REVISTA REVISTELOR LITERARE (DECEMBRIE 2018)

REVISTA REVISTELOR LITERARE

RĂSFOIRI

 

CAFENEAUA LITERARĂ

NR 10 (188), octombrie 2018

F Gheorghe Grigurcu despre Petru Poantă şi lumea literară a Clujului (Petre Poantă - Clujul meu. Edit. Şcoala Ardeleană 2016):

„ ... magnanimitatea lui Petru Poantă, cînd e vorba de calități de la o anume treaptă onorabilă în sus, cedează la întîlnirea cu literați din capul locului dubioși. În unele pagini numele acestora nu e men-ționat: «Din redacțiile acestora s-a născut însă și boe-ma, în varianta ei fundamentalistă: boema alcoolică. Deceniile literare șase, șapte și opt au fost deceniile marilor bețivi. (…) Marii proletcultiști ai anilor ‘50, propovăduitori ai moralei comuniste, sunt și marii bețivi ai vremii. Băutura devine o

modă căreia puțini i se pot sustrage. Abstinentul este un proscris, dizgrațiat de breaslă. Clujul literar nu face excepție.»”

F Lidia Lazu: „Umbrele zeilor rătăcesc/ pe urmele poeților/ iar noi suntem răvășiți/ de un loc anume/ mai mult decât de propriile/ amintiri ori trăiri/ este ca și cum viața noastră/ ar fi dată la minim/ și ne-ar locui/ pentru o vreme/ sufletele spălate de suferință/ ca niște pânze bătute cu maiul/ albite la soare/ pe iarbă și pietre/ o zi mai lungă decât veacul.” (Lacul cu nuferi galbeni)

F Partea a doua din eseul lui Virgil Diaconu (CÂNTAREA CÂNTĂRILOR, UN POEM INTERPRETAT DEFORMAT DE TRADIȚIA IUDAICĂ ȘI CREȘTINĂ) , care face parte din volumul „Biblia literară”, aflat în lucru, se încheie cu o concluzie firească, vizând transformarea valorilor estetice, în ansambul unui eşafodaj axiologic: „ ... poemul Cântarea Cântărilor are un limbaj compozit, pentru că el combină un limbaj direct, literal, cu unul metaforic (alegoric), poetic. Dar trebuie spus că cele câteva imagini poetice metaforice abia comentate ale Cântării nu conduc nicidecum la un înțeles mistic, religios, al poemului, ci că ele exprimă și susțin un orizont erotic, la fel ca și secțiunea lingvistică directă, literară, a acestui limbaj com-pozit. În comentariile de mai sus am oferit câteva exemple în care interpreții alegorici religioși au modificat în sens mistic chiar și metaforele și alegoriile reale, ne-mistice ale Cântării, iar demonstrația acestor modificări a metaforelor reale ne-mistice ar fi putut fi făcută pe toate metaforele reale ale Cântării, așa încât în final toate metaforele reale, dar și tot textul Cântării ar fi fost deformate în sens religios, mai precis în sensul religiei evreiești și al celei creștine. În fond, interpreții religioși fac chiar acest lucru: dintr-un poem care este în mod vădit erotic, exegeții alegorici religioși obțin, prin/în interpretarea lor alegorică, un poem religios, mistic, deși firește că poemul real rămâne în continuare unul erotic.

F Prezentând volumul „Câmpurile Magnetice” – o carte „mai mult faimoasă decât cunoscută” - Ali-Izi Bucur notează: „În anul 1919, André Breton și Philippe Soupault compun o lucrare pe care o descriu ca fiind prima lucrare suprarealistă fără vreo legătură cu dadaismul. Această carte reprezintă punctul de plecare al unei „miș-cări neîntrerupte unde poezia vine să se confunde cu viața”. Lucrarea, operă „a unui singur autor cu două capete și cu o privire dublă”, a permis lui Breton și Soupault să avanseze pe calea pe care nimeni nu le-o precedase.(...) Cei doi tineri poeți expe-rimentează „un lăudabil dispreţ” pentru ceea ce ar putea urma; ei nu au nicio dorinţă de a realiza o carte sau de a constitui o operă literară propriu-zisă. Și totuși (...) această primă lucrare, rezultată din exprimarea spontană a gândirii, constituie textul fondator al suprarealismului; cel puțin așa l-au perceput suprarealiștii înșiși, apoi criticii literari, și, pornind de la această lucrare unică, Breton, în primul său Manifest (1924), va defini atât suprarealismul, cât și automatismul.”

F Victoria Milescu, sub titlul O carte „ca la carte” comentează, în rubrica „Lector” volumul de poezie „Picături de rouă”, de Dan Drăgoi: „Dan Drăgoi este un poet sentimental, fiindcă gândurile și impresiile sale trec prin inimă, ceea ce nu în-seamnă nimic depreciativ, fiind rostite cu duioșie, cu respect pentru cuvântul scris, pentru tradițiile strămoșești, pe care le inserează subtil în poezii dedicate copilăriei, tinereții, satului natal: «Tot satul meu tresaltă, mușcat de ciuma foamei/ Și iezii mor pe-altare și-n baierele toamnei./ Jupoaie tata iezii cu brișca de lumină/ Și-mparte car-nea-n satul flămând și fără vină. » Iubirea este invocată cu întregul ei siaj de stări spe-cifice, de la elanuri, la deznădejde și însingurare: «A fost o vară-atât de lungă,/ Cu fluturi albi ce mor în zare./ Noi ne-am iubit cât să ne-ajungă/ Trei secole de-nstră-inare.» (...)

O caracteristică remarcabilă este puterea de sugestie prin concentrarea maximă a enunțului: «Stau singur în ploaie, stau singur în vânt./ Ce mare-i tăcerea de după cu-vânt!». Nelipsită, credința ordonează spirit și materie pe axa creștină, cu trimiteri spre parabolă: „Secerișul e mult. Lucrătorii-s puțini./ Glasul Tău sângerează sub coroana de spini.// Gândul Tău cel curat este veșnic tumult,/ Lucrătorii-s puțini. Secerișul e mult.»

Poetul Dan Drăgoi este un lucrător harnic și smerit, ce trudește pe ogorul hâr-tiei de scris, cu o bucurie rară și senină, convins că ceea ce a semănat va da rod”

F Mircea Teculescu „defineşte”, în  „rugăciune” recluziunea poetului în cu-vânt: „Așa tristeți,/ cum suntem pentru tine,/ Doamne,/ lasă-ne să înțelegem ceva/ din umbrele pe care norii/ le pun pe pământ, /înainte ca ploaia/ sau ninsoarea, cu mii de zăbrele,/ să ne închidă iar/ în cuvânt.”

