POEŢII LUNII DECEMBRIE

POEŢII LUNII DECEMBRIE

(CALENDAR SUBIECTIV)

1.12.1934

Florenţa Albu

MÂINILE

Mâinile repetau gesturile,

- tata semăna, săpa,

aprindea focul,

prefira sămânţa dintr-o mână în alta,

strângea, risipea,

mângâia - niciodată n-am să ştiu

ce mângâia, plecând -

închidea poarta

şi nu întorcea nici un semn

pentru noi, rămaşii în prag.

Cuvintele muriseră întâi,

mai trăiau gesturile,

mâinile repetându-le până la istovire,

îndreptându-le încă,

încet, cu grijă, cu sfinţenie -

aşa se taie pâinea, aşa se seamănă,

aşa se aprinde focul;

până la graţie şi abstract,

până la sensul definitiv:

Semănatul,

Mângâierea,

Închinăciunea,

Închisul porţii.

ZÎNA MOARTE

În fiecare primăvară,

prin câmpia însămânţată,

răsărită, înverzită

vine femeia bătrână,

Zâna Moarte, cu legăturica

puţină, cu oboseala.

Foarte mult soare şi iar

secetă în câmp,

şi iar setea, popasul

în preajma fântânilor.

Şi toată suflarea,

pasărea gângania puii

cresc timpurii,

mişună pe labele firave

cu drumul subţire,

fără umbră şi zare.

Pe-acolo vine femeia bătrână

moartea de la noi, din câmpie,

învăţată cu setea, cu pulberea,

cu drumul lung şi cu mila.

Se apropie de satul nostru

de casa noastră, de poarta noastră

şi mama zice: „deschide-i

şi las-o să se aşeze

e şi ea o biată bătrână ca mine”

CAII

În zori treceau caii,

fraţii mei drepţi din os de zei.

Austrul le încetinea mişcările,

le subţia în aer muşchii, coamele

şi gleznele - iar când se încheia

galopul tot, din coapsă la copită,

în aer mai vibra flacăra trupului,

lumina trapului,

văzduhul zvelt.

Treceau şi-i mai visam,

şi-i mai vedeam,

reluam mişcarea

de unde rămăsese-n aer,

încercam să-mi potrivesc

coama-n lumină, glezna,

arcuirea şirei spinării,

vibrarea muşchilor.

Şi doar în mintea mea,

în trapul visului prin insomnii

- şi numai gândul, numai cuvintele,

din când în când,

simţeau o clipă dobândită,

desăvârşirea lor

ori o aducere aminte

din alt timp,

când gânditorii cai, poeţii cai

păşeau

în armonie

cu aerul, cu apa şi cu focul

2 decembrie 1935  

NICOLAE LABIŞ

AMINTIRILE DOAMNEI PROF. MARGARETA LABIŞ

(Mizil, octombrie 2013, octombrie 2015)

Noi ne-am născut în satul Poiana Mărului, comu-na Mălini, Suceava - pe atunci Baia, nume preluat de la localitatea unde Ştefan cel Mare a purtat o mare bătălie. În satul natal, în casa învăţătorilor Eugen şi Profira La-biş, fratele meu a avut norocul să-şi formeze, încă de mic, personalitatea, influenţat, cred, de trei factori: natura în-cântătoare - şi nu vreau să vorbesc prea mult despre lo-curile acelea extraordinare ale Ţării de Sus, atâta doar vă spun, cum le spun şi elevilor mei, că m-am născut pe Va-lea Baltagului, pentru că în romanul scris de Sadoveanu, Vitoria Lipan ajunge în punctul terminus al călătoriei sale chiar în satul Poiana Mărului care, pe atunci, se numea Doi Meri. Aici, se spune, a aflat Sadoveanu, venit la vâ-nătoare, întâmplarea ce conţinea sâmburele epic al cărţii.

În afară de minunile naturii, fratele meu a fost influenţat de bogăţia folclorului local, Poiana Mărului fiind o vatră păstrătore de tradiţii. Al treilea factor în formarea sa intelectuală şi scri-itoricească l-a constituit biblioteca familiei, pe rafturile căreia se aflau, la loc de cin-ste, marii poeţi ai acestei ţări, începând cu Eminescu.

Sunt multe de spus, dar am să mă opresc la momentul important când fratele meu, pe atunci în clasa a IX-a, a câştigat Premiul I la Concursul Naţional de Litera-tură «Mihai Eminescu». A fost o lucrare care i-a impresionat pe toţi membri juriului, elevul liceului din Fălticeni fiind ales, deşi era cel mai mic dintre participanţi, să ţină cuvântul de final al manifestării.

