CELE MAI FRUMOASE POEZII - RODOAN DRĂGOI

CELE MAI FRUMOASE POEZII

RODIAN  DRĂGOI

Strigătul meu era o tăcută ninsoare

Pe tâmplele mele zăceau îngeri ucişi

corbii treceau parcă purtând catedrale în gheare

cineva îmi trimitea scrisori din pământ

strigătul meu era o tăcută ninsoare

tu veneai răvăşită şi tremurai

ca o noapte desculţă şi cu umerii goi

un copil inventase o pădure arzândă

doar noi ne temeam să privim înapoi

Tot mai strig şi strig şi strig

Tot mai strig şi strig şi strig

că şi-n dragoste e frig

tot alerg pe sub zăpadă

rănile să nu mă vadă

de când stau să te aştept

mi-a crescut iarbă pe piept

de când nu am mai dormit

somnul mi-a încărunţit

de când nu te-am mai văzut

mi-s privirile de lut

carnea mi s-a risipit

într-un hohot de cuţit

şi de când nu ţi-am vorbit

vorbele mi-au putrezit

de când nu m-ai căutat

drumurile au secat

şi lumina s-a uscat

nu mai am nici somn nici pat

locuiesc într-un oftat

şi nici foame şi nici masă

doar zăpada mi-e mireasă

nici nu plec şi nici nu vin

m-am pus slugă la pelin

şi din zori şi până-n seară

lacrimile-mi duc la moară.

 poetul va pleca

nu puneți mâna pe poet

nu-l atingeți

s-ar putea să vă umpleți de jale

nopțile să vi se umple de ziduri necunoscute

acum au înflorit teii

miroase amețitor a moarte

poetul va pleca în curând

o pasăre mare îi tot dă ocol

desculţ prin zăpadă

desculţ prin zăpadă

cu o lumânare aprinsă

în mână

mi-am căutat toată noaptea

poemul

citesc la lumina unui fulg de zăpadă

aud cum se clatină plânsetul plopilor

întunericul fuge înspăimântat din cetate

şi eu citesc la lumina unui fulg de zăpadă

mama îmi scrie

că şi pământul de-acasă a început să plângă

şi câmpia e tot o flacără verde

dar unde vreţi să duceţi urâţenia mea ?

acasă vă aşteaptă atâta singurătate

ca o capcană de păsări cântătoare

acum toamna

e o vulpe printre melancolici copaci

și tu eşti tristă ca o capcană

de păsări cântătoare

de o săptămână plouă întruna

și vorbele au putrezit

în mine sunt mormane de frunze vânturate

în părul tău acum e mai răcoare

și iarba

tremură ca o femeie care-a ucis

numai singurătatea stă în fotoliu

şi citeşte ziarele

auzim iar cum mama

îşi îndoaie lacrimile ca pe nişte nuiele

sub pământ tatăl meu a uitat să se radă

întunericul de deasupra casei noastre

întunericul de deasupra casei noastre se umple de lupi

iubita mea se ascunde în gutuia de la geam

frumuseţea ei mă urmăreşte ca o puşcă-ncărcată

şi nici nu ştiu câtă lumină mai am

femeia mea e tare bolnavă

noapte senină de toamnă

luna mătură frunzele

căzute în ogradă

și singurătatea mă roade

ca un bocanc de soldat

știu că acum mama îşi împachetează

plânsul într-un ziar

și se gândește cu durere la mine

mi se face groaznic de somn

femeia mea e tare bolnavă

intru în casă încet încet

să nu trezesc moartea ghemuită

sub preşul de la intrare

desen

în seara când am plecat

mi-ai spus că mă vei păstra

ca pe-o icoană

a doua zi

mi-ai desenat chipul pe asfalt

să-l calce maşinile

tu vei fi...

