RĂSFOIRI - Revista revistelor culturale

RĂSFOIRI

Revista revistelor culturale

ACTUALITATEA LITERARĂ

Nr. 85, anul IX, septembrie 2018

J În „Editorial”, Nicolae Silade afirmă, în ti-tlu: Despre Dumnezeu nu se face vorbire, deoarece: „în primul rând în fiece clipă Dumnezeu face vorbire despre noi. Iar vorba nu se poate exprima despre cel care o vorbește. Cum nu se poate exprima textul despre autor, picătura despre ocean, partea despre întreg sau clipa despre veșnicie. În al doilea rând, pentru că toți ateii în clipa morții și-au dat seama că au greșit și ori au cerut îndurare, ori mai multă lumină (precum Goe-the), ori și-au renegat toate zicerile și scrierile. În al treilea rând, repet, nu poți face vorbire despre Dumne-zeu, pentru că (desigur, cunoașteți butada): «Dumne-zeu a murit», semnat Nietzsche. Nietzsche a murit, semnat Dumnezeu. E un mare adevăr aici, chiar dacă expus ironic, anume că tu, muritorule, te umfli în pene și declari că nemurirea a murit. În al patrulea rând sau ultimul, dacă vreți (întrucât, oricum, discuția asta ar putea continua la nesfârșit), pentru că Dumnezeu este Cuvântul și nimic din ce vedem nu s-a făcut fără El, pentru că El este viața, dragostea, veșnicia și, mai mult decât toate, lumina oamenilor. Lumina ace-ea care ne luminează înlăuntrul și ne ajută să vedem cu alți ochi exteriorul.  (...) Prin existența noastră, Dumnezeu Însuși vorbește despre El.”

J Radu Ciobanu (Oameni exponenţiali) abordează volumul lui Sorin Lavric, Glasuri din bolgie (Ideea Europeană, 2018), susţinând că autorul „nu resuscită în aceste pagini doar niște mărturii ale unor oameni exponențiali, ci devoalează și niște adevăruri pe care încă puțini îndrăznesc să le rostească despre cei ce din nou încearcă să ne rescrie istoria și să ne desfigureze martirizații. Iată un citat din carte: «Repre-zentativ e insul care adună, ca într-un eșantion statistic, principalele defecte ale nației. Figurile pe care le vedem la televizor - de la moderatori, fotbaliști, politicieni, la co-mentatori sau vedete - sunt persoane reprezentative în accepția strictă: ei sunt expresia mediocrității de masă cu efigie împărtășită de cei mulți, o efigie în care omul de rând se regăsește ca într-o figură reprezentativă. În schimb, omul exponențial e cel care, rupându-se de plebe, se ia în mâini și își cizelează calitățile în numele unui ideal» [...] „Dar asta - continuă criticul -  îmi amintește de vorba lui Hemingway din Bătrânul și marea: «Un om poate fi nimicit, dar nu înfrânt». Toate destinele evocate aici, toate „glasurile din bolgie” depun mărturie: omul poate fi nimicit fizic, dar nu și spiritul său care nu poate fi frânt, întrucât ține de transcendență, adică de o materialitate inac-cesibilă și incomprehensibilă vreunui torționar.”

J Îl regăsesc, cu bucurie, în pagină pe talentatul poet Sorin Lucaci, co-laborator, cândva, la revista „Fereastra”: „de ceva vreme lucrez/ la moartea mea/ cu răbdarea unui pescar/ o curăţ ca pe o armă de vânătoare,/ o şlefuiesc, o perii, o dau cu ulei de argan/ să alunece cât mai vârtos/ pe gâtlej spre măruntaie/ îi tai gheruţele/ îi fac masaj de relaxare cu cremă doina/ îi citesc zilnic din marii/ poeţi ai lumii/ o scot la plimbare în parcuri/ şi lumea comentează/ dându-și coate: uite, nebunu’,/ iar a ieşit cu moartea în lesă” (De ceva vreme)

J Ancheta revistei este dedicată „criticii de întâmpinare din România zilelor noastre” (realizator Titus Crişciu). Iată un fragment din răspunsurile criticului literar timişorean Maria Niţu:

„Înainte de ’89 critica de întâmpinare era la loc de cinste, cu autoritate, re-prezentată de nume grele ale criticii - adevărate instituții în sine - Nicolae Manolescu, Laurențiu Ulici, Eugen Simion, Gh. Grigurcu, Marian Papahagi, Lucian Raicu, Nicolae Balotă, Valeriu Cristea etc. Comentariile lor erau decisive, semnate fiind de profesi-onişti ai lecturii.”. Aceştia, acum, „au lăsat-o pe mâna criticilor tineri, care au folosit-o la rândul lor ca rampă de lansare, iar după ce și-au „făcut mâna”, numele și renumele, au renunțat, trecând la diverse studii critice și de cercetare, pentru cariere universitare. (...) Aflându-ne noi în era Internetului, acest „dat cu părerea” la primul contact cu lu-crarea, s-a mutat în mediul on line, în diverse reviste electronice efemere, pe site-uri, bloguri literare, că nu mai știi ce să iei „pe bune”! Şi astfel o mie și una de conjuncturi au dus la discreditarea cronicii de întâmpinare, trecerea în derizoriu, în superficialitate.(...) Fiind tot mai multe apariții editoriale, căci tot românul care scrie trebuie să devină literat, au apărut cronicile de cumetrie, de curtoazie, ori de gașcă, fără obiectivitate ori autoritate profesională, ceea ce Simona Popescu numea «critica de tip PR-ist» - dosar de marketing, cu apologii pentru promovare, astfel că specia s-a compromis, cum compromisă este și titulatura de scriitor. Fără autoritatea necesară a unei instanțe cri-tice, în balta confuziei de valori e mediul ideal de proliferare într-o veselie a imposturii crase, găunoase și infatuate. (..) La noi se scrie cu vervă și talent, cu dăruire chiar, foarte bune texte de critică literară, așa cum nu lipsesc nici maculaturile cu pretenții de critică.  (...) Timpul are grijă să trieze amărăciunea de bucurie, cum neghina de bobul curat. Să nu uităm vorba conului Alecu Paleologu: «Memorie! Totul este memorie». Avem și cazuri, nu tocmai rare pe cât de triste, când despre cărțile prezentate publicului cititor vorbesc autori cu pretenții, dar care nu au citit cartea despre care bat câmpii cu grație.”