Acest lucru l-a determinat pe eminentul profesor Constantin Ciopraga să vină la Fălticeni cu propunerea de a-l transfera pe Nicolae Labiş, în clasa a X-a, la Liceul Naţional din Iaşi. Acolo, pe holul principal de la intrare, se află şi azi un impunător ta-blou de marmură, pe care e înscris şi numele Nicolae Labiş. Părăsind târgul în care învăţaseră cândva Creangă şi Sadoveanu, fratele meu va cunoaşte frenezia culturală a capitalei moldave, dar, după numai un an, dă examen şi reuşeşte la controversata Şcoală de Literatură „Mihai Eminescu”, considerată de mulţi o fabrică de scriitori.

Însă el avea starea de poezie, acel impuls pe care îl au doar cei aleşi. La 19 ani (1954) termină cursurile şi este angajat la Revista Contemporanul, apoi la Gazeta li-terară, urmând concomitent cursurile Facultăţii de Filologie (se înscrisese în anul III, fiindu-i echivalate studiile). Este însă dat afară pentru îndrăzneala de a-şi fi procurat, de la anticariatul Sterescu, prima ediţie a volumului de poezii al lui Eminescu (în care se afla poezia interzisă Doina), cărţile lui Blaga sau cele ale marilor poeţi francezi. I s-a forţat dulapul, cărţile au fost confiscate, iar poetul a intrat într-un conde umbră.

Un prieten ziarist, fost asistent al lui George Călinescu, căruia i se plânge că i-a fost interzisă publicarea, îl sfătuieşte: «Scrie şi tu o poezie despre partid şi gata; ai scăpat! Te iartă...» Aşa îi apar câteva poezii în stilul epocii dar, dacă le găsiţi şi le ci-tiţi cu atenţie, veţi găsi chiar şi în ele fiorul poeziei autentice, pentru că Labiş nu tran-smitea lozinci, ci imagini. (Iată, spre exemplu, cum suna poezia Noi, nu!: O parte din noi ne-am învins/ Greşeala, minciuna şi groaza,/ Dar e drum, mai e drum necuprins/ Pînă-n zarea ce-şi leagănă oaza./ Generaţii secate se sting,/ Tinerii rîd către stelele reci -/ Cine-şi va pierde credinţa-n izbîndă/ Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?// Cine din noi va muri/ Înainte ca trupu-i să-i moară?/ Cine-o să-şi lepede inima-n colb/ Insu-portabil de mare povară?/ Ca un vînt rău, ori ca o insultă/ Întrebarea prin rînduri trecu./ - Ascultă, ascultă, ascultă!/ Noi, nu! Niciodată! Noi, nu! – n.n.)

Poate că mulţi vor să ştie adevărul despre moartea poetului Nicolae Labiş. Cert e că, înainte cu o lună de tragicul lui sfârşit s-a lansat zvonul că ar fi murit în Deltă, unde se dusese împreună cu regizorul Lucian Pintilie. Dar s-a întors de acolo fără nici o problemă sau întâmplare care să justifice zvonul. La puţin timp însă a avut loc stupidul accident de tramvai, căruia i-a căzut victimă. De la locul accidentului - staţia era chiar în faţa Muzeului de Istorie Bucureşti – a fost plimbat pe la câteva spi-tale, fiind internat, în cele din urmă, la Spitalul de Urgenţă, cu fractură de coloană. În dimineaţa zilei accidentului fratele meu a scris acel cunoscut poem epitaf: «Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a stri-vit,/ Pasărea cu clonţ de rubin,// Iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin,/ Ciugulind prin ţărână,/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amin-tire frumoasă...»

A fost foarte tainică, misterioasă, compania în care s-a aflat el în acea seară. A intervenit în viaţa lui o femeie, Maria Polevoi, balerină la Ansamblul Ciocârlia, care ştiţi că aparţinea unui anume minister şi care s-a sinucis mai târziu - sau a fost ajutată să se sinucidă - luând o mare doză de somnifere. Poate că a trăit drama acelei mari remuşcări sau poate că nu ştia mai multe decât a spus… Oricum, nu trebuie uitat că în acel an, 1956, avuseseră loc evenimentele din Ungaria, de a căror contaminare se te-meau autorităţile de la Bucureşti. Iar Labiş putea să devină un simbol al tinerilor ne-mulţumiţi de regim şi de ocupaţia sovietică.

Tata a fost chemat la Comitetul Central şi certat, pentru că n-a avut grijă de fratele meu, care ar fi fost băut. Ca şi cum directorul şcolii din Mălini trebuia să aibă grijă de poet, nu cei ce i-au deturnat destinul, sperând să-l transforme pe poet într-un vector cultural al propagandei.

La spitalul de urgenţă a supravieţuit 10 zile. Nici nu şi-a dat seama că o să moară. Era optimist ca toţi săgetătorii şi ca toţi cei din neamul nostru. La căpătâiul lui veniseră, în acele ultime zile, foarte mulţi prieteni. Îmi mai amintesc că, în una din ele, mi-a şoptit, după ce mi-a admirat paltonul pe care îl cumpărasem cu banii dăruiţi de el: «Să ştii că am fost împins de cineva...» Nu mi-a spus de cine şi nici în ce împre-jurare, dar poetului Florin Mugur, care a scris mai târziu o carte, i-a mărturisit că, împins pe grilajul dintre vagoane, a căzut pe asfalt.