CAFENEAUA LITERARĂ

NR 11 (189), noiembrie 2018

F Revista sugerează că cel care îi con-duce destinul literar, scriitorul Virgil Diaconu, ar fi împlinit 70 de ani. Evident, o dezinfor-mare, pentru că poetul suprem al cohortelor de vrăbi este foarte, nemaipomenit, incredibil de tânăr.

Iată câteva dovezi: „Ea este prinţesa din mahalaua singurătăţii/ în care îmi fac veacul. În care îmi fac/ veacul acestei singurătăţi cu prin-ţesă.// Ea este negresa abia coborâtă din ceaşca de cafea,/ negresa pe care nu am reuşit nici cel puţin să o gust.// Fireşte, în braţele ei nu am lo-cuit niciodată,/ în gândurile ei dulci-amare, niciodată.// Ea are gura roşie; are gura în flă-cări./ Uneori, ea aruncă întunericul peste mine, seara,/ când o aştept să treacă pe Strada Mare a iluziilor mele;/ a iluziilor mele color. pierdute cu toate la întâlnirea cu ea.// În braţele ei nu am locuit niciodată,/ în gândurile ei dulci-amare, niciodată.// Ea este femeia violetă, este amurgul violet/ în care rătăcesc de mai multă vreme./ Rătăcirea mea este desigur violetă,/ gân-durile mele sunt violete,/ tabloul în care locuiesc alături de ea/ este un tablou violet./ Este un tablou de-a dreptul suprarealist, desigur,/ de vreme ce noi chiar am putut să fim o clipă alături;/ şi este un tablou realist, mi-am spus,/ de vreme ce clipa aceea s-a şi pierdut în neant...// O iau de mână şi mi se pare că ea este un poem/ pe care l-am scris chiar eu, că ea este făcută/ chiar din cuvintele mele în flăcări./ Ea este poemul pe care l-am scris cu zăpăcitele de vrăbi/ şi cu florile de cireş. Vezi, florile de cireş/ deja ţi-au făcut public surâsul.// Dar în braţele cireşului eu nu am locuit niciodată,/ în ciripitul vrăbiilor – niciodată.// De fapt, cu prinţesa-cireaşă nu poţi să îţi faci niciun vis,/ lângă ea nu poţi fi sigur de nimic. Singura mea certitudine/ este văzduhul care îmi dă năvală în piept, seara,/ când treci pe Strada Mare a iluziilor mele color/ şi dai foc întunericului în care te aştept./ Da, cu o singură privire tu dai foc întunericului./ Afurisenie! (Prin-ţesa din mahalaua singurătăţii);

„Stau de vorbă cu gâzele care ies din pământ./ Şi cu suratele furnici/ Nimeni nu ştie mai nimic despre tine, mamă,/ numai eu bat în porţi şi întreb în tot locul de tine./ Ba pe la casa greierilor, ba pe la cărăbuşi/ Bat în copac şi copacul nu se deschide./ Bat în pământ şi pământul nu/ Până şi porţile Cetăţii Ciulin au rămas închise./ De-a dreptul închise, deşi eu mai aştept şi acum/ să iasă cineva şi să-mi spună. Ce să îmi spună?// Stau şi aştept până ce aşteptarea ţese pod între maluri./ Stau şi aştept până ce aşteptarea ţese pod între verdele ierbii şi câmpul cenuşii./ Deşi eu încă nu pot să trec podul ţesut între maluri./ Încă nu pot să trec, aşa că voi mai petrece o vreme/ în inima mea. Noapte de noapte în inima mea, printre rugi./ Printre fetele-rugi gata de drum. Gata de drum/ şi legate la gură. Bine legate la gură. Ce fel de rugi?// Ies din casă cu spaimele mele, cu întunericul./ Încă nu pot să trec podul ţesut între maluri, mamă,/ ca un animal tânăr lumina se răsfaţă la picioarele mele./ Şi floarea de cais acoperă cerul.// Îmi voi petrece şi primăvara aceasta în cuiburi, îmi spun,/ aşteptând ca vrăbiile nimănui să înflorească în văzduh./ Deja primăvara înflorită în cais pune pe fugă/ fiara care se plimbă pe cer: întunericul./ Deja floarea de cais acoperă cerul./ Să fie ea copilăria care mă strigă la geam?/ Copilăria, floarea de cais care mă ceartă/ pentru Cetatea Ciulin pe care o ţin în viaţă./ Care mă ceartă cu lumina şi cu verdele ierbii,/ cu floarea Paştelui şi cu buş-că-răbuş pentru fiara pe care/ o plimb pe cer: singurătatea. Copilăria, care tocmai a surpat/ podul dintre verdele ierbii şi câmpul cenuşii cu clinchetele ei,/ precum trâmbiţele Domnului zidurile Ierihonului. Copilăria,/ care m-a oprit lângă ea, pe malul florii de cais./ Şi care păzeşte drumul dintre răsăritul desculţ şi lacrima mamei./ Care păzeşte cu sabia ei de lemn porţile Cetăţii Ciulin/ şi nu mă lasă să intru. Copilăria, care nu mă lasă să intru-n cetate,/ cum stau de vorbă cu gâzele care vin din pământ/ Care nu mă lasă să intru-n cetate, cum stau de vorbă cu fraţii/ şi surorile mele care vin din pământ; fraţi şi surori, unchi/ şi mătuşi, de la care am deprins, în ultima vreme, întunericul/ Toate, rude ale mele mai vechi care vor să-mi vorbească./ Ce mai aveţi să îmi spuneţi, întuneca-telor?/ Ce aţi mai avea să îmi spuneţi? (Cetatea Ciulin )

F O piatră (filozofală) preţioasă, din aforismelor lui Gheorghe Grigurcu: „Li-bertatea poetului? O libertate care îl eliberează de sine, supunându-l disciplinei ine-fabile pe care o conţine creaţia, similară stării unui acrobat care, săvârşind salturi mortale, se eliberează de gravitaţie, totodată supunându-se biruitor acesteia.”. Şi o preluare din Sfântul Augustin: „Există în viaţă ceva mai adânc decât viaţa”

F Nicolae Silade topeşte, în creuzetul albastru al mării, picături de lumină melancolică: „... tineri şi tinere, rockeri punkişti manelişti (...) doar zece lei o călătorie pe mare o sută de lei scufundarea dar nici un preţ pentru mersul pe ape pe ăsta îl ştie numai Iisus. (...) un copil pe malul mării construia un castel de nisip l-am privit curios cum bătea cu lopăţica în ziduri în pereţi şi în turnuri am privit uimit cum acestea înce-peau să se înalţe şi se înălţau se înălţau ca un turn babel în miniatură ca turnul babel din biblie am privit apoi şi am văzut cum copilului îi creşte barbă cum se uită după femei şi femeile şi femeile după castelul lui...”