când voi muri

tu vei fi atât de departe

încât nu vei afla

vei continua să-mi trimiţi

scrisori

la care desigur

nu vei primi răspuns

niciodată

mă vei blestema

şi vei continua să trăieşti

mai departe

un trandafir îmi povestește

la mine în cartier e uneori primăvară

o primăvară atât de mică

încât ar putea să încapă  în cutia poștală

atunci mugurii vin pe jos printre femei de rouă

și pădurile intră în casă

pe strada mea uneori se ajunge în vară

acolo lumina tolănită în iarbă mai citește o carte

și un trandafir îmi povestește viața niciodată înmiresmată

a poetului plecat de curând

undeva în câmpie

trenul oprit undeva

în câmpie

şi mecanicul locomotivei

certându-se cu firul de grâu

ce nu ne lasă

să trecem

mi-ar trebui încă o viaţă

mi-ar trebui încă o viaţă

să pot scrie totul

despre frumuseţea acestei vieţi

în spatele meu

moartea râde în hohote

regele nostru

tu ești regele nostru

mi-au zis

te iubim

te slăvim

și ne este milă de tine

nu voi termina niciodată poemul

acum ştiu că nu voi termina

niciodată poemul acesta

şi mi-e tare milă de el

el însă nu ştie

şi se bucură ca un copil

numai femei

peste case şi prin oase
trec numai femei frumoase

şi pe drum şi pe sub drum
trec numai femei de fum

peste frunte pe sub pleoapă
curg numai femei de apă

şi prin visuri şi prin geamuri
văd numai femei la hamuri

noaptea-i despicată-n două
numai de femei de rouă

iar în firele-mi din barbă
dorm numai femei de iarbă

un fluture a spart fereastra

un fluturea spart fereastra a intrat
şi s-a aşezat lângă mine pe pat

eu eram prea bolnav el prea sănătos
aflase că îmi şuieră amurgul prin os

şi venise să-mi aducă o pâlpâitoare grădină
ca să fie şi la mine în cuvinte lumină

poemul va continua să se scrie singur

va fi iarnă
nopți în șir voi călători printr-o lupoaică albastră

cu tristețe vei spune
călătorul a ajuns dar sufletul său încă mai umblă pe drum

ziua va fi atât de mică
încât va putea să încapă în cutia poștală

va ninge mult
încă un poet va muri cu capul pe masa de scris

poemul abia început va continua să se scrie singur
în timp ce vai poetul va continua să moară

prin lumină de mireasă

mă-ntorceam târziu acasă

prin lumină de mireasă

toată noaptea mă-ntorceam

toată noaptea n-ajungeam

când eram când nu eram

prins în hamuri tot trăgeam

carul greu de lacrimi plin

ştii că vin şi când nu vin

am ajuns n-aş fi ajuns

patul podidit de plâns

şi tu îngropată-n ieri

mirosea a nicăieri

m-am culcat n-am adormit

urla-n ceruri un cuţit

de la mine pân’ la tine

(baladă)

de la mine pân’ la tine

e-o pădure de albine

şi un prinţ pe cal călare

ce-a pornit la vânătoare

te-aşteaptă la drumul mare

cu tot drumul în spinare.

fată cu miros de fiară

vii năpraznic pe sub seară

şi-mi dărâmi casa cu sânii

peste strigătul fântânii

pe sub geana ta umbroasă

trece dorul meu la coasă

şi de nimenea nu-i pasă

iar în urma lui pe jos

vin şi eu – tâlhar frumos

urletul lupilor clatină stelele

miroase a pâine şi ceru-i senin

ascultă iubito cum florile vin

şi totuşi ai sosit cuvintele îţi sunt asudate

până în zori vom trăi poemele toate

luna stă în genunchi şi spală podelele

urletul lupilor clatină stelele

acum nici păsările nu mai au contur

la noapte iubito voi veni să te fur

o pasăre cântă în cel care nu sunt

O pasăre cântă în cel care nu sunt

iarba-i păscută de o altă iarbă

o, ştiu că tu eşti raiul neînceput

spre care-ntind şi eu o mână oarbă

din palmele tale beau însetat nesomn

lacrimă surdă suflă spre noi

ce limpede e frunza pe care ne iubim

ferestrele respiră blândeţea unei ploi

acum nici veşmintele noastre nu îşi mai spun nimic

acum nici veşmintele noastre nu îşi mai spun nimic

oare câte ferestre încap într-un singur cuvânt ?

tremură lumina între mâinile mele

pe stradă femeile sunt respirate de vânt

tu ţi-ai uitat tristeţea în oglindă şi ai plecat

bluza îţi e udă de întuneric pe spate

iarba în care ne-am iubit pretutindeni ne caută

în mine sunt mormane de frunze vânturate

Marilena Apostu şi Rodian Drăgoi

tu eşti zăpada pe care o strig

trezeşte-te iubito vine toamna

sunt singur într-o gară unde am fost noi doi

în urma mea se-aude cum creşte depărtarea

şi cad aceleaşi triste şi prea străine ploi

tot ce ţi-am spus este numai cenuşă

tot ce mi-ai spus miroase a pământ

dar unde s-a deschis acum o uşă

de a pătruns atâta frig şi vânt?