SPAŢII CULTURALE

Nr. 60/ 2018

J Visul lui Virgil Diaconu conturează o lume metafizică, în care profunzimile devin transparente, precum cristalul lui Odysseas Elytis („iar drept sentiment un cristal”): „De la o vreme, Domnul nu mai visează./ El I-a lăsat în locul Lui pe visători: să viseze ei lumea!// Visul vorbește despre lumea pe care o aștept cu înfrigurare./ Lebăda care tocmai şi-a făcut cuib în umărul meu este un astfel de vis înfrigurat.// Cine întrece lumea cu visul nu mai poate iubi decât visul.// Cine îşi pierde visul se pierde pe sine./ Un om fără ideal este o vistierie goală.// Visul este chipul împlinirii înainte de împlinire.// Nu suntem sfinţi, dar ne putem sfinţi./ Nu suntem Dumnezeu, dar ne putem îndumnezei.// Calea spre desăvârşire începe din mine însumi.// Omul este un punct în univers,/ universul un punct în Spirit.// Nimeni nu se desăvârşeşte pe sine stând cu ochii pe cer./ Excelenţa este consecinţa propriilor însuşiri şi eforturi.// Un om împlinit este un proiect împlinit.// În visul meu încape lumea toată.”

J Din „regalul” de poezie oferit de revista condusă de Valeria Manta Tăicuţu am mai reşinut un „peisaj cotidian al (ne)liniştii noastre, semnat de Florin Coatinescu („Sunetele sirenelor de pe agitatele ambulanțe/ sparg timpanele sensibile ale oraşului,/ împing liniştea cu brutalitate dincolo de barierele lui,/ ca pe un intrus inacceptabil, s-o ronțăie cârtițele/ deasupra mușuroaielor,/ fac să explodeze,/ unele după altele,/ orele zi-lelor şi nopţilor noastre,/ duelează peste capetele trecătorilor,/ se îmbulzesc vociferând cu disperare în intersecţii,/ pentru a-şi face loc de trecere,/ nimeni nu le poate opri, stri-gătele insistente/ ale sirenelor au paşaport permanent pentru orice adresă,/ secerate zac, muribunde, pe caldarâm, clipele inocente ale liniştii,/ fără speranță de supraviețuire;/ intră în scenă, apoi, după scenariul scris/ de autori cu nume indescifrabil, gâfâind,/ utilajele de stingere a incendiilor,/ zgomotul lor, adevărate ciocane,/ bat cu insistență în vitrinele magazinelor din centru,/ manechinele de plastic îşi şi pun mâinile la urechi,/ la fel, pietonii opriţi să le admire busturile voluptuoase, suflul oraşului asediat de zgo-mote concentrice/ fac ţăndări cristalul diafan al oricărei reverii spontane/ despre bi-nefacerile civilizației,/ îngroapă sub asfaltul răscolit de sunete/ zâmbetul pierdut al tre-cătorilor,/ clipe strivite,/ ore desfigurate,/ scrâșnete de roți şi paradă de chipiuri ale agenţilor de circulaţie,/ semafoare arătate de sute de degete,/ întorcând capetele la au-zul sirenelor maşinilor de poliţie,/ gata să depună mărturie despre accidentul/ ce tocmai a avut loc pe trecerea de pietoni...” (Asediu) şi poeziile semnate de: Camelia Manuela Sava („Nu vă temeți!/ Fiecare avem ce povesti îngerilor/ cum am iubit/ cum am trădat/ ce am mai visat/ ce prieteni sau dușmani am avut/ ce vin am băut/ ce cuvinte am si-labisit prima dată/ toate vor deveni lumină când noi nu vom mai fi decât timp!” - Ideal); Silvia Ioana Sofineti („durerea strânge în ghearele ei tâmpla/ pulsează strigând sunt aici/ de parcă ar mai fi fost nevoie./ un nor acoperă privirea/ înțeapă auzul/ râde în mișcarea/ unduitoare către ceafă./ tâmpla zvâcnește neputincioasă/ eliberată pentru moment din clește./ respiră adânc/ dar durerea zbang vine înapoi./ închid ochii,/ număr până la zece/ până la o sută, până la... ce sens are/ dacă e tot acolo/ pulsând, veghind, respirând/ o viață proprie./ aștepți să te uite.” - migrena); Laurenţiu Belizan („când ridic pleoapele se închide/ dungi cenuşii ameninţă cerul lui manet/ probează ziua asta ca pe o rochie/ soarele se sufocă/ sărută-l până îi va sări luna din gât/  te mai întreba cine în gândul cui este/ adună doar tăcerea între palme!/ mişc pereţii/ picură din grindă/ suntem rădăcini înecate de aer/ fructe în pământ/ întunericul – avorton al luminii/ visul întins ca o setcă” (poemul cataractă) şi Victoria Milescu („Ceva din mine nu/ pricepe că încă respir/ că uneori merg mai repede/ decât îngerul/ că pot să mă ridic/ pentru ur-mătoarea lovitură/ împrăştiind frunzele/ uscate definitiv/ încă mai cânt cu aceeaşi voce/ când plouă cu sudoare de zeu/ cresc şi descresc/ cu gust de cireaşă amară/ aerul se lo-veşte de mine/ cade, se ridică/ se scutură de praful aurifer/ se uită strâmb la vânătaia/ care am devenit pe trupul lui volatil/ viaţa e o chestiune de secundă/ moartea la fel...”  - Absolut relativ)