În noaptea fatidică asistenta m-a sfătuit: «Domnişoară, să nu plecaţi, să rămâ-neţi în noaptea asta la spital!» N-am înţeles de ce, pentru că tata nu mă lăsa să stau, era perioada colocviilor de sfârşit de an... Apoi, când a intrat în comă, a avut un ultim moment de semiluciditate şi l-a rugat pe tata: «Trimite-mi trei metri cubi de ozon! Mă sufoc...» Când a sosit şi mama în Bucureşti, mi-a fost greu să o recunosc. De la Mălini până în capitală albise complet.”

Vorbind despre „Moartea Căprioarei” doamna profesor a ţinut să precizeze că întâmplarea este reală, sora bolnavă fiind chiar domnia sa (Un elev al doamnei, azi celebru medic neuro-chirurg, întrebat de inspectorul ce asista la ora de română ce i-a plăcut din „Moartea căprioarei” a răspuns, candid: „Mi-a plăcut tovarăşa, când era bolnavă, flămândă şi pe moarte...”).

Iar „istoria” poeziei ar fi aceasta: „În timpul secetei din anul 1946. într-o zi to-ridă de august, un copil din vecini ne-a adus cumplita veste. „A secat Suha!” Era de ne-crezut. Pârăul, care străjuia satul cu un bogat debit de apă, să sece? Fratele meu m-a prins în garabă de mână şi m-a scos din casă să văd grozăvia. Eram doi copii speriaţi, desculţi, alergând prin colbul fierbinte al drumului către marginea dinspre munte a satului. Acolo, în locul bulboanei adânci, unde ne scăldam cu ceilalţi copii toată vara, am văzut o mocirlă neagră pamântie în care agonizau ciţiva peştişori alburii, zvâcnind din codiţe. N-am să uit privirile înfometate ale copiilor care încercau să-i prindă. Arun-cându-se pâna la brâu în nămol, fratele meu a reuşit să pescuiască doar 4 raci pe care mi i-a aruncat cu dibăcie în poală. Pâna acasă, cleştii lor ascuţiţi mi-au însângerat pul-pele, dar i-am ţinut strâns în poala rochiţei răbdând usturimea. În seara aceea am mân-cat doar raci fierţi. Eu m-am îmbolnăvit.

A doua zi tata a hotărat să ne caute hrană în pădure. L-a luat pe fratele meu la acea tainică vânatoare, înduplecat de rugaminţile lui insistente. S-au întors seara pe în-tuneric ducând cu greu prada. Dormitam slabită de febră cand fratele meu m-a prins de mână şoptindu-mi să-l urmez. Ajunşi în bucătaria de vară, am văzut la lumina lunii într-o coşarcă mare capul căpriorului ucis. Avea ochii deschişi, sticloşi, înţepeniţi în sus ca într-o rugăciune. Fratele meu a încercat fară succes să-i închidă apoi mi-a şoptit cu vocea gâtuită de plâns: „Ai să te faci bine, vezi? Avem carne!”

După opt ani, copilul din Poiana Mărului, devenit un tânar poet încrezator în talentul  său, era chemat de forţele tainice ale destinului să scrie o poezie emblematică de un dramatism tulburător. În vara anului 1954 a sosit acasă pe neaşteptate. Plecase din Bucureşti cu Fănuş Neagu, amândoi având delegaţii de documentare, după uzanţele ziaristice ale timpului. Fănuş urma să rămână o seară la Cornu Luncii (sat limitrof co-munei Mălini) la sora lui, Marcela, profesoară la şcoala din sat.

A intrat pe poartă în timpul amiezii şi după îmbrăţişari, după scurte explicaţii şi-a răcorit faţa cu apă proaspată din fântană, apoi ne-a oferit darurile pregătite cu grijă. Cele mai multe erau pentru Teodora-Dorinuţa, sora mai mică. La masă a gustat câte puţin din bucatele preparate cu grijă de mama, apoi, peste puţin timp putea fi văzut călărind pe malul pârâului Suha Mare, spre munte. Împrumutase un cal de la un vecin pădurar ca să ajungă mai repede în Poiana Mărului, satul natal. De ce galopa pe malul apei şi nu pe drumul mare? Ce amintiri il chemau?

Ȋn dreptul bisericii din Poiana Mărului s-a oprit pe peluza spaţioasa a şanţului, a descălecat şi a legat calul de un plop ȋnalt. Acolo se ȋnşirau fară soţ plopii plantaţi de tata şi de flacăii din sat cu ocazia construirii bisericii. Acolo, aşezat pe iarba şantului ȋnalt, cu coatele pe genunchi şi cu capul ȋn palme privea gânditor spre dealul ȋmpădurit, ȋnvăluit de umbrele ȋnserării.

