REMEMBER - Nichita Stănescu

35 de ani de la moartea lui Nichita Stănescu

OASE PLÂNGÂND

Generaţia mea a avut privilegiul de a trăi, o vreme, în Imperiile celor unspre-zece elegii. Era un ocean acolo, era o îngâmfare cu aripi ce alerga pe la chioşcurile de ziare să-şi cumpere necuvinte de înger. Reânvăţam, citind, lumina pâlpâitoare a Lucea-fărului şi ropotul cailor ploii şi ne încuiam în mansardele somnului ca să auzim şoap-tele de taină ale închinării:

O călărire în zori

Lui Eminescu tânăr 

Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucişe,
se face depărtare, se face nisip. 
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe. 
Câmpul tăindu-l, pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegând. 
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave! 
Soarele a izbucnit peste lume strigând.

Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faţa lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte. 
Tăcerea se face vânt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l creşte
în coastele câmpului. 

Soarele rupe orizontul în două. 
Tăria îşi năruie sfârşetele-i carcere. 
Suliţe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,
să-l întâmpine fericite şi grave. 
Calul meu saltă pe două potcoave. 
Ave, maree-a luminilor, ave! 

Soarele saltă din lucruri, strigând
clatină muchiile surde şi grave. 
Sufletul meu îl întâmpină, ave! 
Calul meu saltă pe două potcoave. 
Coama mea blondă arde în vânt. 

Ne-am molipsit mulţi, pe atunci, de boala incurabilă a poeziei, Nichia – care era o stare de spirit, mai numidu-se şi Petre Stoica, Cezar Baltag, Leonid Dimov, Con-stanţa Buzea, Ana Blandiana, A. E. Baconsky, Ion Gheorghe, Gheorghe Istrate, Emil Botta, Gellu Naum, Gheorghe Tomozei, Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Ileana Mă-lăncioiu, Ion Caraion, Marin Sorescu, Mircea Dinescu, Romulus Vulpescu, Ştefan Au-gustin Doinaş sau Adam Puslojić. Vă mai aduceţi aminte?

Emoţie de toamnă

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,

că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,

iau cuvintele şi le-nec în mare.

Şuier luna şi o răsar şi o prefac

într-o dragoste mare.

Lună în câmp 

Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea, 
văzduhul serii mi-ar părea căprui. 

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi măna stângă catre ei

şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile i-au aprins, 
suind sub luna-n seve caii repezi 
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins. 

Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng

Necuvintele 

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.

În august 1982, în Catedrala Sfânta Sofia din Struga, s-a rostit fiinţa Poetului, încununându-se cu lauri:

„Astăzi, aici în catedrala Sfânta Sofia, unde suntem fericiţi până la nefericire de faptul că putem să spunem, în mod adevărat şi nebâlbâit credo-ul nostru poetic, ne întoarcem şi zicem: de această dată spre faima „Coroanei de aur“ care se va vesti a fi fiind cel mai mare premiu nu decernat unui om ci unui purtător al sentimentelor lumii, ne înclinăm şi spunem: e fără precedent în istorie când o coroană laurează tâmplele unui iubitor de poezie iar nu ale unui poet.

Ca şi maestrul nostru, marele desenator Hokusai cel care semna desenele: Hokusai cel nebun după desen, aidoma lui, celui care are urechi să vadă şi ochi să audă, şi noi înşine semnăm poemele: Nichita Stănescu cel nebun după poezie.

Poezia fiind socotită, după părerea noastră, ca o nouă frontieră a sufletului uman, noi nu facem critica poeziei din punctul de vedere al vedetelor exprimatoare de fraze geniale, ci din punct de vedere al moaşei de ţară care, ajutând ţăranca pe câmp să nască, nu dă loc confuziei de merit între meseria moaşei şi miracolul naş-terii. Noi nu credem că există poeţi ci moaşe ale poeziei şi că este o tristă confuzie aceea care s-ar putea face sperând în meritul poetului iar nu în miracolul poeziei.