aş mai vrea doar să-ţi spun că e iarnă

şi atât de multă singurătate în mine şi frig

că absenţa ta curge ca o ploaie pe geamuri

că tu eşti zăpada pe care o strig

aş mai vrea doar să rog iarba să-mi scrie

despre tine şi despre un copil nenăscut

dar cade atâta tristeţe pe lume iubito

că am iaduri în carne şi mi-e cântecul mut

vântul începe să clatine drumurile

iarba încă nu ştie încă nimic despre toamnă

iubita mea

îmi lipeşte tristeţea crăpată cu lut

și vădem cu durere cât de greu tata

îşi poartă viaţa şi securea pe umăr

deodată vântul începe să clatine drumurile

în gloanţe

praful de puşcă se ascunde de frică

și secundele dau buzna zgribulite în casă

îmi rog iubita

să facă singurătatea mai mică

și mă gândesc că mâine

cine ştie ce răni ne vor ajunge din urmă

plecasem singur noaptea era rece

plecasem singur noaptea era rece

în urmă se-auzea un plâns ciudat

să fug voiam dar nu aveam putere

că prea eram de spaimă colindat

o numai către ziuă m-am întâlnit c-un om

plecat şi el să-şi caute norocul

mi-a dat o vorbă bună eu am făcut la fel

era prea frig şi-atunci am făcut focul

ne încălzeam tristeţea, picioarele, noroiul

pe care îl duceam tăcuţi în noi

fără să ştim că el ne este frate

şi presimţeam venirea altor ploi

străinul a-nceput apoi să-mi spună

care-i e neamul şi de unde vine

târziu de tot când nu l-am mai văzut

am înţeles că el venea din mine

zadarnic cresc pe gură încă-o floare

mi-e dor de tine nu te-am văzut niciodată

zadarnic cresc pe gură încă-o floare

nici o fereastră nu vine să mă vadă

şi-n jurul meu se face tot mai frig

de parcă-aş face focul cu zăpadă

prăpastia  dintre  noi

stau în genunchi pe buza ei crăpată

ninge  cu fulgi enormi dintr-un perete

visului meu i-a mai căzut o roată

iar ţie-ţi mor cuvintele de sete

de când te-ai dus eu doar pe mine mă mai am

nici umbra ta nu-ncearcă să vină înapoi

numai miresmele grădinii îmi bat cu pumnii-n geam

cu genele-am să mătur zăpada dintre noi

Rodian Drăgoi şi Nicolae Băciuţ

cu încă o moarte moartea mă amână

fug arbori speriaţi de tăcere şi frig

noaptea se prelinge pe sub uşă

mă-nec într-o rană şi nu pot să strig

cuvintele mi-s putrede ca o cenuşă

înnebuneşte zborul în păsările oarbe

absenţa ta mă vizitează din ce în ce mai rar

am rămas numai eu pe întreaga planetă

dar cine-a vopsit tot cerul cu var ?