F Având în sânge gena unui destin liric, Silvia Ioana Sofineti a evadat din co-tidianul cultural, aruncându-se în golul poeziei, precum o pasăre ce plonjează peste marginea cuibului de pe stâncă, pentru a afla, cu orice risc, taina cea mare a zborului:

„un călugăr cu rucsac roz îţi taie calea/ vorbeşte la telerfon pe trecerea de pietoni/ despre cele sfinte poate./ îţi rămâne întipărit în minte rozul/ ca o notă discordantă între culorile toamnei/ o pată pe retină persistă după ce închizi ochii/ roz  roz  roz/ te obse-dează rucsacul roz./ intri în primul magazin de rechizite şcolare/ şi ceri un rucsac roz, dar să fie foarte roz./ vânzătoarea se uită mirată la tine/ te întreabă dacă îl cumperi pen-tru cineva/ îi spui că vrei doar să-l pipăi/ şi să urli este !/ nu-şi mai bate capul cu tine/ te lasă să admiri/ temându-se să nu te apuci de urlat./ tu taci, însă, pipăind ţesătura/ şi înţelegi de ce călugărul nu putea avea/ un rucsac de altă culoare. (rucsacul roz)

ACTUALITATEA LITERARĂ

Nr. 86, anul IX, octombrie 2018

F În editorial (Despre centru şi alte privincialisme), Nicolae Silade îşi potri-veşte timpul după... internet, aruncând o privire şi la „secundarul” criticii, căruia îi de-voalează rotiţele mai mult sau mai puţin dinţate: „La fel poate spune și un mare critic literar, care consideră că doar de cuvântul său depinde valoarea unui scriitor. El fiind centrul, toți ceilalți (scriitori sau critici) sunt provincia. Iar eu nu îl pot contrazice. Ar fi cuvântul meu împotriva zicerii lui. Dar nici nu pot accepta, în plină epocă de aur a internetului, ca el să fie pentru mine centru, iar eu pentru el provincia.

Că lucrurile sunt exact pe dos nu are nicio importanță pentru el, care nici măcar nu frecventează internetul, pe motiv că acolo ar fi pleava literaturii, căreia îi lipsește taman sita sa. Nu e așa, domnilor, nu e așa. Internetul facilitează comunicarea în timp real, atât. Te scoate, fără prea mari eforturi, din provincie și te duce direct în centru. La fel cum odinioară tinerii scriitori, pentru a ieși din anonimat, luau cu asalt capitala, așa și acum, ei iau cu asalt internetul. Asta e capitala lor.

Că au valoare sau nu, asta o va dovedi numai timpul, cel mai mare critic literar. Bine zicea Virginia Woolf, într-un eseu, că recenziile cărților ar trebui abolite (fiindcă 95 % dintre ele nu au nici o valoare), iar criticii serioși care fac cronică de carte ar tre-bui să se ofere spre închiriat scriitorilor, caracterul privat al întâlnirii limitându-le ispita de a se da în stambă scoțându-se în evidență pe ei înșiși.”

F Radu Ciobanu, în „Abolirea pudorii” îşi asumă riscul, pornind de la o aşa-zisă poezie, de fapt o aberaţie pornografică de nereprodus, comentează: „Îmi dau sea-ma că a aborda azi un astfel de subiect care vizează morala, cuviința, onoarea și pudoa-rea înseamnă a-ți asuma cu bună știință un risc. Se vor găsi de îndată junii insurgenți, proaspeți, autentici, cu insolența încă ingenuă, sau cei cam fanați dar abil fardați, mi-mând junețea insurgentă, care te vor taxa de tombateră, babalâc, „tataie”, retrograd, conservator, pudibond, ba chiar… «elitist», păcat, acesta, se pare, dintre cele mai grav compromițătoare.

Îmi asum, iată acest risc, cu convingerea că, de ni l-am asuma cât mai mulți și cât mai des, s-ar produce totuși în cele din urmă o reacție salutară la precipitatul, aproape abruptul proces de alterare a climatului moral și estetic în care (supra)viețuim. (...) Sigur, sigur: fiecare e liber să. Doar pentru asta am făcut zavera, ca acum să ne împărtășim de roadele libertăților democratice. Sigur, sigur…Tocmai de aceea și eu am dreptul să refuz. Sau, dacă tot sunt nevoit să constat, să îmi rezerv dreptul de a nu aplauda.”

F Cristina Struţeanu „povesteşte”, cu farmec şi inteligenţă, „un chit numit Berlin”: „Când am aflat că Berlinul e înopat de parcuri-păduri, n-am mai ieșit din ele... Mi-a trezit toată admirația starea de sălbăticire, de libertate, de naturalețe a parcurilor. N-aveau tăblițe cu «Nu călcați pe iarbă». Ferit-a Sfântul. Dimpotrivă, erau înierbate, cu bălării cumsecade, nu urâcioase, fără răzoare ticluite cu flori și tufe de grădină. Doar cu arbori uriași, răsuciți, descojiți pe alocuri, și cu covoare de ghinde, jir și castane, pe care călcai. Trozneau, pocneau, se fărâmau... Și peluzele dintre liniile de metrouri, de tramvaie, la fel. (...)  Era ș-un mic iaz cu stuf, rațe, lișițe și un crap roșu uriaș, chi-nezesc, decorativ. Făcea rotocoale și-și zvâcnea coada. Or fi fost și alții, dar mergeam înadins și nu se iveau. Primul a rămas singurul, unicul. Cel ce, hap, mi-a furat sufletul. Hoțoman. Căutam cu ochii și vreo bancă. Ei bine, nu, abia una, departe. Va fi fost pen-tru bătrâni, că restul, cu toții pe iarbă. Cu câini, cu prunci, c-o bere, cu mingi, cu bad-minton, tai chi, kung fu, iubiți înlănțuiți, lecții de gimnastică, până și de balet, de yoga, sau citind, pictând, ascultând muzică, ce de, ce de... Apoi veverițe, iepuri, căsuțe pentru păsărele... Sunt și jderi și ratoni și căprioare și sute, sute de vulpi.(...) Pisicile. Niciuna. Doar la câte un geam. Pașnice, domestice, torcătoare, plictisite. De obicei, pufoase. Specia câini vagabonzi, comunitari, nu s-a inventat aici...”