Un flacău din vecini, care venea de la pădure cu o căruţă de lemne, văzându-l, a crezut că, poate, este bolnav şi a anuntaţ-o pe mama. Alarma fusese falsă. Fratele meu s-a intors teafar, dar tăcut şi ȋngândurat. Se ȋnserase. A mâncat puţin şi s-a ȋnchis ȋn ca-mera unde urma să se culce, motivând că are ceva de scris.

Era o noapte senină de august, cu lună plină. Speram să iasă din camera şi să stăm de vorbă ca altadată. Tata s-a ȋntors obosit de la o şedinţa şi s-a retras lângă su-rioara mea, să o adoarmă. M-am culcat şi eu lânga ei. Pe la miezul nopţii fratele meu a intrat ȋn vărful picioarelor ȋn bucătarie, unde mama ȋnca mai trebăluia. A rugat-o ȋn şoapta să-l asculte: „Seceta a ucis orice boare de vant,/ Soarele s-a topit pe pământ......”

La prima audiţie nocturnă, prima apreciere elogioasă a mamei. Emoţionat şi puţin jenat a decis să plece a doua zi la Bucureşti cu gândul de a publica poezia. Vara, când şefii de la reviste erau ȋn concediu, se putea obţine mai uşor acordul pentru tipar. A plecat dis de dimineaţa, cand eu dormeam. Ȋn rapidul de Bucureşti s-a ȋntilnit cu Fă-nuş Neagu, care s-a arătat surprins de graba ȋntoarcerii lui ȋn capitală, dar a aflat că mo-tivul era dorinţa de a publica cât mai repede poezia deosebită scrisă ȋn noaptea pre-cedentă  la Mălini.  Solocitat de Fănuş să i-o arate, a constatat că cele două foi tran-scrise cu grijă nu erau nici ȋn servieta cu manuscrise, nici prin buzunare. Ȋnţelegandu-i supărarea, Fănuş a ȋncercat să-l liniştească ȋn glumă: „N-ai scris-o tu, mai scrie-o odată! “

Nici ȋn tren şi nici la Bucureşti fratele meu nu a putut reface integral textul iniţial al poeziei (dupa cum mi-a mărturisit ulterior şi după cum reiese din ciornele rămase ȋn manuscris). În dimineaţa plecării lui la Bucureşti, am gasit textul poeziei şi curioasă l-am citit cu emoţie. Pentru prima oară am realizat că fratele meu este un mare poet. Ȋn aceeaşi zi am expediat manuscrisul prin poşta şi astfel poezia „Moartea că-prioarei” a fost publicată  ȋn revista „Viaţa Românească” din luna octombrie 1954. Autorul, Nicolae Labiş, nu ȋmplinise 19 ani.

          La  puţin timp după apariţie, ȋn preajma zilei mele de naştere, am primit un colet „cu valoare” de mărimea a două cutii de chibrituri. Am recunoscut scrisul fratelui meu şi am bănuit ca este un dar aparte. Ȋn cutioară albastră se afla un strat bine presat de bombonele. Dezamagită, am aruncat darul: ce glumă. Dar, din interior s-a rostogolit un ceas micuţ, cu braţara de argint şi cadran aurit. Fusese ȋnfăşurat ȋntr-o mică scrisoare de mulţumire ȋncheiată cu urarea tradiţionala: La mulţi ani! Primul meu ceas era cu totul aparte. L-am purtat cu drag mult timp, chiar şi după ce s-a defectat. Îmi amintea de el.”

MOARTEA CĂPRIOAREI

Seceta a ucis orice boare de vânt.

Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini...
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

*Potrivit relatării doamnei Margareta Labiş, căprioara era, de fapt, un ţap, ceea ce explică versul: „Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne”

2. 12. 1974

LEONARD ANCUŢA

VINE UN MOMENT CÂND DUREREA NU-ŢI MAI POATE FACE NIMIC

n-are ce să mai doară.
te-ai dat cu capul de toți pereții în căutarea intrării
te-ai dat cu capul să faci o intrare și nimic.
ce să mai doară inima ta tîrîș ca un soldat cu picioarele amputate
de obuz. ce să mai doară.

pentru unii dragostea e un bibelou indiferent
că e bețivul pe bancă peștele de televizor băieții care se ceartă.
dacă se sparge iau altul.
doar cîțiva adună cu grijă cioburile și le lipesc răbdători pînă la capăt.
poate de aceea am fața trupul mîinile bandajate cusute arse.
poate de aceea inima mea aleargă pe picioarele din față ca un cîine
lovit de mașină.

nu mai doare nimic.
o casă goală din care au dispărut mobile bibelouri amintiri.
o casă goală care așteaptă să fie dărîmată. ce să mai doară
cînd nimic nu mai încape în ea. încăperile goale sunt atît
de mici că în goliciunea asta nu intră nici măcar privirea.
ce să mai doară. nici măcar trupul sub greutatea apei la duș.
nici măcar gîndul meu ca o cursă regulată de microbuz
ieșită din grilă de ani. uitată.

ERA ATÂT DE FRUMOASĂ

era atît de frumoasă

că apa o lăsa să respire în adîncuri.

