Felicitări, Flavia Armina ADAM!

Armina Flavia ADAM a devenit membră a Uniunii Scriitorilor

LECŢIA DE RECITIRE

Armina Flavia ADAM n-a bătut, precum Moş Crăciun, cu toiagul în poarta Uniunii Scriitorilor, dar, pe 7 decembrie a.c., Consiliul U.S.R. a validat-o ca membră a Filialei Bucureşti, secţia „Poezie”. O confirmare meritată, chiar dacă talentata poetă avea, de ceva vreme, un loc al său în elita poeziei româneşti. Şi asta pentru că poeta din Târgul Mureş scrie aşa cum alţii respiră, abordările sale lirice însemnând, într-un re-gistru larg, tăcere şi gest, suferinţă şi patimă, lumină şi întuneric.

Născută la Târgu Mureş, în decembrie 1982, a absolvit Facultatea de Psihologie şi Ştiinţa ale Educaţiei, specialitatea pedagogie, din cadrul Universităţii Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, Armina Flavia Adam a debutat, în anul 2000, în revista „Târnava” ulte-rior colaborând cu grupajede versuri la revistele: „Luceafărul de dimineaţă”, România literară”, „Argeş”, „Conta”, „Hyperion”, „Scriptor”, „Spaţii culturale”, „Fereastra”, „Cafeneaua literară”, „Convorbiri literare”, „New York Magazin” etc.

Dintre premiile literare obţinute amintim: Premiul revistei „Convorbiri literare” la Concursul Național de povești „Ion Creangă”-2015; Marele Premiu al Festivalului Național de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”, Mizil; Marele Premiu al Festivalului Concurs de Poezie Religioasă „Credo”, Lăpușna - 2016; Premiul I pentru volumul „Cuib de rouă”, Ed. Nico, 2015, în cadrul Festivalului Internaţional ,,Vrancea literară”, Panciu ş.a.m.d.

A publicat volumele: „Tăcerile dintre cuvinte”, Editura Casa Cărţii de Şti-inţă, Cluj Napoca, octombrie 2013; „Pierduţi prin toamnele iubirii”, Editura Edit-graph, Buzău, august 2014; „În amiaza cuvintelor”, Editura Ardealul, Tg. Mureş, septembrie 2014; „Instantanee din ultima moarte”, Editura Arhipelag XXI, Tg. Mureş, aprilie 2015; „Pumnul din vid”, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, septembrie 2015 (publicat în urma obținerii Premiului „Alexandru Sihleanu”, la Festivalul Interna-țional de Creație Literară „Titel Constantinescu”, 2015); „Femeia de nisip”, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, octombrie 2015; „duminicile de sub pământ”, Editura Tracus Arte, București, februarie 2016; „Raiul de urgență”, Editura Neuma, Cluj-Napoca, martie 2017.

În anul 2015, la Festivalul Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Ba-covia”, de la Mizil, am primit un manuscris care a impresionat toţi membri juriului. Era semnat: Armina Flavia Adam şi Marele Premiu i-a fost acordat în unanimitate. Reproducem acest grupaj, pentru că el dă măsura unei evoluţii liriice de excepţie:

paradis în partaj

să împărțim paradisul:

eu am să iau jumătatea pe care strugurii se coc

mai devreme,

tu ai să iei mările și oceanele,

cu tot cu pești și plantele subacvatice.

pe jumătatea ta vor pluti

vapoare și iahturi cu propulsie nucleară,

în drumul lor spre insule tropicale.

seara, băștinașii vor aprinde focuri și vor dansa,

mânjiți pe fețe cu praf de cenușă.

o femeie mulatră îți va atârna ghirlande la gât,

iar tu te vei mira de îndrăzneala ei nemaivăzută.

de va voi, s-o lași să te sărute,

căci drept e ca-ntr-o viață-ntreagă să cunoști

mireasma și aroma altor buze.

eu n-am să te blestem că m-ai ucis,

ci voi umbla nebună de legat prin vie

din strugurii răscopți să storc în van

licori de îmbătat lumina.

paradis cu cerbi uciși

peste șapte mări și șapte țări ți s-a dus vestea,

ție, cel din flăcări născut.

s-a cutremurat cerul la nașterea ta.

în smerenie ți s-au închinat împărații.

doicile te-au crescut cu lapte și miere.

au venit femeile rufele să-și albească,

iar tu le-ai primit cu pâine și sare.