F Un grupaj de poezie îl sărbătoreşte pe Virgil Diaconu cu o livadă de cireşi amari, şi cu o melancolică revoltă a vrăbiilor: „Trenul a intrat de-a binelea în pieptul câmpiei,/ dar eu nu am plecat nici acum din camera ta./ Eu am rămas aici, ca o umbră./ Uneori vorbesc cu florile de câmp/ pe care ţi le-am adus. Alteori, când dormi,/ mă as-cund în cuibul palmelor tale./ Nici nu ştii./ Eu am rămas în camera ta./ Ca o umbră mă furişez pe urmele tale,/ dintr-o încăpere în alta./ Ba într-o clipă de neatenţie/ am reuşit să trag perdeaua ca să intre lumina,/ am rostogolit bulgărele de lumină peste tine./ Eu voi rămâne aici,/ cu toate celulele îndrăgostite,/ recitând din psalmii primei îmbrăţi-şări./ N-ai să mă auzi niciodată şi n-ai să mă vezi,/ poate doar cartea de pe masă/ care se deschide singură să te pună pe gânduri,/ poate doar clopotul de bambus/ pe care l-am atins din greşeală/ şi care se tânguie acum/ pe limba lui de clopot să mă dea de gol…/ Sunt aici, în mansarda singurătăţilor tale,/ împreună cu evantaiele şi fotografiile/ copilăriei. Împreună cu eşarfele de mătase/ pe care ţi le-am adus. – Cine ştie? poate că/ într-o zi mă vei pune la gât./ Sunt aici, împreună cu inelele de argint/ abia dăruite. – Cine ştie? poate că/ într-o zi mă vei pune pe deget… (Prezenţă)

F Vasile Muste, invitatul revistei, dăruieşte cititorilor un „semn de carte”: „și nu e bine nici pentru adevăr nici pentru tine/ aici e începutul și sfârșitul cred că/ trăind voi tânji/ după tine/ cred că murind îmi va fi dor neîncetat de Izabel/ la marginea grădi-nii cântă din copilărie o pasăre/ care nu a zburat niciodată și nici nu va mai/ trăi în altă lume decât a mea numai ea mă visează” (când ești tristă ești liberă)

F Poetă, prozatoare, eseistă, și traducătoare, mai cunoscută în străinătate decât în România (în Franța i-au apărut două romane, traduse din română, și 6 cărți de po-ezie. În Canada i-a apărut o carte de poezie, în USA - două. În 2010, a fondat webmagazinul plurilingv și multicultural Levure littéraire. Membră a Casei Scriitorilor din Paris, a Societății Oamenilor de Litere din Paris, a Uniunii Scriitorilor Germani DIE KOGGE etc) , Rodica Draghincescu este încă o dovadă că nu ştim să ne preţuim şi nici să ne apărăm valorile:

„(…) a nins// Strigătul luminat de corp ține doar câteva secunde, pe urmă totul revine la sine și/ piere cu brațele în sus./ De bună voie și nesilit de nimeni, sub acest unghi de incidență.//  Degetele înfipte în asfaltul sălbatic au lăsat urme de câine bătut, iar adâncul lor/ stă cumva în picioare pe mine, dâră de sânge.// Și astfel, am cale liberă la nălucirea pupilei:// Niciun gând; niciun cuvânt, niciun zgomot primejdios, nimic mai plin decât golul/ lipsit de caracter; niciun sens ticălos, nici măcar un fleac întins repede peste acel/ podium glorios în care cred toți.// (…) dacă acolo încă nu a nins, va nin-ge…// Ai mei au tot zis:/ fereste-te de treceri obturate, cusute peste ochi, nu e bine să te bagi, doar ca să-ţi/ desfaci lanţurile. Mai ales dimineaţa, când firea se abate din cale şi se duce pe/ drumuri. Iar respiraţia iese şobolan flămând,/ pe sub pragul casei, agăţându-se de orice ./ Dacă nu ninge, nu ninge. Nu plânge, joacă-te acolo în lada cu făină şi viermi! // Să te porţi ca lumea în tine şi în afara ta,/ gândurile tale şi cuvintele tale/ să nu lase socoteli şi cunoaşteri prea mari/ chiar şi când mergi înapoi./ Să mergi înainte cu pas mic./ Paşii tăi să îşi ascundă unghiile gata de pradă.// (…) când nu a nins ninge/ abia acum şi peste măsură. trupul tău este deja//o turtă dulce cu scor-ţişoară./ Mi s-a spus să vreau ce vreau dar/ să nu zic nimic din ce știu/ în nici un fel, niciodată.// Se curmă ceva și începe altceva,/ ca o formă înaltă de depresie,/ Ca un bebeluș pus pe tava fotografului, în pielea goală/ O nimica toată de hrană, din care mama smulge hălci de scutece:// Fii bună, zâmbeşte, te gâdil cu aripa (…)/ Până când trupul tău departe va fâlfâi ca un soare pe funie.” (Funie)

F Julio Florencio Cortázar Descotte (Bruxelles, 26 augusto 1914 - Paris, 12 februarie 1984) - prozator, poet și traducător argentinian, unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai realismului magic sud-american, estre prezentat în traducerea lui Cos-tel Drejoi: „Dacă din gura ta nu știu decât vocea,/ iar din sânii tăi doar verdele sau por-tocaliul bluzelor,/ cum să mă fălesc că am din tine mai mult/ decât grația unei umbre ce trece pe apă./ În amintire port gesturi, îmbufnarea/ ce-atât de fericit mă făcea/ și felul ăsta de a rămâne în tine însăți,/ cu odihna în poziția ghemuit a unei imagini de fildeș./ Nu-i mare lucru acest tot ce-mi rămâne./ În plus - furii, păreri, teorii, nume de frați și surori,/ adresa și numărul de telefon, cinci fotografii,/ parfumul de păr, o apăsare de mâini mititele în care/ nimeni n-ar spune că se-ascunde-ntreaga mea lume./ Acest tot îl port cu mine fără efort,/ pierzându-l puțin câte puțin./ Nu voi născoci inutila minciună a durabilității,/ mai bine să trec podurile cu mâinile pline de tine,/ trăgând după mine amintirea, firimitură cu firimitură,/ dând-o la porumbițe, la credincioasele vrăbii,/ să te mănânce printre cânturi și zarvă și bătăi de arìpi.”  (Restituire)