J Spectacolul toamnei în Râmnic (mon amour!), văzut de Valeria Manta Tăi-cuţu: „Că tot veni vorba de piață, ce culori, ce produse, ce amestec pestriț de Occident și Orient, ce spectacol autumnal! Prune în mormane, struguri cu albine și viespi roind deasupra, bălți mici și greu de identificat, în care piciorul, dacă nu alunecă, rămâne lipit, mere (și autohtone, și din import, după gust și buzunar), lămâi și portocale sfa-rogite, banane, piersici (din cele pe care le ții în fereastră toată iarna, ca pe gutui, pu-tând să le consumi și după un an, și după trei), sacoșe din pânză, rafie ori înlocuitori din piele, toate bio (cele din plastic se tot duc, pe rând, pe rând, zarea lumii întunecând, mai ceva ca rândunelele), castraveți din Turcia, roșii și căpșuni din Spania, pepeni de Dăbuleni, cartofi de Dăbuleni, mi-aș dori și cireșe ori vișine de Dăbuleni (dar mă bate gândul că s-ar exagera cu reclama mincinoasă, căci, oricât de minunată ar fi această localitate, mai minunată chiar decât Râmnicul, oricât de experimentați agricultorii ei, nu cred să poată convinge vișinii și cireșii să rodească toamna; doar cine știe, poate că prin vreo ordonanță de urgență sau în clopoțeală de la Mântuirea miliardară a nea-mului). În grămezi umede, flori multicolore, ochiul-boului (...), puține crizanteme (de prea multă căldură, au uitat că e toamnă și că ar trebui să înflorească), trandafiri, cât mai mulți trandafiri (sunt în trend cei roșii sau măcar în nuanțe apropiate), busuioc (e bun pentru pomeni și pentru sfințirea caselor, după cum spun bătrânii rămași în ele), funii de usturoi alungător de vampiri, beri-beri și alte anomalii turistice și medicale, vâjâitoare, pocnitori, fluiere de tablă, câte o morișcă cu efect temporar asupra muștelor, ciorapi din lână și din bumbac, fesuri colorate, funduri de lemn, răzătoare de călcâie, iconițe cu Arsenie Boca (...) nuci la kilogram, gata cojite și râncezite, pentru colivele săptămânale, varză (da, și de Bruxelles, și ce-i cu asta?), căzănele de tuci pentru ma-giun, leitpoleit câte un alambic pentru țuică, ardei, gogoșari, flori nemuritoare, levăn-țică pentru molii și tratarea nervilor de toamnă, ierburi medicinale uscate, borcănele cu tocană bio, melestee, linguri de lemn, farfurii de porțelan care imită plasticul sau invers, magneți de frigider din China, lacăte așijderea, iar trandafiri, iar ochiul-boului, toamnă frumoasă, monșer!”

MIŞCAREA LITERARĂ

Nr. 2 (66), anul XVII, 2018

J Numărul este „dedicat” în bună măsură, po-etului Liviu Ioan Sticiu, despre cărţile şi activitatea căruia au scris: Vasile Vidican, Mirabela David, An-dreea Zavicsa, Iacob Naroş, Virgil Raţiu, Irina Mă-eruţ, Nicolae Vrăsmaj, Victor Ştir, Menuţ Maximi-nian, etc La care se adaugă un interviu realizat de Ovidiu Nuşfelean, directorul publicaţiei. Aflăm, din „serialul” cu ştiri senzaţionale, sinucideri şi cutremu-re, că LIS se simte „prizonier în puşcăria literaturii”, conamnându-se, pe viitor, la autoizolare publică, chiar dacă „nu mă pot desprinde de viaţa literară de la noi (...). Sunt îngrijorat de ceea ce urmează, după ce am anunţat că mă retrag din lumea literară, ce mă va pu-tea vindeca dacă nu mai scriu şi nu mai public o carte. Probabil mi-am semnat sentinţa finală.” Desigur, una dintre ele, ce va fi graţiată de cititori. Sau de acest po-em:   „Duminica, la cules de porumb, să/ strămute certitudinea. Cu căruța cu cai intrat pe arătură,/ după ploaie, amărât, oprit exact în locul unde/ s-a sinucis bunica lui, la moșie,/ între cei doi salcâmi sfințiți, după colectivizare, în/ 1956 - de ce/ n-ar face și el asta acum, în definitiv? Că// între timp/ contrariul bunicii lui sinucise a câștigat/ teren! Teren? Teren arabil, zece hectare,/ enorm, teren/ moștenit după Revoluție. Îi/ vine să se spânzure în fiecare an când are de cules/ porumbul. Întotdeauna vine/ duminica de la oraș, pus la cazne, să facă păcate aici -/ să-și încerce puterea, pregătit să/ o termine. „Demon al abisului”, își spune./ Piază rea! Dar/ Dumnezeu nu-l lasă. Dumnezeu/ îl pune la treabă, la arat, la semănat, la cules/ și uită de el, încet-încet.” (Uită de el)