De aici din catedrala Sfânta Sofia din R.S.F. Iugoslavia, din Macedonia sufletului meu se naşte strigătul nostru către umanitate, un strigăt profund care înal-ţă premiul macedonean ca cel mai de seamă premiu care poate fi acordat, cum ar spune marele poet român Mihail Eminescu, „Lumii ce gândea în versuri şi scria în poezie“, sau care ar putea fi acordat lui Eminescu totuşi.

De aici din această catedrală a poeziei ştiind prea bine că verbul, cuvântul este materialul poeziei, că verbul, cuvântul are originea unei ţări, iar poezia originea Omului, ne repetăm spunându-vă că frumuseţea sufletului uman este noua lui fron-tieră.

De bună seamă că există un limbaj anume al oricărui lucru de pe pământ. De la limbajul atomilor între ei până la limbajul copacilor între ei. Cea mai simplă formă a limbajului este valenţa.

Mulţi ne-am gândit că omul nu justifică ecologia vieţii şi că prin muncă şi prin artifex sare din regn în mit, din mit în istorie şi din istorie în politic. Iată rup-tura.

Să nu uităm însă naşterea cuvântului ca fiinţă vie care este produsul cel mai sublim al omului. Tragedia cuvântului a atras după sine răzbunarea pumnului, a cuţitului şi a glonţului. Iată ruptura.

Dacă toată umanitatea ar tăcea o singură secundă din gândurile ei, arborii, munţii şi stelele s-ar spulbera. Iată ruptura.

Măreţia omului stă în ceea ce are în două feluri cuvântul: într-o tânjire spre frumos şi o tânjire spre adevăr. Iată ruptura.

Între un posibil dialog al frumosului cu adevărul vedem noua frontieră a sufletului uman, de aceea declarăm cu mâna pe inimă că omul încă există, şi că întreaga umanitate, ca niciodată în timp, îşi doreşte secundele de viaţă ca pe o avere personală, Posesiunea şi ideile de prioritate sunt nişte abstracţiuni mânjite cu sân-gele omului. De multă vreme gura vorbitoare nu mai seamănă cu un pahar sau cu o fântână. E vremea ca noua frontieră a sufletului uman, după atâta automăcelărire, să se întindă mai departe spre visul celor care s-au jertfit în mii de feluri, pentru mii de idealuri care pot fi rezumate într-un singur cuvânt: a fi, fiinţă, operă la care şi Mace-donia, Iugoslavia şi-a rupt cu generozitate partea ei de inimă.

Omul nu este un accident al naturii lucrurilor. Natura lucrurilor poate părea sălbatecă şi accidentală în faţa verbului gândit şi rostit de om A FI, FIRE. Iată ruptura.

Noi, oamenii, de multă vreme nu mai vrem să fim victorioşi şi să ne cucerim unii pe alţii. Nevoia noastră fundamentală este nevoia de timp. Iată ruptura.

Aici, în catedrala Sfânta Sofia, prin încoronarea unui om care visează şi gândeşte în limba română, se adevereşte, încă o dată, spiritualitatea plină de dor şi dumnezeiască a poporului român.

Tot în „Puposlavia” sufletului (cum „traducea” Nichita ţara scoasă din hărţi),   i-a apărut şi ultima carte antumă de versuri, „Oase plângând” volum tipărit în colecţia revistei „Lumina” din Panciova. Era o presimţire, o răzvrătire îndurată printre prieteni, o eşarfă despletind vântul despărţiri, pe ţărmul dinspre stele al vieţii.

Acasă

Acasa mea e într-un cuvânt

gândit de altul.

Acasa mea e într-un sărut

pe care l-am gândit

în alţi doi adolescenţi.

Acasa mea este înlăuntrul

săgeţii trase înspre zeu de geţi.

Acasa mea e gândul ce-l gândeşti

spre mine.