și luna o urma pe cer
în timpul zilei.
atît era de frumoasă
că dacă dragostea ei ar fi fost o corabie
ți-ar fi albit părul
dintr-un capăt în altul al ei.

ea putea întoarce vîntul din drum
cînd îți vorbea.
și fructele se înroșeau
în prezența sa.
atît de frumoasă era.
încît în nopțile întunecate punea stelele la loc pe cer
cu mîna ei.

eu n-am putut iubi o asemenea femeie. atît de frumoasă era
că inima mea tremura ca un glonte
în pistolul lipit de tîmplă.

4 decembrie 1956

NICOLAE SILADE

MINIEPISTOLE

40

ferice de cel ce află împăcare în inima sa şi liniştire pentru sufletul

său ferice de cel care neîncetat se caută şi ferice de cel ce găseşte

căci el se va bucura şi se va minuna şi stăpân va fi el peste toate şi

împărăţia cerurilor va fi împărăţia sa. i-am zis sufletului meu: fii calm

şi taci şi aşteaptă oamenii pământului se duc în împărăţia pământului

ca nişte umbre se duc în împărăţia umbrelor şi veacul acesta va trece

veacul ce vine va trece ca nişte clipe vor trece mileniile fii calm şi taci

şi aşteaptă însufleţit de miracolul ce întrupează cuvântul însufleţit de

cuvântul ce naşte miracole. şi a zis sufletul meu către mine: ferice de

cel ce puritatea găzduieşte ferice de cel ce ocoleşte răutatea şi lângă

izvorul apelor se aşează şi de lumina lumii se lasă purtat pe căile sale

el este ca roua din zori şi ca adierea de seară a vântului el este ca un

pom roditor în pustie ca o oază în deşert şi ca o casă zidită pe stâncă

el este stânca şi pâinea şi vinul şi calea adevărul şi viaţa veşnică este

64

m-am trezit la 3:33 şi gândul pe loc mi-a zburat la cifra aceea

666 fără nicio legătură cu liniştea de dinaintea zorilor cu lătratul

câinilor comunitari acompaniaţi de cântarea greierilor de oraş fără

nicio legătură cu vuietul camioanelor pe autostradă sau cu faptul

că luna era tot în mijlocul platanului cum am lăsat-o când am

plecat la culcare poate gândul că au trecut o sută de ani şi mai

bine de la primul război mondial să aibă vreo legătură poate crimele

comise în cel de-al doilea oricum conexiunea cifrelor a dat naştere

gândului că toţi dictatorii lumii au fost la început inocenţi iată-l pe

pe hitler scâncind în braţele mamei sale şi iată-l pe stalin sărutând

prima oară o fată iată-l pe mao la şcoală învăţând alfabetul chinez

ce şcoală ce educaţie ce sistem mă întreb le-a permis să devină

ce au devenit ce şcoală ce educaţie ce sistem bune de aruncat

la gunoi dacă dintr-un copil se pot naşte asemenea monştri

5.12.1974

ZAHARIA STANCU

CÂNTEC ŞOPTIT

Odată am ucis o vrabie

Am tras cu praştia-n ea şi am lovit-o

Pe urmă o zi

Şi-o noapte întreagă

Am tot plâns-o şi am tot jelit-o

Nu m-a bătut mama, nu m-a certat

În mână ţineam o bucată de pâine

Degeaba mi-a spus

Degeaba mai plângi

Ce-ai omorât omorât rămâne

Mai târziu am crescut flăcăiandru

Şi m-am îndrăgostit nebuneşte de-o fată

Dar nu ştiu de ce

Într-o zi a murit

Şi-n altă zi a fost îngropată

Demult nu mai trag cu praştia-n vrăbii

Demult nu mai merg la nici o-ngropare

Când soarele-apune

După nişte măguri

Şi răsare în flăcări din mare

BĂTĂLIA S-A SFÂRŞIT

Bătălia s-a sfârşit, soldatul

A rămas pitulat într-o mască

Undeva departe pământul geme

Gata să urle, gata să nască.

Deasupra cerul gol şi soarele

În jur câmpul gol şi mortii

Sufletele lor stau drepţi şi aşteaptă

Să intre-n rai în faţa porţii.

Soldatul din mască vede o floare

Şi vesel şi-o pune după ureche

Ce mândră, ce pură e lumea

Ce rea, ce urâtă, ce veche

Bătălia s-a sfârşit, soldatul

Ridică fruntea să vadă iarba

Ţiuie-un glonţ rătăcit

Şi-i sfărâmă tâmpla şi barba

Deasupra cerul gol şi soarele

În jur câmpul zdrobit de obuze

În mască soldatul nu mai are

Nici ochi să vadă, nici buze.

8.12. 1996

MARIN SORESCU

O ARIPĂŞI-UN PICIOR

Despre cum era să zbor

(Versuri pentru mine, când voi fi iar copil)

Într-o noapte, într-o clipă,

Îmi dă unul o aripă.