J Iubind superbele rânduri scrise de Herta Müller despre limba română nu pot să nu fiu de acord cu Ion Radu Zăgreanu, care notează:  „Herta Müller duce cu sine lagărul din ţară atunci când se stabileşte în Germania. Nu poate ieşi din lagărul interior: «Prezentul se transformă în ceea ce porţi cu tine în cap, ceva de mult uitat, dar care, pe neaşteptate, apare iar şi te face să fii» (...) Lecţia ei de curaj este relatată cu sinceritate, din perspectiva unei persoane obişnuite, dominată de frică, dar care nu a abdicat”

J Flavia Armina Adam traducânduce pe sine din limba durerii în banalitatea cotidiană a  supravieţuirii. „Am trecut prin gurile lor hămesite/ ei au crezut că cineva de sus îi hrăneşte./ M-au rotit, m-au atins, m-au scăldat/ în poemele ridicate deasupra paharelor./ Au închinat în cinstea mea/ au băut şi/ numai când vuietul s-a limpezit/ cât de cât, unul s-a sculat şi a zis: - Aceasta trebuie să fie lumina/ de care am tot auzit!” (Groapa)

J Octavian Mihalcea despre „dublinezul” Atila Racz  : „Poezia (lui) constituie un fel de artă a rememorării, o tentativă mereu eşuată de reanimare a trecutului mor-tificat, plasat sub semnul dezolant al asfaltului şi un panaceu al singurătăţii.”: «mama a trămas aşezată pe banca/ de sub mărul verde plantat de tatăl meu/ stă ghemuită în sine/ cu privirea în sine/ cu lumina stinsă în ochi// casa din lut şi paie încă e albastră/ ca cer-neala în care puneam apă s-o înmulţim/ palmele largi ale tatălui/ se mistuiau în spărturi/ şi să nu uit/ să nu uit/ picioarele ei altădată frumoase/ au prins miros de pă-mânt/ rochia ei altădată curată a prins miros de pământ/ a rămas atât de singură mi-a şoptit fratele meu// am ridicat-o în braţe mi-a zis fratele meu/ şi am simţit că a rămas din ea doar un prunc/ o umbră uşoară/ pe care n-o poţi prinde în culori nici în cuvânt/ mi-a cerut o portocală mi-a şoptit fratele meu/ iar eu n-am avut»”

ATENEU

Nr. 55 (serie nouă), septembrie 2018

J Marius Manta devoalează o parte din clişeele alb-negru ale cărţii Gabrielei Gîrmacea - „Primul Război Mondial între realitate şi ficţiune”, apărută sub egida Didactica Publishing House, vorbind despre „Omul fără repere, omul unei identităţi măsluite, din matricea căruia noţiunile-nucleu de altădată, precum familia sau naţiunea sunt împinse către o retorică neomarxistă” a unei Europe  „zdruncinată de propriile ipocrizii”. Cartea, în viziunea lui Marius Manta „echivalează cu un muzeu în miniatură, graţie elementelor surpriză, multi-layer, care completează demonstraţia la tot pasul: e vorba de multitudinea de documente, tipărite acum pentru prima dată într-un corpus unitar (...) Nu e o istorie pur liniară, ci e tumultul unor destine care se presupun reciproc, urcând discursul, de ce nu, la un palimpsest deopotrivă axiologic şi ontologic”

J Elena Ciobanu (Întunericul şi tăcerea), descoperă în cimitirul satului englez Heptonstall - Yorkshire, piatra tombală pe care ploile au înlăcrimat numele ciudatei poete Sylvia Plath (anul acesta, dacă ar fi trăit, împlinea - în octombrie - 86 de ani. Doar 55 de ani au trecut de la moartea ei, doar... o eternitate!). Lângă piatra de pe care au fost extrase cu dalta, de mai multe ori, numele lui Ted Hughes („Urma violentei dispute dintre susţinătorii Sylviei şi custodele postum al operei sale”) „tot ce se «aude» este «întunericul şi tăcerea»”...

J Talentatul prozator şi eseistul de nuanţă şi profunzime, Dan Perşa, notează în „O după-amiază din viaţa Bac-Fest”, referitor la „dialogul” public dintre Mircea Cărtărescu şi Radu Vancu (17 septembrie 2018): „(Mircea Cărtărescu) nu s-a livrat mai mult societăţii (cum a făcut-o de exemplu Nichita Stănescu) pentru că este structurat altfel. Poate unii ar considera asta un act egoist, dar eu îl admir, a procedat fie cu un bun instinct, fie cu o conştiinţă superioară (...) „... scriitorul nu are sorţi de izbândă când se implică în postura de intelectual în viaţa socială. El este implicat în cetate prin literatura lui.”