și bărbații acestora au venit dinspre sud,

iar tu i-ai învățat să vâneze.

au îngenunchiat cerbii sub cruci de argint –

de ploaia gloanțelor au căzut și de privirea ta

cea amară.

s-a umplut pământul de ucișii în van,

de spaima lor dinainte de moarte,

dar ochiul tău înghețat nemișcat a rămas.

iată, înaintea ta îmi plec fruntea: ucide-mă dacă vrei!

tot trupul meu de nu-i al tău, zadarnic trup mai e.

și buzele-mi, de nu sunt ale tale, degeaba buze

se numesc.

primește-mi moartea ca pe-o nouă viață,

iar de nu vrei, aici mă lasă, din mine fiarele să muște

și să adoarmă-ndestulate...

scrisoare dintr-o fântână adâncă

în caruselul de lut nu-i loc de moarte:

o mamă își leapădă pruncul pe câmp,

un fiu își abandonează mama-n azil,

toate se-ntorc neașteptat de precis

în locul din care cândva au plecat,

poate de mâine voi fi

un Iosif aruncat în fântână,

cu dreptate voi conduce Egiptul

și-i voi cruța pe-aceia care

în nebunia lor mi-au dorit moartea,

ce timpuri trăim, Doamne, ce timpuri –

de-o vreme iertarea încape

într-un borcan legat la gură

cu sfoară de cânepă.

lecţie despre fericire

bunica n-a făcut mai mult de cinci clase,

dar a știut mereu pe de rost poeziile

învățate la școală,

bucata de pământ pe care a plâns în zadar

când ăl bătrân i-a zis că grâul nu crește singur

și cineva trebuie să înhame boii la car și să-i mâne.

bunica spunea că fericirea e atunci când stai pe câmp

cu sapa în mână

să te ardă soarele în amiază drept în moalele

capului,

când scuipi în palme înainte să muști

din boțul de mămăligă,

după ce faci o cruce înaltă, cum se cuvine

mulțumind pentru daruri.

ea tremura când o fluiera moșu la poartă

și râdea când, însărcinată în luna a șaptea,

freca podeaua de lut,

chiar dacă sângele îi țâșnea din genunchi pe alocuri.

se lumina de bucuria copiilor ei, pe la gură mânjiți

cu dulceață de prune,

de zâmbetul lor când le dăruia păpuși

din coceni de porumb, învelite în zdrențe.

când aveam vreo cinci ani, mi-a făcut și mie una,

cea mai frumoasă păpușă în privirea mea de copil.

i-a pus un băț în loc de brațe și o rochie

dintr-un rest de perdea.

i-a desenat ochi cu un creion tocit înmuiat

în colțul gurii,

să vadă ca un uliu păpușa, spunea dumneaei,

când va fi bătrână ca tanti Lenuța.

acum nu mai aude și nici nu mai vede.

din ce în ce mai rar râde, de parcă n-ar mai avea

motive de bucurie.

pe zi ce trece e tot mai uscată și tot mai puțină.

s-a făcut mică, mică, așteptând să o strige moșul

la poartă,

în fiecare seară oftând că încă nu a venit.

rezemată de gard îmi înghit lacrimile,

ștergându-i bunicii cu palma dulceața

rămasă pe buza de jos.

cu Dumnezeu în lan

în lan toate spaimele galbene sunt

de ochii mei și de vălul miresei,

de cireșele pârguite înainte de vreme.

căderea mea a fost scrisă pe ziduri.

am căzut și m-am îngropat,

neghina de grâu să o cern.

ce știți voi, aruncătorii de pietre?

o sabie mai ascuțită nici că se poate,

nici o durere mai crudă în oase!

în pumnul tău strânge-mă, Dreptule,

întunericul să îl mușc îndeaproape!

locuiește-mi trupul cum giulgiul l-ai locuit,

gustul de fiere scrâșnit printre dinți

să nu îl mai simt!

de șapte zile plouă în mine,

în pământul zămislit de mâinile tale.

la ceasul recoltei, semințele vor da rod.

tu vei umbla prin lan și vei stârpi însingurările mele.