Nu l-am desluşit la faţă,

A pândit când era ceaţă.

Zice : „’Nfige-o subsuoară,

Du-te dracului şi zboară”.

Eşti nebun, cum o să zbor,

C-o aripă şi-un picior ?

Dă-mi-o şi pe-a doua, frate,

Nu mi-o pitula la spate.

A plecat să mi-o aducă

Şi-l aştept ici pe ulucă.

AM ZĂRIT LUMINĂ

Am zărit lumină pe pământ,

Şi m-am născut şi eu

Să văd ce mai faceţi.

Sănătoşi? Voinici?

Cum o mai duceţi cu fericirea?

Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.

Nu am timp de răspunsuri,

Abia dacă am timp să pun întrebări.

Dar îmi place aici.

E cald, e frumos,

Şi atâta lumină încât

Creşte iarba.

Iar fata aceea, iată,

Se uită la mine cu sufletul...

Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.

O cafea neagră voi servi, totuşi.

Din mâna ta.

Îmi place că tu ştii s-o faci

Amară.

10.12. 1956

NICOLAE BĂCIUŢ

SINGURÂND

Până unde ţine iarna

care-nchide-n noi

lucarna,

până unde în genunchi

umbra ta

mai are trunchi,

până unde gura ta

pe cuvinte pune şa,

până când în cerul tău

are lacrimi Dumnezeu,

până când rămâne-n ramă

vama care nu ia vamă?

Până unde, până când,

rămân singur, singurând?

ÎN FIECARE POEM

„…Cuvintele nu se mai luptă s-atingă frumuseţea;

ea caută să le atingă”.

WALT WHITMAN

În fiecare poem e un alt început,

o moarte, o naştere, un rut;

în limpezimi e-o altă adâncime –

moarte ce naşte, moarte ce vine

în fiece literă ca-ntr-un alt anotimp

pentru cel care sunt, care tocmai nu sunt

frumos şi tânăr, la sfârşit şi-nceput;

în fiece moarte e-un alt început.

IEPURELE ŞCHIOP

Înc-o dată mă încearcă

fuga fără nici un rost;

vreau să merg spre niciodată,

umbrei caut adăpost.

Iepurele şchiop mă duce,

blana lui îmi creşte mie,

îi simt fuga în spinare,

învăţ frica argintie.

Şi suflarea lui fierbinte

- mi pune ghearele în gât

când eu vreau să ţip cuvântul

care-odată ne-a urât.

Sângele fără măsură

trece-n carnea iepurească –

tot mai mic mă fac deodată-n

şchiopătarea mea firească.

Şi simt iepurele blând

cum încalecă pe mine

şi cum merg spre niciodată

şi cum şi el însuşi vine

Şi cum fuga fără rost

nu e-a iepurelui care

nu mai ştie ce a fost

şi nu-şi are-asemănare.

Mă devoră el pe mine

şi-l devor şi eu cu zel –

noi suntem chiar drumul însuşi,

noi suntem de-un fel cu el.

Aerul ne e un pântec

care nu ne mai încape –

iepurele şchiop şi omul:

un cuvânt tot mai aproape.

Eu alerg cu el în spate

dar povara lui sunt eu –

e călare dar nu poate

iar scăpa de trupul meu.

I-am crescut şi eu în carne,

umbra nu ni se desparte –

om şi iepure, deodată,

călărim aceeaşi moarte.

12 dec. 1955

ION P. IACOB

MÂNA RĂSĂRITĂ DIN CER

umbra

unui model care refuză

sculptorul ger

poezia e mănuşa de fier

care mă încătuşează liber

sub cer

*

fără Dumnezeu

trebuie să-ţi asumi trecutul

de maimuţă

DESPRE POET, PROFET ÎN ŢARA LUI

a filtrat lumina

până a ajuns la esenţă

în robia întunericului

acum victorios

şi orb

cerşeşte

de la propria umbră

SCARA LUI IACOB

pe scara îngerului

fină şi precisă

pe scara îngerului

eu

sunt treapta lipsă

GRAMOFONUL

eu eu eu eu

eu eu eu

eu

un gramofon stricat

pe care-l repară

m e r e u

Dumnezeu

ORBI ÎN LUCRĂRILE HAOSULUI

 „asemeni viermelui

să înoţi

în grăsimea timpului

în dimensiunea lui

lipsită de şira spinării”