Acasa mea e numele ce-l am

şi mi-l rosteşti.

Acasa mea e un cuvânt

un prieten şi o curvă.

Fugind de timpul care trece,

ah, timp, bordel al vieţii mele!

Uită-te şi uită-mă

Uită-te cum trec secundele

ca o armată!

Şi piatra creşte în contiunuare

din amintirile noastre!

Uită-te cum creşte piatra

şi ce dâră de praf în urma ei

secundele noastre...

„Aş plânge”, mi-a spus Homer,

„Aş plânge de voi.

Aş plânge dar nu mai am ochi!”

Uită-te şi tu

şi uită-mă, Adame!

Belgradul de piatră

Neîntrebat

de-odată m-am născut.

Ne-întrebat,

de-odată voi muri.

Eu sunt

ce ţin minte despre mine

că sunt.

La Belgrad

„pe aiastă piatră

şezum şi plânsem”

cum zice cronicarul

Tot neîntrebat

la început

Tot neîntrebat la sfârşit.

AUTOBIOGRAFIE LA BELGRAD

III

Ieri gura mea sângera.

Azi, sângerează cuvintele mele!

VI

Mă leagăn ca un

elefant

spre cimitirul elefanţilor!

Nu gând, ci fildeş!

BOGDAN, BOGDANOVIČ DIN BOGDANIA

Ce complex memorial

mai este şi trupul

ăsta

al meu!

Ce noroc de cuvânt!

Să ne mâncăm crucile

de foame!

Să mâncăm totul

de foame.

Să ne obosim gura

până la cerc.

Ah! Tu, fioroasă şi înfrigurătoare

linie dreaptă!

ULTIMA

lui Nichita Stănescu şi lui Bogdan Bogdanovič 

Tu ce crezi: s-a născut, vreodată cineva

dintr-o pricină rotitoare?

Tu ce crezi: s-a născut vreodată cineva

dintr-o pricină stătătoare?

Din ce cauză, a şobolanilor, şobolanii

vor să se nască şobolani?

De ce libelulele se înmulţesc în libelule?

Şi porcul, cu ignatul lui cu tot,

numai în porc?

Numai eu şi cu tine,

proştii, idioţii, lipsiţii de ideal,

unul se-nmulţeşte prin cuvinte

şi altul prin semne.

Şi, totuşi, te întreb: de ce

şoarecele de câmp

vrea să nască şi naşte şoareci de câmp?

A dracului şi putoarea asta de viaţă!

Întors acasă, umbra păsării i s-a aşezat pe umăr şi i-a spus: „Eşti mai tânăr cu un milion de ani, Nichita. Şi mai bătrân ca timpul...”.  În noaptea de 12 spre 13 decem-brie 1983, pasărea cuvântătoare l-a lăsat singur la Spitalul de urgenţe şi a zburat în lună. „Doctorul de gardă, care s-a luptat cât i-a stat în puteri cu moartea din poet, i-a striat. „Respiră, respiră adsânc!” Şi Nichita i-a răspuns: „Res-pir!”, şi a murit. (Ioan Grigorescu).

A scris, după aceea, Marin  Mincu un poem cutremurător:

Munci şi zile cu Nichita la Belgrad

Cînd noi doi am fost pe pajiştea din faţa hotelului Slavija

şi tu ca un claun ai intrat în propriul tău cub desenat pe iarbă de Adam cu prietenii lui jugoslavi, ai intrat cu emoţie

să vezi dacă te primeşte în joc, dacă poţi să te transformi într-un semn, să nu mai fii om, să intri în propriul tău cub

ca-n piramida lui Keops, să intri tu singur de bună voie

fără să te sperii că nu vei mai ieşi

de ce bătrîne te-ai supărat?