acuma şi oglinzile refuză să mă vadă

doar lumânări de apă duc în mână

mă arde bruma ca o rugăminte

cu încă-o moarte moartea mă amână

zăpada e singura noastră avere

drumurile par mai obosite decât noi

vântul ne spulberă pe sub îmbătrânitele ploi

luna aţipeşte sub cămaşa mea înnoptată

spre mine se târăsc nişte şoapte de fată

pe sub pielea câmpiei se strecoară o fiară

până mă-ntorc să dai întunericu-afară

în piaţa de-alături o pasăre rece pe tine te cere

zăpada e singura noastră avere

fotografiile erau ca nişte răni vorbitoare

pustiul făcuse în sufletul meu un popas

fotografiile erau ca nişte răni vorbitoare

mi-era frig fără tine şi noaptea era noapte

de la izvor şi până la vărsare

dar a venit poştaşul tocmai când

mi-era dor de tine ca de o neîmblânzită ninsoare

şi deodată am fost sfâşiat de miresme

de parcă mi-ai fi trimis un copac înflorit în scrisoare

noaptea în şapte zile

unul duce omenirea-n război

altul de-abia îşi duce lingura la gură

unul pârjoleşte oraşe şi sate

altuia îi înfloreşte un măr în bătătură

unul nu are cu ce să-şi clădească o casă

altul pleacă să îşi plimbe indiferenţa pe lună

unul mânuieşte o planetă întreagă

altuia îi lipseşte o mână

unuia îi e lehamite de atâta mâncare

altul n-a mâncat de-o săptămână

unul a uitat să mai plece

altul a uitat să rămână

unul visează case cu bani

altul o femeie frumoasă

unul scrie că vrea să cucerească pământul

altul că vrea să se întoarcă acasă

Rodian Drăgoi, Victoria Milescu, Nicolae Băciuţ

sub piele îmi înfloresc dureros manuscrisele

adie vântul

se aude cum sub piele îmi foşnesc

dureros manuscrisele

cândva aveam un perete și îl iubeam

noapte de noapte desenam fluturi pe el

dimineața fluturii se trezeau și

începeau să zboare

femeia mea a murit de aproape doi ani

dar cafeaua ei încă aburește pe masă

de atunci în carnea mea este

numai întuneric și frig

și nicăieri nicio ușă deschisă

ninge peste un trup în care nu e nimeni

de aseară ninge abundent

peste un trup în care nu e nimeni

se aude cum gândurile clatină vântul

doar părul tău încă verde adie prin arbori

de nicăieri vin păsări fără trup

eu un mormânt albastru în mine aş purta

ți-am spus mereu

că tu eşti între ieri şi-ntre mâine un nod

eu scriu

cu sângele unei păsări încă necunoscute

apoi privesc pe fereastră cum un copil

desenează o viaţă uriaşă pe ziduri

acum sunt singur

cu clipa înţepenită în perete

poate o să adorm

şi tăcerea va putea să înceapă

pe gheţa din faţa blocului

pe Gabriela am cunoscut-o astă-vară

în Piaţa Sudului

chiar când se oprise să-şi cumpere

o îngheţată

de atunci aproape zilnic

s-a ostenit să-mi coloreze singurătatea

şi mereu surâzând şi-a tocit buzele ei

tinere

cu numele meu

în seara de Crăciun

a alunecat pe gheaţa din faţa blocului

şi s-a lovit puternic la cap

moartea a fost mai iute

ca maşina Salvării

biografia unei pete de sânge

luna stă într-un picior şi respiră un cerc

pe sub pământ tu pleci la vânătoare

acum iar ninge viscolit

respiraţia tatei îndoaie geamul la casă

iubita mea fotografiază melancolia

acestei ninsori

eu continui să scriu biografia unei

pete de sânge

câinele meu de mult a murit

dar umbra lui mă urmează şi acum

credincioasă

tu știi că de când am plecat

mama a pavat toată ograda cu lacrimi

Doamne, mereu e întuneric în soare

nici nu putem să adormim

cuvintele noastre sunt pline cu pământ

și iar suntem atât de trişti

ca nişte ochi care-au uitat să vadă

cineva măsoară lumina din mine

încă o dată

părul tău lung răvăşeşte oraşul

stau aici și ascult cum dinspre pădure

vin femei de răcoare scrisorile mele

numai singurătatea le mai citeşte

până la mine drumul e lung

prin câmpie

dă la o parte greierii şi treci

va fi seară

călare pe un fluture voi ajunge acasă

și îmi voi dezlipi drumurile de pe

picioare

undeva o mireasă e furată de fluturi

cineva măsoară lumina din mine

o mamă

cu nervii îngălbeniţi de aşteptare

îşi leagănă mai departe feciorul

într-un gând al ei

cred că mâine îmi voi acoperi

casa cu aripi de fluture

tata mi-a lăsat moştenire o zi

gânditoare

pe buzele miresei trece un prinţ de fum

e aproape octombrie

pe buzele miresei

trece un prinţ de fum

poetul s-a trezit

cu o flacără pe umărul stâng

se așază la masă și scrie

încă o scrisoare de dragoste

în timp ce îşi trece mâna fumegândă

prin păr

chiar acum și tu ai sosit

asudate îți sunt toate cuvintele

știu că până în zori

vom trăi poemele toate

poetul încă stă la masa de scris

și se întreabă oare câtă zăpadă

poate încăpea într-un corp de

mireasă ?