undeva departe

cineva vrea să deschidă cerurile

şi cheia este acest infinit

de la o privire orbită la alta

16.12.1970

SORIN LUCACI

ÎN PATRIA MEA POEŢII MOR ÎNAINTE DE VREME

în patria mea poeţii mor prea devreme

cu mult înainte de vreme

mor puţin câte puţin până li se scurge

tot sângele din poezie

până rămâne poezia ca o supă searbădă

nici n-apucă să-şi mănânce amărâta

de pensioară

şi-ntr-o zi li se cuibăreşte nepoftită moartea

în piept sau în burtă

ca un câine zgribulit sub streaşina casei

şi asa tam-nesam începe să crească

şi creşte proasta creşte ca un aluat dospind

până se face una cu pământul până se face tină

şi nu vrea în ruptul capului să plece scârba

dracului

şi ne rugăm doar doar o pleca şi o otrăvim

în fiecare dimineaţă

putin câte puţin îi strecurăm picături letale

în ceaşca de cafea

doar doar o pleca

şi mergem la vraci la babe la ţigănci ghicitoare

facem descântece dăm în bobi

dar ea nu şi nu

încăpăţânata stă ascunsă ca o căpuşă

în blana ciobănescului

ca un chiriaş beţiv într-o garsonieră sordidă

fără geamuri fără uşi fără duşumea

fără angarale plătite

în faţă doar cu o sticlă de vodcă

pe jumătate goală

stă şi aşteaptă a doua venire a lui Hristos

în patria mea poeţii nu au ce căuta

doar coţofenele şi pelicanii îşi găsesc

un loc mai bun

mai jos spre lunca dunării

îşi vor face o altă patrie doar a lor

o patrie a poeţilor undeva mai la nord

în patria mea poeţii îşi amanetează

iluziile cărţile iubitele

îşi amanetează degetele şi ajung doar de-şi

povestesc poemele unor necunoscuţi

la vreo nuntă sau înmormântare

în ţara mea nimeni nu-şi plânge poeţii

în ţara mea de fapt nu mai plânge nimeni

doar vreo bătrână trecând prin cimitir

îşi înclina capul într-o parte

şi-n alta şi printre lacrimi suspină

„maică da’ tânăr s-a dus”

în patria mea nimeni nu-şi plânge poeţii

în ţara mea lebedele au inimi de porţelan

şi gâturi de mucava îmbrăcate

în mătase neagră

vulpile au picioare de sticlă colorotă

şi berzele aripi de tinichea

în ţara mea dumnezeu îşi iubeşte poeţii

mai mult decât în alte părţi

ca un tată binevoitor îi strânge pe toţi lângă el

şi le povesteşte despre mântuire

despre mântuirea prin artă

în patria mea poeţii mor înainte de vreme

18.12.1952

VICTORIA MILESCU

IMITÂNDU-I PE CEILALŢI

Dumnezeu şi moartea

îmi poartă de grijă

eu fac să dureze efemerul

construiesc o casă pentru vrăbii

sădesc un pom pentru Rai

fac un copil care va dărâma casa

fiind prea mică

şi va tăia pomul pentru că nu rodeşte

scriu o carte despre toate acestea

şi cineva o va arde

să se încălzească sub viscol…

ÎNTRE FORŢĂ ŞI SLĂBICIUNE

Sunt încă

proprietatea lui Dumnezeu

unde să fug

sunt scribul sub teroarea cuvintelor

m-ai trimis pentru că tac

muşcând pământ

unde să fug când pământul fuge şi el

îngroziţi suntem de un singur cuvânt

curând se va auzi

va fi tunet sau adiere

îl vei rosti tu, îl voi şopti eu

sunt încă preferata lui Dumnezeu

unde să fug şi de ce…

CERUL DE IERI

Voiam să merg pe strada

ce duce la iubitul meu

voiam să merg desculţă

prin florile de tei

nimic nu se clintea

în steaua neagră

rămasă pe cerul de ieri

voiam să merg pe strada

pe care odată

a mers Dumnezeu…

FLĂCĂRI PE APE

Cât cer e-n mine

câte jivine rare

câte păduri de fag şi de smochin

şi câte mări cu nave albe

tăind rechini, sirene caste

câte petreceri fericite până-n zori

şi câte omucideri semnate:

homo faber, homo industrious, homo duplex

câte iubiri de ce-i nepământesc

şi în răspăr cu legea

pe toate ţi le dăruiesc

o, Doamne, ia-napoi ce ţi-am prădat!

25.12.1941

IOAN ALEXANDRU

 6 AUGUST

Top of Form

Se schimbă frunzele-n păduri

Creştetul verde-ncepe să pălească
Se-ntâmplă-n vieţuirea tuturor
Un fel de împăcare nelumească

Începe toamna ceţurile-n zori
Întârzie să plece de pe ţară
Ştergare uriaşe atârna de stejari
Şi-i foarte frig pe lumea din afară

Toate se-ntorc de-acum spre miezul lor
Columba strigă apele pe nume
Sâmburul lin de milă legat interior
Şi-arată faţa rece către lume

SFÂRŞITUL RĂZBOIULUI

Când venii pe lume, războiul era pe sfârşite.

Se-mpuşcau ultimele ordine. În câmp

Se spânzurau ultimele tunuri de propria lor umbră,

În casa noastră se-mpărţeau darurile.

Mai întâi ţie, Ioane, zice războiul, din colţul mesei, tatii –

Pentru că mi-ai slujit cu credinţă

Îţi înmânez acest picior de lemn.