SINTAGME LITERARE

Nr. 5 (34), octombrie 2018

J  În lumea revistei din Dudeştii Noi, poezia este, şi de această dată, la ea acasă: „ci nu se vor opri nicăieri/ nimeni/ niciodată/ nu le va atinge/ singuratice și tăcute precum sticlosul,/ fulgurantul/ bob de rouă/ pe vârful de sabie-al ierbii/ nimeni nu le va recu-noaște/ nimeni nu le va spune pe nume/ ci propria-le frumusețe/ doar ea/ le va ucide/ doar ea,/ cu prea-pura,/ necruțătoarea/ îmbrățișare-a oglinzii/ ape pe ape glisând/ una cu nimicul făcându-se/ bezne și funduri de-abis/ la izvoarele timpului/ cel de cândva”  (Ielele tăcute, George Nina Elian); „adun literă cu literă ,/ le plesnesc cu limba,/ le rotunjesc,/ le umezesc./ toată noaptea am stat/ în ploaie/ şi am băut/ şi am dansat .../ pe pavajul cartierului/ în vulgara obscuritate/ se iu-beau apele cerului !/ am numai consoane în buzunar/ le înghit cu o sticlă de vodkă/ fără rang!/ mă gândesc uneori/ cum m-ai conjugat tu/ în nopţi de desfrâu.../ ...uitate sunt acum mâinile mele,/ sânii grei,/ gura/ vorbindă,/ ţipândă ./ merg cu pufoaica neagră/ la curaţat de fulgi./ a fost un măcel între îngerii mei/ când mi-am uitat alfabetul.../ «cine eşti tu?» mă întreba Dumnezeu/ n-am ştiut/ am râs, am râs, am plâns.../ umărul stâng s-a arcuit spre pă-mânt,/ dreptul a zvâcnit.../ mi-au coborât îngerii/ lovindu-se/ de pereţii inimii mele,/ împiedicându-se de venele/ lungi,/ aruncându-şi unul altuia/ bucăţi din ce-am fost/ ră-nindu-se cu mine.../ Dumnezeu i-a lăsat/ apoi le-a smus aripile:/ «acum zburaţi!»  a hohotit El.../ mă uitam îngrozită.../ reîntregită .../ «tu mergi!»  (Irina Alexandrescu - Tu mergi);  „să taci să lași zborul/ să se facă înger/ apoi să-l închizi în tine/ să nu-i amintești niciodată/ iubirii de moarte/ și nici rugăciunii/ să visezi/ să atingi visul cu mâna visele nu mint/ să taci până când/ mâini nevăzute/ îți vor îmbrățișa tăcerea (Nuţa Crăciun – Tăcând pe cuvinte).

ARGEŞ

Anul XVIII (LIII), Nr. 9 (435), septembrie 2018

J  Ion C. Ştefan semnalează, printre „cărţile Unirii”, volumul lui Horia Bădescu „Doar din pă-mântul patriei”, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018 din care citează: „Pentru că, mai presus de orice, Curtea de Argeş este oraş domnesc, căci de ne vom întoarce la cuvinte şi la domnul Eminescu, pe mucedele pagini (ale cronicelor) stau domniile ro-mâne, adică acele dinastii care, singurele din Europa, îşi asumă latinescul dominus, cuvant scăldat în apele limpezi ale transcendenţei”.

J Leo Butnaru propune (încă) un mare poet al spaţiului slav, Ghennadi Alekseev (1932 - 1987, născut la Leningrad. A predat istoria artelor și pro-iectarea arhitecturală la Institutul de ingineri-con-structori, pe care îl absolvise, ajungând docent la cate-dra de teorie și istorie a arhitecturii. Din anul 1953, scrie versuri, unele din cărțile sale difuzându-se în samizdat. Iată două scurte poeme din grupaj: „În fiece dimineață/ de cum deschid ochii/ văd geamul/ iar în geam – cerul./ În fiece dimineață/ el îmi amintește/ că nu sunt pasăre.” (fără titlu);  „Maica Domnului/ avea un chip foarte obosit./ – Maria, i-am zis eu, odihnește-te puțin./ Iar eu voi ține pruncul în brațe./ Ea îmi zâmbi recunoscătoare/ și căzu de acord./ Pruncul/ într-adevăr nu era prea ușor./ El îmi cuprinse cu mânuța grumazul/ și stătea liniștit./ Dar veni val-vârtej supraveghe-toarea de sală/ țipând cât o ținea gura/ că eu aș fi deteriorat icoana./ Ce muiere proastă.” (În muzeu)

J Superb eseul „Omul Negru”, între literatură și ideologie, semnat de Mari-an Ilea. Câteva fraze din final: „...cenzura comunistă sovietică (s-a născut) într-un ciudat totalitarism magic ale cărui reminiscenţe le perpetuam noi, cei mici din anii 1966-1967 jucându-ne cu «plăcere sadică»  de-a «Omul Negru», venit parcă din totalitarismul magic al Rusiei şi URSS-ului (ajuns la noi în curtea blocului pe o cale aflată între literatură și ideologie), în fiecare seară în curtea dintre blocurile Băii-Sprii! Baia-Sprie fiind un oraş (ca alte oraşe româneşti ale perioadei), populat cu cartiere noi de blocuri pentru clasa muncitoare şi pentru fiii acesteia, care eram noi (fără să avem habar ce suntem sau de ce suntem…)”

J Mircea Bârsilă în „Poezia lui Traian T. Coşovei” vorbeşte despre „neu-tralitatea afectivă” a poetului, născut la 28 noiembrie 1954 şi plecat în eternitate la 1 ianuarie 2014: „Ironia, «afectată, cochetă, fățișă», gesticulația teatralizată, emotivitatea decorativă, dar și extraordinara sensibilitate, o sensibilitate oscilantă, de copil teribil («Sunt copilul care a descoperit alcoolul și uitarea,/ singurătatea și robinetele ei de gaz./ Sunt copilul cel rău care scrie pe ziduri „mergi sau crapă”/...// Dar când toți ai casei dorm și visează/ eu fac să se bâlbîie moartea»), de beizadea melancolică, de personaj caragialean sau de orășean (decadent) aflat în situația de prizonier în miezul unei lumi pe care o detestă sau al unui paradis de mucava sunt câteva dintre con-stantele poziei lui Traian T. Coșovei.”

J Dumitru Augustin Doman, despre cartea Magdei Ursache Supraviețuiri în Post-Moralia (Eikon, 2018), volum-dialog cu Adrian Alui Gheorghe): „Cartea aceasta este, in fond, o recapitulare, o sinteză a temelor (obsesive) ale Magdei Ursache sau poate a unei singure teme cu nenumăratele ei nuanțe. Revenim la prezentarea făcută de Adrian Alui Gheorghe: «Magda Ursache iși iubește patria cioranian: cu ciudă», sau: «Magda Ursache, in toate cărțile sale, încă de la debut, propune un lucru provocator: restaurarea memoriei.» (...) Peste întreaga carte plutește umbra regretatului Petru Ursache, modelul cultural și moral al eseistei, cel alături de care a suferit zeci de ani nedreptățile din partea comuniștilor în posturi importante.”