singurătatea se  întinde

mi-a mai murit un prieten

e noapte luna e o rană

și singurătatea se întinde

pe cămașa mea

ca o pată de sânge

suflă vântul

câmpia bate din aripi

cred că în curând

va începe să plouă

ar putea tăia amurgul în două

știu că acum

femeia mea curăţă cartofi

şi se gândeşte

cu durere la mine

o singură clipă de neatenţie

şi ar putea tăia amurgul în două

călăul meu roşu pe oeretele meu alb

dar eu am fost singur și trist

până în ziua în care

mi-am desenat călăul

pe peretele din dormitor

chiar la cap deasupra patului

în care dorm și visez

cu cretă roșie l-am desenat

călăul meu roșu pe peretele meu alb

din mâncarea mea îi dau să mănânce

îi dau să bea apă din apa mea

îi citesc poezii scrise de mine

și amândoi suntem fericiți

i-a vorbit de o lume necunoscută

a venit un tânăr bărbat

s-a așezat pe o piatră

și a tăcut

apoi a venit o frumoasă femeie

s-a așezat lângă el

și i-a vorbit de o lume necunoscută

până au adormit

dimineața i-a trezit

un scâncet de copil care semăna

tulburător cu amândoi

repede repede au dispărut

și eu împreună cu ei

ultimul meu poem

mă întorc de la înmormântarea mea

sunt fericit

pe drum nu e nimeni

prietenii deja m-au uitat

ultimul meu poem

nu interesează pe nimeni

e pace e liniște și toți pomii-nfloriți

de ce să nu fiu fericit?

în duminicile ploioase singurătatea

în duminicile ploioase singurătatea
are cel mai mare efect asupra bătrânilor

le stoarce lacrimi îi loveşte cu capul de pereţi
îi urcă în ştreang

dinspre cimitir vine o femeie îndoliată
ţinând strâns în braţe amintirea unui copil

ziua tocmai se sfârşeşte în băltoaca
din faţa casei

eu clatin întunericul cu barba mea albă

prietenul meu din copilărie
a trecut ieri pe la mine

el are şi acum tot
13 ani

eu clatin întunericul
cu barba mea albă

aproape octombrie

cobor din troleibuzul 76, e aproape
octombrie

iubita mea de la 16 ani
e acum bunicuţă

colega de bancă din clasa a treia
cu care înălţam zmeie până la cer
a murit de curând

dar ea nu ştie că a murit

în fiecare dimineaţă o văd
plutind pe deasupra oraşului

sub preşul de la intrare

de o săptămână Ioana
e foarte bolnavă
nu mai coboară din pat
tuşeşte transpiră

nu ştie nimic despre mirosul
care a pătruns pe sub uşă
şi acum îi ronţăie fără grabă
papucii perdelele

întors de la farmacie cu buzunarele
doldora de medicamente
intru în casă încet încet
să nu trezesc moartea ghemuită
sub preşul de la intrare

strada începe să mi se usuce sub unghii

ploaia s-a terminat
de la fereastră privesc trecătorii
în timp ce strada
începe să mi se usuce sub unghii

Ioana continuă să plângă
ghemuită în ceaşca mea de cafea

acum mă uit la ea
cu câtă grijă aşază
norii pe cer
şi mă bucur că tace

dacă ar deschide gura
ar începe să plouă

visam să scriu o carte cât o corabie

Iubito părul tău

şi cea mai lungă noapte de iarnă

acoperă oraşul în care eu

visam să scriu o carte cât o corabie

despre prietenul meu de mii de ani

înhămat la o căruţă cu lacrimi

casa în care atâta timp am trăit

de mult nu mai este

dar în nopţile geroase de iarnă imaginea ei

mă caută cu căldură

prin lume

sângele şi apa cu care te înveleai

Tu de mult erai dusă

dar forma cuvintelor tale

îmi chinuia sângele

şi apa cu care deseori te înveleai

acum îmi e frig

glasul tău altă pădure încălzeşte

viaţa mea ca o căţea credincioasă

„Opreşte-te”

mi se strigă în toate limbile pământului

dar eu nu mă opresc nici o clipă

am acasă un poem care plânge

şi mă aşteaptă

„dar tu nu mai ai casă

dar tu nimic nu mai ai

numai numele ţi-a mai rămas”