șarpele îți va ieși înainte, iar tu îi vei strivi capul,

din toți rărunchii strigând:

„scoală-te, femeie, ia-ți crucea în spate și umblă!”

femeia care râde

apele lumii mărturie îmi stau:

moartea e grozav de tăcută.

n-am mai trăit o liniște ca aceasta,

chiar dacă în piept am purtat

păcatele strămoșilor mei.

cine are urechi, să audă:

amar va fi râsul femeii înainte de moarte,

serafic pasul ei încet,

dimineața la șase.

va seca marea, iar ea va râde,

va muri și va râde în somn de propria moarte.

pe sub streașină vor trece oameni în roșu,

întristându-se pentru liniștea ei.

ea va sta lângă trup și va râde.

cu plânsul lor va râde netulburată,

cu gurile strămoșilor încuiate în piept.

voia ei facă-se!

            Trebuia să scriu, aşa cum am promis atunci, o notă de lectură, pe care am tot amânat-o. Şi, cum timpul se răzbună, mă aflu acum în faţa unei poezii la fel de va-loroase, dar evoluând în spaţii interiorizate, excedate de o rană vindecătoare, căreia, ca cititor, o să-i rămân dator indiferent dacă voi scrie sau nu amintitele note de lectură

prima lecţie de zbor

azi puii de vrăbii învață să cadă din cuiburi,

peste câteva zile

pământu-și va face culcuș

în penele lor,

asta-i o lecție bună, îmi zic,

prind curaj,

m-arunc pe fereastră,

la ora când toți se întorc la casele lor,

un câine galben de spaimă

latră în mine.

fir de trestie

în curând mă voi disipa
ca un fum
ca un abur

veți spune
aici a trăit o fată brunetă
scria poezii
o iubeam
ea nu ne-a iubit pe niciunul

zadarnic
eu nu voi mai fi printre voi
doar vidul
din firul acesta de trestie
pe care urcă
anost
obosit
un pui de lăcustă

verde

lumina e un adevăr aproape verde.

am mușcat din ea

cum aș fi mușcat

dintr-un stârv.

de când m-am aruncat în gol,

mama îmi aprinde

la căpătâi

noapte de noapte

aceeași lumânare de piatră.

poveste despre trupul iubitei

iubito,

trupul tău

e-o grădină cu mure,

trupul tău

e-o poiană

cu maci,

se opresc cerbii și ciutele

în pădure,

când ca pe o haină

lumina

o-mbraci

se oprește

râul din drum

și se varsă în munte

când palmele tale-mi ating

tâmplele calde,

cărunte

și soarele curge

prin ochiul ferestrei

mirat,

cât mâna mea dreaptă

ridică o cruce

în aerul

alb,

dantelat

cântec de mandolină

e posibil să nu mă fi născut încă

și doar umbra mea

să fie cea care te strigă acum

când raza de lună

s-așază-n ferestre

în praful

din drum

se prea poate să fiu

coasta nordică dintr-o stâncă

în care un râu și-a săpat

paradis de un ceas

sau de-un veac

adormire

adâncă

am mâinile reci

și oasele amorțite

și-n noi Dumnezeu

construiește poteci

din spini și cuțite

și știu că de-ar fi să adorm

chiar acum în brațele tale

toți cerbii și toate ciutele

s-ar strânge în vale

și de ar fi să mă poți săruta

un minut

și să mă ții pe genunchi

în ochii mei

ar înflori albăstrele

și flori de zăpadă

mănunchi

și nici n-ai simți

cum strâng cu grijă

în buzunare

spaimele astea

curate

aldine

dorul de ierni călătoare

cântecul aproape fierbinte

al unei mandoline

pe mare

verdele apei

împletindu-mi cuvinte

a somn

a târziu

a uitare

poem cu îngeri buimaci

ca un cuțit

e dragostea ta,

ca ascuțișul sălbatic

de secere,
când liniștea mea

o despică,

dumnezeiască lumină

în trecere,

ca un pumnal e

dragostea ta,

când mă apasă

pe umărul stâng
și uit

că mi-s ochii duminici,

că numai în păsări

mai plâng,

ca un foc e

biserica trupului tău,

când nu îndrăznesc

a rodi în altar,
de frica

sfinților din icoane,

de spaima

găleților cu mortar,

de teamă

să nu fiu zidită

între pereții

cu-aromă de mir
ai coastelor tale

de iarbă,

ai cerului tău

de cașmir,

de frică

să nu mă ucidă

mireasma de piersici

și duzi
a raiului tău luciferic,

a ochilor tăi

mari

și cruzi.