cotidian tristeţile

se vând pe sub mână...

De aceea vă spun, cineva se joacă

de-a viaţa noastră, tăcerea

ne bagă degetele în urechi,

ceasurile se umplu de greieri

şi zeppelinul abia se mai vede...

61. Ţara fericită

Noi ne-am născut morţi!

În fiecare scâncet se ascunde

un mort nou născut, în fiecare literă

e scos la tablă trupul silitor al unui elev,

la fiecare înmormântare un preot intră în altar

şi cântă slujba de mântuire

pereţilor care au ochi şi urechi…

Dar morţii fac ţările să prospere,

ei lucrează în linişte pe şantiere, vin cuminţi

la mitinguri şi aplaudă spunând „bogdaproste!”

pentru bănuţii de ort ai pomenilor.

Pentru asta să ne fi împodobit noi

mâna dreaptă cu semnul victoriei?...

Orbiţi de speranţă n-am văzut

că apar gratii în cer, pe pământ şi pe ape

şi că se nasc alţi morţi, îmbălsămaţi

în formolul tare al fericirii.

62. Phoenix

Bucureştiul teleportat în cer,

cu vaporul lui Intercontinental eşuat

în valuri de gunoaie, recifuri urbane,

betoniere şi ţărmuri fără memorie,

mă agaţă cu degetele prelungi

ale lui Cristian Paţurcă, striveşte

o lacrimă în ochii mei provinciali şi

îmi cotrobăie prin buzunare în căutatea

mărunţişului zilei, în timp ce

flaşneta lui Ion Bolborea invită Miticii

în scena improvizată pe căruţa din Caracal

Nu prea ştiu încotro mă îndrept,

deasupra tonetelor cu ziare explodează

meteoriţi, după fiecare colţ pândeşte

inocenţa comunitară, adolescenţii canalelor

respiră fericirea din pungi de plastic,

pe terasele din Centrul Vechi se face seară,

şinele tramvaielor se răsucesc scrâşnind

spre cer, în cele din urmă închid ochii,

trec strada pe cea mai roşie dintre culori

şi tristeţea îngerilor autişti ninge

peste oraş cu cenuşă...

63. Gimnastică anaerobică

Gândurile se amestecă

în vuietul străzii, anesteziile

revoluţiei simulează un fel

de fericire inocentă

în răpăitul de mitralieră al inimii,

pasărea din muzeul

de ştiinţe naturale al patriei

bate brusc din aripi,

uzina chimică se ridică-n văzduh

(aici, în Est, zăpezile naturale

ar costa mult prea mult),

actorul intră în scenă

în mână cu craniul lui Yorik,

statuia libertăţii

o ia razna pe străzi

în timp ce îngeri nevăzuţi

recită în difuzoare comenzile

lecţiei de gimnasică anaerobică

şi moartea se preface că citeşte ziarul,

peste umărul poetului.

64. Întoarcerea din basm

Întors din poveste, copilul trece tăcut

printre umbrele serii, căutând

urme desculţe de paşi

şi aripi de înger...

Aici a fost pădurea nebună,

îşi aminteşte el, dar nu mai aude

cântecul păsărilor, nici

foşnetul de iarbă amară al ploii...

Aici, parcă aici, era un palat

al norilor, şi dincolo, pe colină

Dumnezeu se juca de-a viaţa

fără de moarte şi timpul

era scorburos şi nestatornic...

Nu mai ştie nimeni, nimic,

despre toate astea, se gândeşte

el, odihnindu-se pe sipetul de aur

în care îmbătrâneşte moartea.

65. Oraşul din lună

Maşina de fabricat întuneric trece

prin nopţile albe ale generaţiei mele

risipind foşnete şi iluzii.

Unde sunt, hărţile tale, Doamne,

oceanele în furtună şi Steaua Nordului

şi continentele nedescoperite?

Acum, în bâlcurile viitorului

sunt doar barăci de scânduri

şi vitrinele cu geamuri sparte

ale amintirii...

În oraşul nostru de pripas viaţa

merge totuşi înainte, sunt nunţi

şi cochetării ambulante, pensionari

cu copilăria de mână, duioşii comunitare,

mijloace de visat în comun

şi în  umbra turnului primăriei

se spânzură, în fiecare seară,

cucuveaua palidă a lunii.

66. Ultima primăvară

În amintirea scriitorului Corneliu Ştefan

N-a mai venit primăvara, n-au mai înflorit ghioceii,

nu s-au mai întors păsările din nemărginire,

n-a mai fost decât o amăgire a norilor

o ploaie tristă, o cădere în înalt...

Lumea ieşise în bâlci să-ţi aplaude umbra,

Să te sugrume cu surâsuri, să te lapideze cu vorbe.

Doamne, şi ce mult i-ai iubit, aproape

cu ură, şi ce albastru i-ai plâns

când ei trebăluiau în grădinile nimicului.

Rămân toate astea, poate rămân,

într-un muzeu al disperării, într-o expoziţie

cu dinozauri şi chiote, în licheaua de inimă

a oraşului, scufundat într-o altă eră.

Dar primăvara nu va mai veni!

67. Culcuş

Stau de vorbă cu moartea pe acoperişul

dimineţii de octombrie; ea e o pisică albastră,

eu un copil uitat de părinţi în cer...

Ne spunem unul altuia fel de fel de nimicuri,

despre vrabia care s-a lovit de geam

crezând că e o lume şi dincolo, despre

amnezia copacilor sau despre

cochilia de melc a eternităţii...

Şi ea toarce mulţumită, privindu-mă

cu un fel de frunză sau nor,

până când trupul meu se culcuşeşte

la streaşină lângă soarele orb.