Şi să-l porţi sănătos întru pomenirea mea.

E zdravăn, din trunchiul unui stejar bătrân;

Când vei muri şi tu o să te legene pădurile

În vârfurile privirilor ca pe unul din confraţii lor.

Mâna dreaptă, pentru că şi-aşa nu ştia carte,

Ţi-am smuls-o din cot şi-am dăruit-o pământului

S-o înveţe a scrie.

Ţie, Maria, zice războiul mamei -

Pentru că mi-ai adăpat caii în larimile tale,

Şi-au rămas cu doi feciori pe câmpul de luptă

Să-mi lustruiască cismele, şi-ai crescut

Două fecioare cu care mi-am petrecut nopţile,

Uite că-ţi dărui acest mănunchi frumos de păr alb

Să-ţi împodobească tâmplele

Şi-acest mănunchi mai mare de nesomn,

Precum şi-această casă goală fără-acoperişe.

Ţie, Gheorghe a lui Petre de pe Deal -

Pentru doi ochi căprui ce spui că i-ai avut,

Iată, îţi dau în stăpânire toate hotarele întunericului

Să le culegi roadele, tu şi cu nevasta ta,

Pentru totdeauna.

Pentru vatra satului las numai patruzeci de copii orfani

Sub şase luni, zece case goale şi celelalte-n dărâmături,

Precum şi cerul dinspre apus ars pe jumătate.

Turnul fără clopote; şapte femei spânzurate-n cimitir

Cu capul în jos; douăzeci de cai morţi în casa vecinului.

Ţie, noule născut, pentru că şi aşa nu ne cunoaştem îndeajuns,

Las ugerul vacilor sterp,

Prunii arşi de vii în grădină.

Ochiu fântânii mort,

Şi să te hrănească văzduhul cu stele lui,

Şi te botez în numele Domnului.

CLOPOTELE

De-atâtea clopote la gâtul turmelor

trase pe jos de miile de ani

pământul este

cea mai curată

lacrimă

din univers.

Din miez de noapte-până-n miez de veac,

pe frig, strânşi laolaltă ne încălzim

plângând într-una.

Din lacrimi facem clopote şi le dosim

la gâtul turmelor să nu le vadă luna.

Primăvara semănăm în arbori şi în stânci

sămânţa clopotelor şi izvorăsc în lume

păsări şi flori cântând în limba lor

acelaşi dor de moarte cum ne poate spune.

Vara ascundem clopotele într-un turn,

pieziş le ridicăm în ceruri peste cimitire

înfricoşaţi şi batem cu bătaia lor

în spatele lui Dumnezeu de fericire.

Toamna tragem clopotele din nouri pe pământ

Şi le gonim pe funii de-a lungul omenirii

duhnind a foc şi moarte la-ntoarcerea-napoi

le cuibărim cenuşa şi haosul din noi.

Dar gerul iernii negre coboară în părinţi,

clopotele fierb în fiecare,

pământul de departe văzut e-un clopot sugrumat

pe-o lacrimă enormă uscată lângă mare.

27.12.1982

ARMINA FLAVIA ADAM

POEM DIN TURLA BISERICII

Nici nu mai știu de ce mi-ai spus
„m-ai uitat”,
dacă era o dimineață ca toate
sau, pur și simplu,
soarele înflorise la mine în pat,

dacă tu străluceai în lumina aceea
amară, curbată,
cu brațele desfăcute, cu pielea
de sfiala pielii mele
înfiorată,

nici nu mai știu de ce mi-ai zis
„m-ai uitat” –
se făcea că murisem,
că-n pieptul tău cineva m-a-ngropat,
că tu-mi culegeai flori de câmp,
brațe-ntregi,
așa cum doar slujitorii culeg
pentru regi,

se făcea că eram departe
și tu îmi șopteai „te iubesc!”
și-n tot acest timp ascultam
milioane de îngeri
cum cresc,
cum umblă desculți
prin cerul proaspăt cosit…

Primește, iubite, acest poem miruit,
sfâșiat –
în rana lui, crucea mea de pelin
precum turla bisericii
s-a-nălțat.

PRIMA LECŢIE DE ZBOR

azi puii de vrăbii învață să cadă din cuiburi,

peste câteva zile

pământu-și va face culcuș

în penele lor,

asta-i o lecție bună, îmi zic,

prind curaj,

m-arunc pe fereastră,

la ora când toți se întorc la casele lor,

un câine galben de spaimă

latră în mine.

TREIZECI

la treizeci de ani dau semne de bătrâneţe,

nu mai ştiu cum se face un castel de nisip,

cum se trece o iarnă în doi,

ninge, mă lepăd de trup,

sunt

o urmă-n zăpadă

adăpostind un iepure orb.

VERDE

lumina e un adevăr aproape verde.

am mușcat din ea

cum aș fi mușcat

dintr-un stârv.

de când m-am aruncat în gol,

mama îmi aprinde

la căpătâi

noapte de noapte

aceeași lumânare de piatră.