ARGEŞ

Nr. 11 (437), anul XVIII, noiembrie 2018 (SERIE NOUĂ)

F Dumitru Augustin Doman, redactorul şef al revistei, încrustează în cuvânt „semnul de trecere”, prin amintirile noastre, a poetului minunat care a fost Rodian Drăgoi: „De vreun an, am vorbit tot mai rar cu poetul Rodian Drăgoi și asta pentru că boala îl măcina tot mai nemilos. Nici la telefon nu prea mai putea vorbi. Vineri, 9 noiembrie, chinul i-a fost definitiv curmat, lăsându-ne pe noi, prietenii lui, întristați. Poet parcimonios și cu exigență de sine care nu se mai poartă în zilele noastre, el a publicat în 47 de ani doar patru cărți originale și două antologii de autor. Rodian Dră-goi a fost un poet solar, un poet al luminii. Nostalgia după copilăria lumii, dar și me-lancolia lui funciară își găsesc mereu remediul în recuzita cu elemente obsesive ca lumina, zăpada, luna...”

F Leo Butnaru traduce din opera polonezului Krzysztof Szatrawski (poet, prozator, eseist, culturolog, critic literar și muzical, profesor universitar - președinte al Filialei Olsztynie a Uniunii Scriitorilor din Polonia), un excelent observator al distan-ţelor dintre om şi lucruri, dintre trăire şi reflex cotidian: „însă eu am memorat acea dimineață/ în acea zi mă temeam foarte mult de adevărul/ ce se aprinsese printre cu-vinte/ și răsuna acest preludiu, atât de simplu/ extrem de clar/ încât nu se mai auzeau sunetele/ instrumentelor ci doar o liniște cristalină/ și spațiul imens care ne cuprindea/ în genialele creații ale lui Bach/ și deja nimic nu mai era evident / nimic definitiv/ nici chiar timpul” (Preludiu); „de când viața constă din contabilizarea/ timpului pierdut/ și întâlnirilor pe care le-am ratat din cauza/ promisiunilor neonorate, infidelități/ deja inimile nu se mai sfarmă/ și noi nu mai credem în iertarea păcatelor/ făgăduințe, decorații și mirosul pâinii/ pierzând încrederea, ne-am curmat dorințele/ de fiecare dată simțindu-ne/ precum câinele de pripas/ care se aruncă sub roțile automobilului/ chiar dacă nimeni nu știe de ce copilul/ din mașină oprită la semafor/ privește indiferent prin parbriz/ într-o astfel de zi la zori se fac legăminte/ tristă e o astfel de salvare/ însă cum ai cunoaște această lume de necunoscut/ și pe ce tablă de scris ar fi loc îndeajuns/ în ce carte a îndoielilor/ am putea să ne regăsim cuvintele” (cartea îndoielilor)

F  Spre deosebire de mulţi critici - critici, Mircea Bârsilă realizează „portre-tele” poeţilor generaţiei sale, încadrându-le în „rame” sugestive, fără excese de ara-bescuri şi zorzoane estetice. „Poezia optzecistului Romulus Bucur – scrie M.B. în ultimul număr al revistei argeşene - se revendică din mai multe modele congruente: scepticismul poeților din generația beat, lirica poeților americani moderni, poeți a căror binevenită acțiune în planul concepției despre poezie s-a desfășurat în numele unor mișcări literare înnoitoare precum obiectivismul (obiectismul) poezia proiectivă, per-sonismul ... Acestor modele li se adaugă poezia nonconformiștilor din literatura autoh-tonă, între care, în primul rând, Constant Tonegaru și Geo Dumitrescu. (...) Romulus Bucur include, în , «povestirile»  sale cuprinzând amintiri din copilărie și din studenție, dar și succinte relatări din prezent, cu statut de „reportaj”, secvențe peisagistice menite să afâneze discursul și, în același timp, să intensifice cotidiana stare de lehamite pro-vocată de existența banală:, «Acest spațiu cu parcuri, bănci/ și ore învrăjbite,/ cu ploaia lui de întuneric/ murind încet./ Trecători întârziați/ înfloreau și se scuturau/ în aerul greu.// Hai acasă cerul/ e o piele udă/ de care mărunții șobolani/ trag să acopere lu-mea/...// Liliecii au mâncat/ toate stelele/ de pe cer/ și ceața cade/ șopârlă năpârlind// între cimitir/ și/ stația de benzină/ toate stopurile/ sunt pe roșu.// Zăpada e dusă în afa-ra orașului/ ca un copil cretin/ despre care ai lui/ nu prea au chef să vorbească// ,,Bine și-așa ” spui/ urcându-te din mers/ în autobuzul care a așteptat deja/ toți câinii/din cartier». (...) Treptat, poezia sa a glisat spre bravura experimentalistă de factură mani-eristă: rândurile poeziilor sunt dispuse atipic din punct de vedere tipografic (...) Ro-mulus Bucur a îmbogățit poezia autohtonă cu varii procedee și formule poetice - de import! -, ceea ce este, desigur, un fapt salutar,din multiple unghiuri de vedere. Totuși, ne întrebăm, cât mai rămâne în picioare din ,,radicala originalitate” a respectivelor poezii, puse față în față cu modelele lor?  (...) Noi îl preferăm pe Romulus Bucur cel din poeziile în care descrierea fuzionează fără ostentație cu meditația («moartea vine într-o zi cu vânt/ aerul e o epidermă electrică/ în cafenele oamenii stau perechi/ la me-se/ brusc străzile/ devin pustii și drepte câte o fetiță/ jucându-se pândită de sub porți de maniaci/ bătrâni dispare speriată se lasă o/ umbră cafenie/ te apleci și culegi/ o castană vezi o mulțime în delir/ prosternându-se lapicioarele tale/ un abur amărui gustul rămas/ după o înghițitură de ceai»  )...) Voința de originalitate a lui Romulus Bucur sfârșește în manieră și în nisipurile poeziei minore, iar necontenita fugă de clișeu devine ea însăși o convenție.”