Cînd mergeam pe stradă noi falnici şi eu ţi-am spus dragul meu

Falstaff, urîtule, grasule, burduhănosule, hai să ne-ntrecem pe bicicletă,

iar tu te-ai uitat galeş în oglinda unei vitrine, te-ai uitat

ca un bărbat frumos ce erai şi ţi-ai admirat profilul de grec

care a fost la Salamina, mi-ai spus cu superb orgoliu

hai să ne întrecem

de ce bătrîne nu te-ai ţinut de promisiune?

Când prietenii lui Adam ne-au făcut o surpriză cum trăgeai tu

ca un urs sîngerînd în zăbala poeziei în acea casă memorială şi-a intrat

înăuntru un urs adevărat ţinut de catenă de ţiganul ursar

cum te-ai ridicat tu cu sfială-n picioare iar el a început să joace

urseşte dansează ursul romînesc de două mii de ani dansează

cum îi curgea sângele din falca strivită dar el juca înainte

călca apăsat că se zguduia-n casă planeta cum tu plîngeai

fără să şti de ce iar ursarul ţi-a făcut plecăciune

de ce bătrîne n-ai mai aşteptat?

Cînd am fost noi trei la Gradimir s-o întâlnim pe Desanka

iar eu i-am făcut o poezie mărturisindu-i cît e de frumoasă şi tînără

şi cum ea ţi-a spus mulţumesc Nichita crezînd că poezia e făcută de tine

e ca şi cum aş fi scris-o eu ai răspun tu generos ca un leone de Siria

ce nu se temea de o panteră tandră ca mine, e ca şi cum aş fi scris-o eu, bre

ai repetat şi-ţi mulţumesc

de ce bătrîne te-ai supărat pe prietenii tăi?

Cînd am fost noi patru-n pădurea de deasupra casei lui Filip

cum era verde iarba sub frunze pătate şi te trăgea prin oase în jos oboseala

bre, eu parcă m-aş întinde puţin şi te-ai prăvălit peste frunze

ca un zeu al pădurii tras de rădăcini în adîncurile materiei invidioase

e bine, bre, aşa, e atît de plăcut că nu m-aş mai ridica ai spus rar

cum eu m-am speriat din senin să nu te fure lenea pămîntului

şi te-am tras în sus hai Nichita că ne aşteaptă lucrarea de azi

da bătrîne să mergem uitasem că mai avem treabă şi azi

de ce bătrâne te-ai lenevit de noi toţi?

Cînd mergeam noi pe furiş la vînătoare de noapte prin boscheţii

plini de sîrboaice frumoase eu bătrîne ai suspinat nu m-am iubit şi eu

c-o străină mi-e şi ruşine de mine hai

să-ngrozim Belgradul Nichita, ţi-am spus

vezi bătrîne aşa n-am avut eu noroc niciodată

ai mai scîncit lasă, lasă, bre, ţi-am strîns mîna că mîine

vom fi cei mai căutaţi trubaduri-cavaleri şi-or să plîngă

sîrboaicele-n pumni după noi cum ai rîs tu fericit ca un copil

de ce bătrîne nu ţi-ai amintit de acea noapte faustică?

Cînd ai venit tu la mine în cameră puţin speriat ascultă cum

bate inima mea mi-ai arătat în pieptul tău unde se-ntîmpla ceva planetar

cum eu cu teamă mi-am apăsat fruntea de pieptul tău puternic

şi m-am uitat la tine zîmbind nu auzi nimic m-ai întrebat

nu e nimic Nichita e doar un uruit mai puternic ca atunci cînd

motorul unui astru rămîne accelerat de-ntîmplare cum m-ai rugat

să merg la tine în cameră şi să te ţin de mînă pînă îţi trece

ţine-mă cum ai fi mama mea, bre, şi îmi trece şi ţi-a trecut

de ce bătrîne nu m-ai mai chemat?