îmi ascund numele

sub cămaşa mea zdrenţuită

şi alerg mai departe

şi după mine

viaţa mea ca o căţea credincioasă

ca o lumină desculţă

tatăl meu a murit

înainte ca eu să mă nasc

în fiecare noapte visez un ţăran tânăr

care vine spre mine ca o lumină desculţă

nici acum n-am aflat cine e

de fiecare dată mă trezesc

înainte ca el să ajungă la mine

iubita mea îmi ţine sângele în braţe şi plânge

iarăşi m-am întors acasă rănit

iubita mea îmi ţine sângele în braţe

şi plânge în timp ce îmi şopteşte

că ar vrea să fie gaura

din pieptul duşmanului meu

de când Iisus a fost crucificat

mama mea Maria

umblă printr-o lacrimă

bătută în cuie

azi-noapte am visat

că ea a venit pe la mine

dimineaţa am găsit

uşa deschisă…

lăsaţi-mă să termin poemul acesta

pentru că nu semănam

cu nici unul dintre ei

m-au prins şi m-au bătut

din toate puterile

te vom ucide

mi-au zis

faceţi cum vreţi

dar rogu-vă

lăsaţi-mă să termin

poemul acesta

rază de soare pe care nimeni nu o poate clinti

pe această hârtie

aş fi putut să aştern un poem

dacă nu s-ar fi aşezat

această rază de soare

pe care ştiu că nimeni

nu o poate clinti

prietenul meu din copilărie

a trecut ieri pe la mine

el are şi acum tot

13 ani

eu clatin întunericul

cu barba mea albă

iarba

doar iarba ce mă acoperă

este puţin prea tristă

în rest …totul e bine

întuneric pe străzi

întuneric în case

doar în gura poetului

este lumină

în această seară

ploioasă de toamnă

singurătatea mă roade

ca un bocanc de soldat

şi nici nu mai ştiu

ce gust are pâinea

mâncată împreună cu tine

coletul cu lacrimi

sunt tare supărat

din tot ce mi-a trimis

mama

la mine nu a ajuns

decât coletul acesta

cu lacrimi

prietenul meu din copilărie

cu care vara mergeam la scăldat

nu mai este

decât o amintire plutind

precum un cadavru pe lac

evadatul

ce bine e să fii liber

îşi zise proaspătul evadat

şi începu să alerge bezmetic

pe străzi

până când îl lovi mortal

o maşină

acum ştiu

ultima dată

când am fost la vânătoare

cerbii s-au adunat în jurul meu

şi au râs

nu ştiam că ţin în mâini o puşcă

ruginită de milă

iarba creşte-n cimitir şi sub ea este bine

sunt de câteva zile acasă iubito

aici vara e pe sfârşite şi strugurii copţi

ca să fii lângă mine tu cobori dintr-o poză

şi-mi mângâi cu durere încă una din nopţi

eşti atât de departe că nu pot să te strig

şi atât de aproape că mi-e frică de tine

stau cu faţa spre cer şi în răni îmi e frig

iarba creşte-n cimitir şi sub ea este bine

mama vine să-mi aducă lumină

prin cer tata umblă-n picioarele goale

ploaia ştie că nu am nicio vină

şi amurgul are pletele tale

sunt atât de străin şi atât de cuminte

oasele-mi fug sub un câmp de mohor

aş veni către tine dar tăcerea mă minte

şi sub ploaia aceasta greşelile dor

o să plec cât nu-i bruma aproape

şi cât mama nu-i moartă şi tata e viu

lumânări aprinse ies acuma din ape

mă părăseşte şi mâna cu care îţi scriu

eu voi adormi şi tăcerea va putea să înceapă

pe buzele miresei trece un prinţ de fum
întunericul vine şi scuipă prin pod

în braţele mele se zbate un drum
tu eşti între ieri şi-ntre mâine un nod

se aude cum câmpia se ridică spre cer
cum sfârâie umbrele noastre luminoase pe apă