BUCOVINA LITERARĂ

Serie nouă, anul XXIX, Nr. 7 - 8 (329 - 330)

J Revista se deschide cu un autograf  Nicolae Labiş: „Eu sunt spiritul adâncu-rilor,/ Trăiesc în altă lume decât voi,/ În lumea alcoolurilor tari,/ Acolo unde numai frunzele/ Amăgitoarei neputinţi sunt veştede...”  (Sunt spiritul adâncurilor)

J O delicată bijuterie lirică, cizelată de Şerban Chelariu: „mă năpădesc anii/ nu mai aud/ chiuind/ nici un prieten/ doar clinchetul tău/ îl mai deslușesc/ copilărie/ des-chideam/ pe atunci/ ferestrele larg/ casa/ acum/ o ruină/ și ghemuit pe pervaz/ priveam visător/ stelele nopții/ luceafărul/ cum le învie/ lumina i-o caut/ și-acum/ dar/ nu mai zvâcnește/ precum o știam/ argintie” (mă năpădesc anii)

J Importantul critic literar ieşean Ioan Holban răscoleşte Dulapul cu îngeri, asortând veşmintele lirice cu măştile poetului Emil Brumaru, cel care, încă de la pri-mul volum publicat (Poezii - 1970) visa: „lenea lumii patriarhale, dobitocia îngerească, cu mujdeiuri ireale şi ceaiuri având esenţa lucrului în sine (nu era loc de ironie, aici, la celebra formulare kantiană) dând contur unei lumi, în fond, foarte grave - o lume în sine -, conexă celeilalte sau, poate, chiar miezul ei; Emil Brumaru e singurul stăpân al acestui univers şi nu-l împarte cu nimeni în poezia noastră contemporană.” Este o lume ascunsă, care trăieşte în „afara lumii”: „În fond, lumea din dulap, din odaie, din maga-zie sau din spatele perdelelor de apă ale ploii laice şi triste este Edenul pierdut, surpat uneori în lenea somniei, trezit, altădată, în răcoarea brumei, în «pieptarul străveziei promoroace» ori în lumina «lacurilor clare». (...) Când intra în literatură, Emil Bru-maru părea că şi-a construit totul, universul său liric era deja compact, funcţional în toate mecanismele şi detaliile sale, astfel încât, cu fiecare volum nou, nu face altceva decât să adauge nuanţe, să exploreze cotloane ascunse, să deschidă alte dulapuri şi să intre în alte odăi unde, în fond, să descopere primele lucruri, fiinţe, sentimente, sen-zaţii, stări, în ipostazieri care multiplică esenţele dintâi. Un imperiu vast de lene calmă e poezia lui Emil Brumaru (...) În fapt, toată poezia lui Emil Brumaru e o continuă tensiune între paradigme de sensibilitate şi, implicit, lirice...”. Aşa cum o demonstrează şi versurile ce urmează: „Tu în cămări, ferită de Austru,/ Cu puf de gâscă sânilor dai lustru/ Şi ca să-ţi cadă chipul în paloare/ Îţi pui în şold, cu greaţă, lipitoare./ Şi faci paşi mici să simţi pe preşuri late/ Gâdilituri la talpă, desfrânate./ Şi-ncerci sub lampă văluri pentru şale/ Pe ele cu picturi cu animale./ Pe urmă, cu peceţi de la inele,/ Clatini corăbii, numeri turturele/ Şi-aplauzi când coboară din tavan/ Pe-o piersică păianjenul profan”  (Glycera).

ÎNTREZĂRIRI

Anul VI, nr. 23, septembrie 2018

J Revista buzoiană (apare la Pârscov, redactor şef Gheorghe Postelnicu) îşi „asortează” prima pagină cu superba poezie a lui V. Voiculescu  - „Toamna”, (din volumul „Poeme cu îngeri”, 1927  Colecţia Enci-clopedică editată de Fundaţia Culturală Princepele Ca-rol Ediţie îngrijită de N. Crainic): „Jos, pe tărâmul un-de cad vorbele ucise/ Şi unde-abia străbate doar gândul dus ca vântul,/ Azi, cotropit de umbra ce-i svârle-ntreg pământul,/ Stă raiul amintirii cu porţile deschise.// Gră-dinile-amintirii se scutură de roade/ Şi pajiştile-amare îngălbenesc de poame;/ Uitarea îşi trimite arar, când li-este foame,/ Furnicele ei negre şi viespile-i iscoade.// Miroase pretutindeni a mucegai şi-a miere./ O fructă ciugulită de pasărea durerii/ Mai spânzură scheletic de vreascul ros al Verii:/ Din hârca ei sămânţa rânjeşte în tăcere.// Aluneci ici pe cărnuri de fructe-nsângerate/ Dar nu le vezi din iarba ce le-a cuprins, dospite;/ Ici calci pe pulpa dulce a poamelor strivite…/ Şi duci pe tălpi mireasmă de amintiri uitate.// Din tot ce-a fost grădina pierdut-acum în zare/ Plângi crengile uscate ce le-a surpat furtuna./ Şi-n toamna ta săraca, plecând, nu iei nici un / Din roadele-amintirii muşcate de uitare.”