Cînd am venit eu la tine în cameră la ora două cu Marin Sorescu

şi erau de faţă acolo Adam şi cu Flora care munceau

de dimineaţă în schimburi ca să scrie tot ce le dicta îngerul

cum te apucase o hemoragie îngrozitoare de cuvinte ce săreau

din corpul tău vii iar tu icnind de durerea unei smulgeri materiale:

era un cîmp de bătălie aburind de sînge cald şi cum tu scufundat

pîn-la gît strîngeai îngerul de jugulară ca să nu mai poată slobozi

din el nici o vorbă afară şi cum fericit mi-ai dăruit o marină regală

spunînd că numai mie nu poţi să-mi dictezi

de ce bătrîne n-ai vrut să-mi dictezi?

Cum ne-am dus noi trei la Novi-Sad să ne războim cu cuvintele

şi cum te-ai îndrăgostit tu nebun de acea actriţă tînără

ce ţi-a recitat versurile pentru că era mai vie decît

toate cuvintele şi decît faptul că noi existam acolo

şi Slavco ne întreba şi tu mi-ai spus să-ţi bag cotul în burtă

dacă ai să baţi cîmpii

de ce bătrîne nu vrei să mai baţi cîmpii?

Cînd ne-am dus noi la vila lui Filip şi el ne-a dat să mîncăm

purcel de lapte şi să bem un molan turnat de tine cu dichis

direct din damingeană că aşa bea pupăciosul de Falstaff

care ştia ce e cu putoarea asta de viaţă cum ne-a făcut

să plângem apoi o tînără studentă la teatru

declamându-ne rolul Casandrei cum ai ieşit sprijinit de umărul meu

sub ploaia călduţă de afară ca să tragem o gură de aer ai zis

să nu vadă Filip cum suntem proşti şi sentimentali

de ce bătrîne să nu mergem din nou pe la Filip?

Cînd am stat noi o jumătate de zi să-l aşteptăm pe nebunul de Adam

vorbind cu lăcomie de marele poet Ion Barbu cum te-ai dus tu

să-l întîlneşti tînăr adolescent într-o casă aristocratică unde el venea

pentru că voia să vadă o tînără pe care o iubea dar ea nu

cum ţi-a vorbit el despre poezie o zi întreagă şi cum întors din profil

atunci cînd pleca întristat că nu se arătase aceea pe care o aşteptase

ţi-a spus cu o voce de bronz „preferă Oda în metru antic”

de ce bătrâne nu mai vorbim de Ion Barbu?

Cînd eu te-am întrebat dacă nu vrei să facem o carte împreună

să vorbim despre cîte am vorbit pînă acum despre didactica frumuseţii

naturale despre cum se cască golul dinaintea cuvîntului

ca o gură de ghionoaie cerînd mereu carne carne carne

poezia se face cu carne ca orice război adevărat purtat din unghia

piciorului drept pînă în vîrful firului de păr din cap

pînă în vîrful firului de cuvînt smuls din gură cu fierul încins ai spus tu

de ce bătrîne să nu facem noi cartea?