gândul tău e ca un copac înflorit
eu voi adormi şi tăcerea va putea să înceapă

se aude cum gândurile clatină vântul

te desfrunzeşti de şoapte şi eşti tristă

ca o pasăre ce nu mai găseşte pământul

somnul meu ca o creangă se frânge

se aude cum gândurile clatină vântul

în ochii femeilor se aprind lumânări

ferestrele sunt tot mai departe de mine

şi încă un drum se apleacă să-mi spună

că numele meu moare pe buze străine

călare pe un fluture voi ajunge acasă

și somnul doarme cu ochii deschişi
sânii stelelor tot mai mult mă apasă

din maci îşi face câmpul felinare
călare pe un fluture voi ajunge acasă

e fragedă dovada din care-mi fac cămaşă
sufletul meu îngenunchează-n ninsoare

o, din pieptul atâtor învolburate femei
iese câte un prinţ frumos călare

prin părul tău ud se rătăcesc corăbii

ce lumină necuprinsă e bobul de grâu
cuvintele-n ferestre se preschimbă

drumurile aleargă nebune pe sub noi
copacii toţi vorbesc aceeaşi limbă

prin părul tău ud se rătăcesc corăbii
miresmele în valuri se prăvălesc pe casă

mult prea  adâncă toamna şi înaltă
precum e mama tu eşti de duioasă

îmi tremură fântânile în carne

pe sub pământ eu am venit la tine
şi  doar veninul mierii  m-a durut

poate-am strivit inele sub călcâie
neîndrăznind să intru în sărut

acum e frig în mine şi e cald
în somnul tolănit sub un cuvânt

îmi tremură fântânile în carne
de-atâta cântec îndoit de vânt


poetul îşi trece mâna fumegândă prin păr

caii-au păscut distanţa dintre noi
ura nu se mai vede de atâta iubire

o lină corabie pluteşte-nspre cer
şi arborii înfloresc de uimire

ninge frumos visul se face alb
şi vântul ne ia somnul în răspăr

poetul scrie încă o scrisoare de dragoste
şi îşi trece mâna fumegândă prin păr


eu continui să scriu biografia unei pete de sânge

iar mi-am vărsat peste degete o clipă fierbinte
şi aud cum în pământ licăresc oseminte

la abator foamea ascute cuţite
şi iarna de afară poate e pe sfârşite

tu îmi povesteşti despre nişte plopi călători
hai mai bine să fotografiem melancolia acestei ninsori

eu continui să scriu biografia unei pete de sânge
tu ţii încă în braţe o carte care plânge

pe strada Bacovia                          

plouă
într-o cârciumă de pe strada Bacovia
cot la cot cu Moartea petrec
până când mă înfurii pe dânsa
o bag în mă-sa și plec

a-nceput să vină noaptea fără întuneric însă

a-nceput să vină noaptea
fără întuneric însă
luna stă sub pleoapa mamei
ca o lacrimă neplânsă

a-nceput să crească iarba
peste tot ce eu ţi-am spus
vine-o pasăre şi mută
răsăritul la apus

Doamne, ce mult întuneric a rămas pe cuţit 

tata a tăiat mieii şi-a obosit
Doamne ce mult întuneric a rămas pe cuţit

eu implor frigul să rămână afară
cuvintele mele sunt şuviţe de sânge

nici o fereastră nu poate să m-audă
plouă sau mama se-ascunde în vreun nor şi plânge ?


un foc vorbitor călătoreşte pe ape

un foc vorbitor călătoreşte pe ape
în seminţe se face şi mai multă lumină

cel adormit în iarbă e sfâşiat de iarbă
ce limpede e poarta deschisă de-o albină

ca un val mă izbeşte un fluture în piept
şi mi se-nseninează pământul sub picioare

se-aude cum ţăranii întorşi de pe câmp
cu grijă-şi spală umbrele murdare


în zori voi avea cămaşa ciuruită de şoapte

în ierburi rămâne somnul meu sugrumat de o fată
nu ţi-e frig în această cămaşă subţire ?

întunericul pârâie sub tălpile noastre
doar clipa e singura mea moştenire

cred că e timpul să ne întoarcem acasă
cămaşa ta miroase a lumină tăvălită în fân

drumurile de-abia se mai ţin pe picioare
lângă flăcările tale mă rogi să rămân

iarăşi întârzii într-un zbucium de toamnă
până acum n-am întâlnit nici o noapte

atâtea păsări au plecat din tine
în zori voi avea cămaşa ciuruită de şoapte

ograda cu lacrimi

printre plopi de lacrimi trecem împreună
afară e noapte de iarnă cu lună

te-am găsit căzută în plâns îndelungat
şi toată noaptea suferinţa ta m-a arat

la umbra unei lacrimi te-am găsit adormită
să te găsesc am cernut toată noaptea prin sită

de când am plecat mama a pavat toată ograda cu lacrimi
somnul meu e ros de amintiri şi de patimi

lacrimile mamei au venit să mă vadă
bunul meu prieten a plecat pe nori de zăpadă

cântecul cocoşilor încearcă să împrăştie ceaţa
se anunţă că mâine dimineaţă nu va veni dimineaţa