J În articolul Episcopia Buzăului – o rază de lumină a bisericii străbune, din ciclul materialelor dedicate Marii Uniri,  preotul  Alexandru Guţă  evocă o „pagi-nă” crucială din istoria culturală a acestor locuri: „Tipografia de la Episcopia Buzăului este a șasea înființată din Țara Românească și a fost constituită în timpul și cu chel-tuiala domnitorului Constantin Brâncoveanu, însă sub conducerea și oblăduirea epis-copului tipograf Mitrofan. Aceasta ia ființă în anul 1691, fiind un privilegiu feudal și chiar intitulându-se „domnească”. Se tipăresc aici multe cărți de mare folos în acele vremuri, primele fiind: Pravoslavnica mărturisire, Triod slavo-român, Mineele, Molitvelnicul, Triodion și altele. Acestea au fost primele cărți de slujbă scrise în limba română, marcându-se astfel introducerea limbii române în Biserică, unde până atunci rânduielile nu se făceau deplin în limba noastră, iar credincioșii nu înțelegeau textul slujbelor, aceasta fiind una dintre cele mai importante revoluții culturale din istoria poporului nostru. O mare parte dintre cărțile tipărite la Buzău au călătorit în toate provinciile românești inclusiv peste Prut, unde s-au găsit tipărituri ale episcopului Mitrofan.”

EXPRES CULTURAL

Anul II, nr. 9, septembrie 2018

J Remember Ioanid Romanescu (4 octombrie 1937 -  martie 1996):

„Poezia mea e nervoasă, tot vorbind peste umăr/ uită să-şi scoată bilet, e coborâtă cu forţa/ însă de fiecare dată o conduc/ până acasă prieteni anonimi/ nu are glorie/ din sim-plu motiv că nu şi-a dorit-o,/ nu are religie/ pentru că prea mult iubeşte viaţa,/ nu face pro-zeliţi/ pentru că niciodată nu priveşte înapoi/ nu merge în vizită/ nu aşteaptă pe nimeni/ nu visează-n culori/ nu se hlizeşte pentru a obţine ceva/ are tot ce-i trebuie” (Poezia mea)

J Adrian Dinu Rachieru în „Învo-iala” lui Noica (III): „Noica a ales sihăstria şi a cultivat compromisul util. A fost, nota un te-meinic exeget, un „novator reacţionar”, un mare căutător de sensuri, afundându-se în limba veche şi urcând spre atemporal. (...) Este clar că Noica îi iubeşte pe învinşi. În-ţelege că devenirea (ca desfăşurare) se regăseşte în trecere şi petrecere (regretând că ultimul cuvânt a fost „expropiat de cheflii”). Filosoful pledează pentru donjuanism: „esenţialul e să cucereşti”. Are experienţa erorii, gustă voluptatea înfrângerii, acceptă riscul şi singurătatea comunitară; starea de spirit - zicea Noica - e mai importantă decât conţinutul. Vrea adevăruri vii, nu „cadavre de idei”; important ar fi nu să triumfi, ci să ştii ce să faci cu nereuşitele.”

HYPERION

Anul 36, nr. 7 – 9 (291 – 293), 2018

J În finalul editorialului său, Gellu Dorian - redactorul şef al revistei - pune în balanţă binele şi răul unor „întâmplări” ale lumii noastre literare, întrbându-se, retoric: „Unde s-a greşit?”.

Răspunsurile, desigur, pot fi multiple şi unul dintre ele este acesta: „În ultimii aproape treizeci de ani au intrat în Uniunea Scriitorilor peste o mie de noi membri. Unii pe merite absolute, alţii prin slăbiciuni ale comisiilor de validare. Încît compoziţia breslei a luat o consistenţă eteroclită mai mult decît este îngăduit. Pe lîngă scriitorii, care au crezut cu sinceritate în breaslă şi cu o valoare care justifica prezenţa lor în Uni-unea Scriitorilor, au apărut şi impostori, veleitari, a căror caracteristică a fost dintot-deauna agresivitatea, şi de aici dorinţa de a accede la vîrf, exact ca reprezentanţii de azi ai vieţii politice, adică la cel mai înalt grad al incompetenţei.

Unii dintre ei au ajuns aproape de structurile de conducere ale Uniunii Scri-itorilor, aleşi după statutul pe care apoi l-au contestat şi-l contestă, şi de acolo au crezut că pot obţine mai mult, că pot prelua ei o instituţie care s-a dovedit în timp una de reală reprezentativitate pentru viaţa culturală de la noi. Alţii au fost chiar vicepreşedinţi la un moment dat şi n-au făcut nimic, unii au fost în Consiliul U.S.R. şi de acolo au plecat cu doar ceea ce şi-au imaginat ei - şi imaginaţia lor era una bolnăvicioasă -, iar acum au creat un sistem paralel, improvizat, cu care forţează uşile unor judecătorii, eludează legi, încalcă alte legi, pentru a distruge un sistem instituţional bine conservat, exact aşa cum fac actualii politicieni, a căror relaţie cu legile este una ce nu are nimic comun cu statul de drept, ci dimpotrivă. Unde s-a greşit trebuie de spus cu glas tare şi acolo trebuie aplicată corecţia absolut necesară şi cît mai grabnic.”

J Secvenţe din dialogul lui Nicolae Corlat cu invitatul revistei, scriitorul Gri-gore Chiper, din Chişinău:

N.C.: Guvernanţii din România au hotărât să sărbătorească „centenarul“. În opinia lor România ar avea 100 de ani. Asta lasă loc interpretărilor. Cum se simt românii aflaţi astăzi în teritoriile amputate în 1940 şi 1944, care sunt încă înstrăinate, în afara trupului ţării de acum 100 de ani? Putem vorbi despre o aniversare sau despre o comemorare?