F Leonid Dragomir, în Metafizica de tinerețe a lui Mihai Șora, începe prin a fixa câteva „puncte de reper” din viaţa şi opera filozofului: „Mihai Șora, născut în 1916, aparține unei generații imediat următoare celebrei generații numite Criterion sau ’27. Unii dintre membrii marcanți ai acesteia, precum Mircea Eliade sau Mircea Vul-cănescu i-au fost chiar profesori la Facultatea de Filosofie din București, urmată între anii 1934 –1938. Alți profesori importanți întâlniți acolo au fost: Nae Ionescu, Nicolae Bagdasar, P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, Tudor Vianu, Mircea Florian. În 1939 obține o bursă de studii, acordată de guvernul francez și pleacă împreună cu soția sa, viitoarea scriitoare Mariana Șora, la Paris pentru a face o teză de doctorat despre Pas-cal. Acolo se împrietenește cu Eugen Ionescu, Emil Cioran sau  Constantin Noica, aflați tot cu burse. Și datorită conjuncturii istorice, ocuparea Franței de către germani în vara lui 1940, care-l determină să ajungă în zona zisă liberă, la Grenoble, nu rea-lizează teza ce s-ar fi intitulat Noțiunea de har la Pascal. Va scrie în schimb în vara eliberării Franței (1944, pe când avea 28 de ani), o altă carte, Du dialogue intérieur. Fragmentd’une antropologie metaphysique, publicată în 1947 la  Gallimard.”, în care: „plenitudinea sau bucurie de a fi este sentimentul fundamental în jurul căruia se va închega întreaga filosofie a lui Șora, fiind de fapt punctul de plecare, și, încheind un cerc, cel de sosire. De altfel, unul dintre scopurile principale ale meditațiilor sale este chiar vindecarea de tristețea metafizică a cărei expresie este dialogul interior. Salvarea ontologică, spre deosebire de cea religioasă (creștină), nu este rezultatul harului, ci al eforturilor singulare ale omului de a depăși chinurile dialogului interior și se concre-tizează în acele clipe când omul,înțeles ca individ concret, nu generic, își dobândește forma interioară, umplându-și propriul contur și aflându-și împăcarea cu sine prin do-bândirea locului în ierarhia cosmică. (...) Format în climatul curentului trăirist-auten-ticist din România interbelică, Mihai Șora a creat datorită cunoașterii la sursă a prin-cipalelor curente filosofice franceze din acea perioadă, dar și cu aportul unor clasici precum: Aristotel, Thoma d’Aquino, Cusanus, Pascal, Rousseau ș.a. o sinteză originală prin regândirea pe cont propriu a câtorva mari concepte formulate în cadrele gândirii acestora. Evitând derapajele totalitariste, de dreapta sau de stânga, în care au căzut mulți oameni de cultură apropiați generației sale, a reușit să fie, după ce a constatat pe propria-i piele înșelăciunea comunismului la care aderase după război, în Franța, unul dintre puținii flosofi neafiliați marxismului, din România comunistă.” 

F O „Notă a redacţiei”, care, după părerea noastră, ar trebui să fie preluată de toate publicaţiile literare: „O revistă are, în mod logic, un program estetic propriu. În schimb tendinţa scriitorilor actuali – incitaţi de tehnica ultramodernă – este să trimită acelaşi text la cât mai multe publicaţii. Ceea ce nivelează peisajul revuistic până la omogenizarea totală. De aceea, îi anunţăm pe colaboratorii noştri că Argeş nu publică decât texte originale, care nu au apărut iniţial în volume, reviste etc., iar

textele nu le primeşte decât în format electronic, cu diacritice.”

BUCOVINA LITERARĂ

Nr. 9 – 10 (331 - 332), septembrie – octombrie noiembrie 2018

F Revista se deschide cu „autograful” acordat de Robert Şerban, unul dintre cei mai valoroşi poeţi ro-mâni contemporani: „Scot cuvintele/ din poem/ cu în-dârjirea cu care/ bunicul scotea cu securea/ bucăţele de lemn dintr-un par/ până când îl ascuţea atât de bine/ în-cât putea să-l înfigă/ dintr-o lovitură/ între coastele mistreţului/ în burta lupului/ a dihorului// scot din po-em/ versuri întregi/ şi/ cuvinte/ unul/ după/ altul/ îl pregătesc/ îi fac vârf” (Pregătirea)

F Liviu Ioan Stoiciu (Creiere spălate de teribilul politically correct) scrie despre   „Specialiştii” în diverse drepturi, care cer scoaterea din manuale a cărţilor ca-re, chipurile, incită la violenţă („Baltagul” lui Sadoveanu, de exemplu, sau  - ţineţi-vă bine!- interzicerea unor  texte biblice: „Atât timp cât legea a stabilit în mod clar şi explicit interzicerea şi condamnarea promovării în public a ideilor rasiste şi xenofobe - scrie un reclamant adresându-se procuraturii - precum şi violenţa pe motive etnice şi rasiale sau religioase, descoperim texte biblice care conţin asemenea idei în care se prezintă explicit crime săvârşite de către sfinţi, proroci, respectiv Moise şi Ilie… Aceştia sunt proslăviţi în mod special de Biserica Ortodoxă Română prin rugăciuni speciale şi sărbătorirea lor”... „Rămâi mut...”, concluzionează  L.I.S.

F Theodor Codreanu („Un optzecist arhetipal”), scrie despre locul oarecum particular pe care îl ocupă Lucian Vasiliu „între optzeciştii postmodernismului ro-mânesc”, cu trimitere şi la ultimul volum al poetului ieşean (Cod numeric personal - Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2018): „Lucian Vasiliu face figură inconfun-dabilă, singularizându-se nu numai în sânul confraţilor moldoveni din generaţia sa, dar şi faţă de „sudici” şi de vesticii ardeleni şi bănăţeni. S-ar apropia de gruparea valahă prin forţa inepuizabilă a ludicului şi umorului spontan, dar stăpânit, în acelaşi timp, printr-o admirabilă sprinteneală „livrescă” (Biblioteca Arcimboldo), doldora de inter-textualitate, simulând ceea ce el însuşi numeşte într-un poem, „harababura” eterogeniei vieţii trăite de un „ludic valah în port oriental” (Harababură…), care aspiră, totuşi, că-tre arheu, către Mona-Monada lucianogramică. Altfel spus, un optzecist trecut prin Ion Creangă, pe când sudicii s-au dedulcit, aproape exclusiv, cu celălalt Ion, Caragiale.”