tata îşi duce oasele la moară

tata îşi duce oasele la moară

apoi îşi bate sângele în grindă

vântul doboară iar o întrebare

ninge tăcut şi alb dintr-o oglindă

o nuntă fără miri se-ntâmplă în pământ

prin lacrima mea trece o pădure

mă bea cu sete cel care nu sunt

cuvintele vin noaptea să mă fure

ninge stau în ninsoare

ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc de primăverile
pe care le-am inventat special pentru tine

zăpada mi-a ajuns până la genunchi
şi tu continui să râzi
ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc de ultima noastră vară
petrecută împreună

zăpada mi-a ajuns până la piept
şi tu continui să râzi
ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc despre dragostea mea
care poate aprinde zăpezile

zăpada mi-a ajuns până la gură
şi nu vreau să îţi vorbesc cu zăpadă
în locul cuvintelor

iată zăpada definitiv mă acoperă
şi tu continui să râzi
şi râsul tău viscoleşte zăpezile

pe strada Reşiţa

în costumul meu negru
puţin uzat pe la mâneci

mă întorc de la înmormântarea
unui prieten

abia îmi mai târăsc picioarele prin aerul obosit
de pe strada Reşiţa

plouă
gura mi se umple de întuneric şi nici măcar
nu ştiu în ce zi suntem

cineva a închis
calendarul într-un arici

 ai plecat lăsându-mi o lacrimă mai lungă decât toţi anii

ai plecat lăsându-mi o lacrimă
mai lungă decât toţi anii
pe care i-am trăit împreună

căldura mâinilor tale
mi-ar fi fost de ajuns
să topesc nămeţii
celor mai năprasnice ierni

când voi muri
tu vei fi atât de departe
încât nu vei afla

vei continua să-mi trimiţi
scrisori
la care desigur
nu vei primi răspuns
niciodată

mă vei blestema
şi vei continua să trăieşti
mai departe

trandafiri

noapte de noapte
vorbesc cu fratele meu mort acum o mie de ani
nu de mult
stătea într-o grădină cotropită de trandafiri
şi mă tot ruga şi eu să mă duc
nu m-am putut ridica
eram greu ca pământul îmbibat de blesteme
dimineaţa m-am trezit
cu zăpada afară cât gardul
şi eu îngropat
sub mormane de trandafiri înfloriţi
mama atât de rău s-a speriat
că i-a ţâşnit din gură un roşu trandafir
care a despicat satul în două
deîndată oameni trăsniţi de mirare
au început să îşi plimbe pe trupul meu
privirile ca nişte viermi hămesiţi
eu râdeam din toate puterile
apoi mi s-a făcut milă de ei
şi am vrut să le spun…

dar gura mea gura mea
încet încet se veştejea

Realitate năpădită de ierburi

Încep să-nţeleg trupul meu

nu îşi mai aminteşte de mine

mama mă ceartă

că am îndrăznit să-mbătrânesc

copilul meu încă nu s-a născut

şi îmi trimite sfaturi

pentru oblojirea tristeţii

încep să-nţeleg

se înserează în cuvintele mele

nu ştiu pe unde rătăceşte numele tău

dar eşti mai tânără cu o sută de ani

decât dragostea mea pentru tine

încep să-nţeleg

anul trecut nu-mi mai vorbeşte

de anul ce vine amurgul

mă bate prieteneşte pe umăr

şi îmi arată realitatea năpădită de ierburi

cineva deschide o fereastră spre mine

şi se aude dialogul dintre tăcere şi muguri

scrisoare către Dimitrie Stelaru

de mii de ani nu ţi-am mai scris Dumitre
cenuşa dintre noi a dat în floare
îţi scriu acum şi ştiu c-o să mă ierţi
sunt străbătut de-o rană călătoare

de când te-ai dus m-am înnoptat şi-aud
cum te caută planetele pe care ai trăit
acum e primăvară vin mugurii pe jos
spre satele pe care le-ai iubit

sălbatec ninge-n casa în care te aştept
s-a-ntunecat şi vinul strigându-te duios
mi-e-aşa de frig de parcă tot aş sta
lângă un foc cu flăcările-n jos

şi umbra mea e leoarcă de sudoare
spre palida ta casă alerg  pe-un drum beteag
aş vrea să deschid uşa dar nu mai pot să intru
o namilă de greier s-a aşezat în prag.