Gr.C.: Într-adevăr, ghilimele de pe lângă cuvântul „centenar“ exprimă echi-vocul acestei sărbători declarate la scară naţională. Un echivoc care însumează nos-talgie, regret, neputinţă. În ceea ce priveşte Unirea de la 1918 şi cea de la 1859, opi-niile istoricilor diferă: unii consideră că Unirea de la 1859 trebuie considerată Marea Unire, când s-a format statalitatea românească. Mai ales că Unirea de la 1918 este um-brită: Nordul Bucovinei, Sudul Basarabiei, Basarabia, Cadrilaterul - toate aceste teri-torii au fost pierdute după cel de al doilea război mondial. Basarabia, devenită Repu-blica Moldova, se confruntă ea însăşi cu mari probleme teritoriale, dar şi identitare, po-litice, economice şi etnice. Diferenţa economică şi civilizaţională dintre Estul şi Vestul Europei rămâne în continuare mare, insurmontabilă, Occidentul creând un punct puter-nic de atracţie şi dispunând numeroase persoane apte de muncă din Est să migreze.

Teritoriile româneşti, inclusiv România, nu sunt o excepţie. Pe de altă parte, teritoriile româneşti, cu statalitate proprie sau lipsite de ea, se află într-o zonă în care democraţia şi alte valori occidentale se dezvoltă în zig-zag, cu paşi minusculi, inac-ceptabili pentru populaţia mai luminată. Ambele fenomene, diferenţa Est-Vest şi lipsa unui orizont clar acasă, conduc la depopulare în numeroase din aceste spaţii. Nici ideea unei noi Uniri între România şi Republica Moldova nu a prins avânt în ambele spaţii. Deci prilejul de bucurie şi mândrie pentru centenar nu este mare. Unele voci mai scep-tice vorbesc chiar despre un eşec al centenarului. Poate nici eşec nu este atâta timp cât Transilvania rămâne teritoriu românesc, iar România s-a integrat în structurile NATO şi UE. Aici e marea diferenţă dintre România şi celelalte teritorii, unde românii se simt abandonaţi. În afara securităţii NATO şi a graniţelor UE speranţa la un trai demn şi la o dezvoltare rapidă şi durabilă, care ţi-ar asigura o apropiere de standardele occidentale, gravitează în jurul lui zero.”

J Iată şi un poem semnat de Grigore Chiper: „E o linişte îmbrăcată/ într-o armură de metal/ Un tanc situat/ pe un piedestal invizibil/ O venă tăiată/ din care tot sângele s-a scurs în abator/ Ziua se îngână cu noaptea/ într-o intersecţie/ cu transportul oprit pe contrasens/ Oraşul pare ameţit/ după o sărbătoare ameţitoare/ În schimb billboard-urile/ arată o veşnică primăvară/ Monumentele revoluţionare din epocă/ în-treţin vii amintirea şi atmosfera/ Am luat telefonul fără baterie/ şi am ieşit în strada pustie/ să-mi exprim indignarea/ sfidând culoarea roşie a semaforului stins (Într-un oraş recognoscibil)

J N. Corlat realizează şi interviul cu Adrian Alui Gheorghe, la aniversarea unei vârste la fel de rotunde ca şi opera scriitorului din Piatra Neamţ. Desprindem, din interviu, câteva gânduri ale sărbătoritului: „Din păcate literatura română de azi e cam nicăieri în Europa mare, rămînem mai departe o insulă (în derivă?) într-o societate, cea europeană, care te invită la competiţie, dar nu te trage de mînecă dacă nu o faci. Tu ca scriitor eşti neputincios în faţa unei pieţe de carte uriaşă, cea europeană, dar aici ar trebui să intervină politicile culturale ale statului roman, prin instituţiile sale abilitate. Nu o face nimeni. Avem cinci milioane de români, după statistici, plecaţi în Europa după revoluţie. Cum ajunge cultura română la ei? Nu cumva, prin impasibilitate, prin prostia instituţională, îi condamnăm definitiv la … desţărare?”.

Auziţi blues-ul lui Adrian Alui Gheorghe?: „Mi-au murit mulţi prieteni./ Deşi au murit, unii continuă să trăiască./ Paradoxală e viaţa, paradoxală e moartea./ Unii mă mai sună uneori, deşi sunt morţi./ Alţii nu mă sună, deşi par vii./ Viaţa morţilor e plină de stupizenii;/ Moartea viilor e un decont pentru cei care trăiesc în deşert./ Unul dintre morţi mi-a telefonat/ ca să îmi explice că s-a obişnuit cu moartea în viaţă/ încît mă urăşte pentru că am rămas viu./ Închid telefonul, trag perdeaua.”

J Un poem pe care îţi poţi vinde sufletul: „E firesc acest sentiment de pră-vălire/ E firesc să-mi leg mâinile împreună/ ca să nu se dezbine la cădere/ Cine mama dracului mai ştie de unde/ vin şi încotro mă îndrept/ Nuanţele astea ale cerului devin înfricoşătoare/ Eu rămân cu capul înfăşurat într-o glugă groasă şi oftez/ Îmi târăsc pi-cioarele prin lumina farurilor/ Nici n-am observat luna mai mică decât pumnul/ meu care vrea să lovească pe cineva cât mai repede/ Mă preling pe trotuar bâjbâind ver-surile lui mazilescu/ Oprind în faţa unui geam nu-mi dau seama/ Dacă e sfârşitul sau formula mediană a drumului meu/ Prefer să mă opresc aici de data asta/ Sub pervazul obraznic care-mi trage ocheade/ pentru că sunt femeie şi nu îngenunchez/ Dacă farurile sunt stinse e pentru că le-am/ îmbătat pe drum deşi am urmat/ Cărări diferite/ m-am întins pe cimentul fierbinte cu/ capul pe sticla care geme a păcate cautându-te cu privirea/ înainte să mă-ntreb măcar/ dacă exişti (Sorina Rândaşu - Dacă exişti)