F Marcel Mureşeanu, ardeleanul „împământenit” în cultura Bucovinei, a îm-plinit 80  de ani. „Bucovina literară” marchează evenimentul printr-un grupaj liric, din care cităm: „Stă liniştită pe raftul ei o lumânare ciudată/ adusă de mine prin văzduh de la Fatima,/ de ani de zile stă acolo, dar nu m-am hotărât/ s-o aprind, o vorbă n-a scos, nu şi-a cerut jertfa,/ părea tulpina verde a unei flori demult ofilite,/ mirosul ei pătrun-sese-n toată încăperea,/ pereţii îl întorceau ca pe-un ecou/ în aerul camerei pline de cărţi./ Şi iată că în seara asta, cu o secundă/ înainte de miezul nopţii, pica din cer, ca un meteorit,/ vestea că departe de ea şi de mine/ a murit domnul Jean d’Omersson,/ cel cu zâmbetul niciodată umbrit de încruntare,/ învăţătorul meu cel iubit. A venit clipa, aprinde-mă!/ m-a rugat neprihănita mea lumânare./ Mi-am trecut mâna prin flacără, am aprins-o/ şi ea a ars până-n zori. A murit fericită,/ niciun plânset n-a pogorât de pe crucea ei.” (5 Decembrie)

F Fragmentul de eseu despre suprealism şi posmodernism, publicat de Lenuţa Otilia Niţu, porneşte de la romanul lui Matei Vişniec , „Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă” (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2016):

„...îmi doresc - scrie autoarea - să înțeleg cum un roman postmodernist din 2016 apelează la un imaginar de factură suprarealistă (...)  ...observ cum optzecismul românesc - căruia Matei Vișniec îi aparține, ca poet - a reprezentat conectarea la postmodernism și, în ciuda faptului că nu există o suprapunere perfectă între cei doi termeni, iar un suport în realitatea românească pentru postmodernism nu putea fi identificat în epocă, totuși el a reprezentat un moment esențial în literatura română. (...) Autorul spune, despre romanul său: «Acest roman doldora de poveşti aparent dispara-te este unul care s-a scris aproape singur. Iniţial am vrut să merg pe un singur fir, pe urmele iubirii mele pentru cuvânt şi pentru teatru, pentru gest şi pentru ceremonie. Cartea s-a transformat într-o călătorie, altfel spus, m-a dus singură dinspre centrul lumii (de la Rădăuţi, oraşul în care m-am născut) spre periferii, adică spre Paris şi Avignon (mari capitale ale teatrului). Reţineţi că, dacă vă place călătoria, nimeni nu vă obligă să vă mai întoarceţi din ea…» (...) Concluziile nu pot fi înţelese, pe deplin, decât prin lecturarea întregului eseu. Vom cita, totuşi, partea finală a lucrării:

„Așa cum s-a putut deja observa, postmodernistul Matei Vișniec nu-și impune nicio limitare atunci când creează poezie, roman sau operă dramatică. Într-adevăr, problematica referitoare la înțelegerea lumii și a sinelui este una gravă, în timp ce postmodernismul - ca definire - vorbește despre o inteligență a bucuriei, care cu greu transpare din operele prezentate. Poate tocmai de aceea a fost nevoie de un roman pre-cum Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă..., care să demonstreze că reluarea anumitor teme și chiar personaje, dincolo de a fi un argument al fragmentarului pos-tmodernist, este un argument al suprimării oricărei polarizări în jurul vreunui centru absolut (cf. Mircea A. Diaconu). Opera literară a unui scriitor poate fi integratoare, înregistrând suprafața lucrurilor concomitent cu transmiterea unei neliniști metafizice, căci ludicul nu exclude gravitatea.”

F Percutant, ca de obicei, articolul Magdei Ursache (Gologota unui preot: Dumitru Zamisnicu) rescrie trecutul la timpul prezent, adăugând totalitarismului  co-munist manipulatoarea iluzie a libertăţii „politically correct”: „Sunt de părere, ca şi Sorin Lavric, că «e o eroare să crezi că persecutorii aparţin trecutului», dar şi o nai-vitate să crezi că am atins eliberarea opiniei, a expresiei, în acel Decembrie. Perse-cutorii ne suflă-n ceafă, ne taxează drept smintiţi când avem curajul să spunem ade-vărul gol-goluţ. Ferească Dumnezeu să poziţionezi Holocaustul şi Gulagul în aceeaşi acoladă a crimei, a torturii, a morţii, că domnul Alexandru Florian te şi trage pe dreap-ta. Martirii închisorilor rămân etichetaţi fascişti ori fundamentalişti ortodocşi. Troiţele nu plac, nici Catedrala, alegerea pentru familie creştină e demonizată. Se vrea ca repe-rele morale să rămână sub incidenţa lui damnatio memoriae: şi Mircea Vulcănescu, şi Vintilă Horia, şi Mircea Eliade, şi Ion Petrovici, şi Noica, şi Ţuţea, şi Gyr, şi Crainic... Vulcănescu e tot sub sentinţa «criminal de război», Gyr a rămas «jivină legionară», ca în vremi proletcultiste, la fel Mircea Eliade. Adrian Marino nu se mai oprea din a-l numi «căpitanul» pe Noica, deşi intrase în legiune la moartea lui Zelea-Codreanu şi ieşise când a fost asasinat Iorga. Pe capul Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa se abat răstălmăciri cu droaia, ca să nu le spun calomnii. Intelectualii de geniu, Mircea Vulcănescu, Ţuţea, Motru, Traian Brăileanu, Noica, au ratat cariere sociale predestinat armonioase prin erudiţia lor, nu şi Vitner, Cornea, Iosifescu ori Crohmălniceanu, cei care au acceptat să şteargă minţile studenţilor cu doctrina, ca să construiască nu omul nou, ci neomul.”

F Eseul regretatului  profesor ieşean Petre Ursache (Cazul Blaga: poezie şi religie), aduce în discuţie „păgânismul” lui Blaga, invocat acuzator în epocă de bi-serică, de mulţi „gândirişti”, cărora - în cele din urmă - li s-a adăugat însuşi Nichifor Crainic şi vechi prieteni, precum Vasile Băncilă. Desigur, se exagera din multe puncte de vedere, doi poeţi teribil de asemănători în căutarea căii spre divinitate, două „clo-pote” ce „se certau cu cerul” (Voiculescu şi Blaga) fiind receptaţi la extremităţile ra-portării la divinitatea: primul isihast, cel de al doilea răzvrătit şi luciferic. Aceste sub-tile nuanţe, în ceea ce îl priveşte pe Blaga,  sunt surprinse magistral de Petre Ursache: „S-a format impresia că opera literară a lui Lucian Blaga ar fi independentă de religie. În realitate, aceasta a rămas o trăsătură constantă, chiar împotriva unora dintre negaţiile accidentale, prea energic rostite ca să nu trezească serioase bănuieli.”; „Uneori - con-tinuă autorul eseului -, ajunge o aluzie, un semn, ca să se recunoască întoarcerea poe-tului sub raza de lumină a divinităţii creştine. (...) Trebuie să afirmăm un paradox: cu cât Blaga se arată mai răzvrătit, mai dezamăgit ori inchizitorial, cu atât trebuie să-l închipuim mai apropiat de Dumnezeu. Acest paradox îşi găseşte raţiunea numai dacă înţelegem că experienţa religioasă nu este de fel uniformă, ci foarte diversificată.” 