Cînd mi-ai povestit tu cum ai aflat prima dată că ai şi sex

cum ţi-am povestit cum m-am îndrăgostit eu de o profesoară a mea

de istorie cum i-am scris o scrisoare frumoasă

şi ea trecea pe partea cealaltă a străzii atunci cînd mă vedea

te iubea şi ea dar îi era frică de puritatea din tine prostule mi-ai spus tu

cum am bătut apoi courvoisier plătit cu banii munciţi de tine

ca să sărbătorim această clipă unică

nu-i aşa că e frumos bătrîne că ne-am întîlnit nu-i aşa că merită

să ne bucurăm că suntem noi doi împreună în această secundă

că simţim că suntem, înţelegi tu, că suntem (aici ai apăsat

cu forţă cuvîntul să fie mai viu) noi doi atît de aproape

că nu ar încăpea nici o rază de laser între noi

care suntem unul acum înţelegi tu bătrîne

că noi ne-am găsit cei reali cei adevăraţi că ne căutam de multă vreme

în clipa aceasta la acest bar din hotelul slavja unde beam courvoisier

pătit cu două mii de dinari suta de grame hai să însemnăm pe perete

un semn o pată infimă făcută cu mîinile noastre puse laolaltă

şi am desenat o cruce într-un cerc cu pixul pe zid

ca să fie o urmă că noi am existat în clipa aceea

atunci a venit Adam şi ne-a certat că aruncăm banii

tu te-ai întors către mine poznaş făcându-mi cu ochiul

şi aproape amîndoi am vrut să-l îmbrăţişăm deodată

pentru că venirea lui ne oprise să plîngem ca proştii

şi îţi străluceau ochii şi poate şi mie îmi străluceau

acest lucru e sigur cel puţin din felul cum mă vedeam în ochii tăi puri

de ce bătrîne să nu ne mai privim ca atunci?

Cînd ne plimbam pe lîngă o biserică neterminată din Belgrad

ce mai avea doar temelia afară şi încolo era năpădită de plaurul verde

cum cu haz îmi povesteai că odată mic fiind cu mama ta în faţa

unui magazin te-ai oprit brusc (nu, că să-ţi cumpere acea bicicletă,

că nu te urneşti de acolo altfel, că nu am bani la mine, că lasă

că o s-o luăm mâine) ai început să dai din picioare

să strigi, lasă că discutăm noi acasă, ţi-a mai spus mama ta

şi când mai aveaţi două-trei case până s-ajungeţi, te-ai aşezat

pe marginea trotuarului nu, că eu vreau să discutăm chiar acum şi aici

de ce nu vii să mai discutăm bătrîne acum şi aici?

Cînd am scris eu o noapte întreagă despre victoriile tale

prin Macedonia, încîlcindu-mă printre noduri şi semne

ca un Hermes negat cum ai dat tu telefon la citirea textului

spunîndu-i Ştefaniei că îmi mulţumeşti şi că o să te strădui

să fii tot pe atît de genial pe cît scrisesem eu despre tine

cum i-ai spus că numărul tău de telefon este – cinci de la degetele

de la o mînă nouă semnul naşterii cinci de la cealaltă mînă

şase de la inversul naşterii şi zero zero adică

numărul perfect al poetului – dragul meu Falstaff, hai să mai rîdem

zeieşte de putoarea asta de viaţă urîtule, grasule, burduhănosule,

pupăciosule, mincinosule, arogantule, încrezutule, copilărosule, vorbăciosule

unde-ţi mai telefonez eu acum, bestie îngerească?

Nichia ştia, şi s-a spălat cu lacrimi de zăpadă...

„Nu numai că m-am spălat

dar m-am şi parfumat

când mă vor desface

să nu le fie silă de mirosul meu.

Mi-am pus cămaşa cea mai curată

şi haina cea mai călcată

când mă vor desface 

să nu trebuiască

să împrumute cârpe murdare

şi nici de mâncat n-am mâncat

cum o să mănânc

ar fi o ruşine, nu-i aşa

când mă vor desface

să-mi găsească mâncare în burtă.

Eu aş fi plecat mai demult

dar ei ar fi putut să-mi desfacă în lipsă

cuvintele

de aceea stau şi mă spăl

şi mă parfumez

şi mă îmbrac curat

şi nu mănânc, şi nu plec. (Lecţia de anatomie)

La urmă de tot, la urma urmelor de tot, va fi spus Fănuş Neagu: „Plecând, Nichita mă lasă fără un umăr, fără un drum, care ducea în odaia lui, cu un loc pustiu în vie, şi mai sărac cu o mie de cântece. Academia nu-i datorează nimic, iar el ei nici atât, sînt două instituţii complet separate. Bunule, Nichita. Tu care-i au-zeai în somn pe nenăscuţii cîini, pe nenăscuţii oameni cum îi latră, prefă-te că nu ai murit şi întoarcete la masă. Ne e dor să te-auzim plesnind cuvîntul în moalele capului, tu  cel mai dat în Paşte dintre noi.”

Au trecut, de atunci, 35 de ani....