Este vorba, aşadar, despre „tipuri specifice de dialog cu divinitatea”: „Dacă eul poetic ar fi renunţat la căutare încheind aventura împăcat şi cuminte, ne îndoim că po-ezia ar mai fi prezentat vreun interes literar. I-ar fi lipsit mişcarea internă care s-o anime; cu siguranţă, aşa s-ar fi pierdut cu totul emoţia religioasă, cu tristeţe şi dez-nădejde, exact ceea ce i se reproşează autorului de critica simplificatoare. Este exact situaţia personajelor lui Dostoievski: ele sunt păcătoase, spune Berdiaev, dar nu ireme-diabil pierdute pentru că au conştiinţa vinovăţiei lor; de aici încolo, poate fi întrezărită calea de îndreptare. Atâta timp cât Elohim este dorit cu disperare, înseamnă că poate fi bănuită apropierea lui. Un cuvânt patristic ne învaţă: «cu cât te străduieşti să-l cauţi pe Dumnezeu mai departe, cu atât trebuie să te aştepţi că se află mai aproape de tine». (...) dorinţa exprimată a eului este nu să „vadă” chipul lui Dumnezeu, să-l pipăie şi să se contopească, ci să i se arate drumul pierdut, calea.

Căci esenţa creştinismului se rezumă în cuvintele lui Iisus Hristos: «Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa»”.

Iată un subiect care merită să fie luat... de la capăt.

SINTAGME LITERARE

Nr. 6 (35), noiembrie 2018

Din consistentele grupaje de poezie am ales:

F Carmen Secere (Delicata broderie meta-forică a poetei inventează ninsori şi foşnete, în care „a fi” echivalează, aproape, cu „a fi înger”): „sunt patea lipsă dintr-o idee/ pe care ai pierdut-o când mă căutai/ printre cuvinte/ e cea mai lungă tăcere mi-ai spus/ coborând în tristețea meduzelor/ și ce râs halu-cinant se-nvârtea de unul/ singur/ în caruselul acelei nopți (1); ultima zi de primăvară sub semnul/ aste-niei¤ altfel cum aș putea călca prin iarba/ atâtor uitări/ nu-mi povesti despre veri incendiare/ dragostea este un subiect/ sensibil/ nici tu nu-ți amintești prea multe/ de la ultima noastră fugă/ din rai/ momentul acela ar fi fost nesfârșit/ daca nu-ți agățai butoniera în rochia mea/ din dantelă venețiană (2); oamenii sunt preocu-pați/ de hrana zilei de mâine și de vacanțele/ low cost/ cine să mai afle secretul îngropat/ în oglinda unui biet negustor de cuvinte/ imaginile sunt deformate perfect/ iar zidul e iluzia care-ți poartă numele/ ană tu ană/ să nu te încrezi niciodată în poeți” (7)

F Mihaela Meravei (O poezie „de interior", delicată şi tandră, reinventând  Atlantida adolescenţei): „cum se sfârșește copilăria frunzelor/ precum fericirea când o cauți în alți arbori/ scurt și surprinzător/ dulcele ei alint rămâne mult timp ca un luciu/ pe buzele răsfrânte de trecerea grăbită/ a primăverii/ și mângâierea vântului turbat pe/ ramuri chiar și după ce/ arșița iubirii a pârjolit ca o vară egolatră// totul în jur/ noi am trecut prin acest dulce infern/ cum Adam și Eva prin grădina Edenului/ ținându-ne de mână/ și nu am știut să purtăm alt nume/ nici trupurile să ni le îmbrăcăm/ în haina altor cuvinte/ și nimeni nu ne-ar fi izgonit din Rai/ dacă nu am fi făcut-o noi înșine (Noi am trecut prin acest dulce infern ținându-ne de mână)

F Nicolai Tăicuţu (Poetul  se joacă, iarăşi şi iarăşi, de-a copilăria, cocoţat pe zidurile orizontale ale câmpiei):  „pentru că era/ un anotimp întors/ și iarba imașului își expunea/ razei de lună, rădăcinile/ nicolai t/ copil pribeag fiind/ duce un cârd de umbre mici/ cu luminozitate redusă/ la păscut (La păscut/ pe lună plină)

F Katya Kelaro, artistă  multilaterală şi profundă (muzician, pictor, poet,  ese-ist) descoperă, în Miorcanii lui Ion Pilat, fascinaţia primordialului, libertatea ca formă de eliberare de înstrăinarea sufletului:

„Undeva, pe malul Prutului, unde pământurile sunt roditoare şi oamenii primi-tori, domneşte moşia Miorcanilor, iar între colinele satului, în inima vetrei lui, se află Biserica ,,Sfântul Dimitrie” pentru al cărei hram pregăteam cozonaci, o oală de sarmale şi o amforă cu vin, cu miros de fragă. Dincolo de moară, într-un drum care se desple-teşte în câmpie, e o casă albă cu cerceluşi, begonii, oleandri şi orhidee într-o fereastră, iar din alta te învaţă cum să devii un olimpic al suferinţei coroniţa lui Hristos, întrun ghiveci generos, de lut roşiatic. Dincolo de prag, începe raiul: în salon, adică în odaia oaspeţilor, pe pat te întâmpină cetatea vegetală în stare de veghe permanentă, cum ar fi spus Romulus Vulcănescu, douăzeci de cămăşi de fată, lucrate cu mătase, mouline și arnică, pe pânză veche de casă, împodobite cu rugi parfumați de trandafir, abia culeşi din grădină, cămăşi cu clopoţei, zorele, toporaşi, flori de cicoare şi mănunchiuri de spi-ce, pe care doamna Lucia Capră, mătuşa Lucica - aşa cum o ştie satul - le coase pentru bulgării ei de aur curat: cele două nepoate (...)

Tot în salon, covoare ţesute, din lână vopsită în casă ale căror poveşti s-au de-pănat odată cu bucuriile şi lacrimile aşteptărilor. E impresionantă cromatica lor, modul în care Doamna Lucia Capră a aşternut pe pânză, ori la războiul de ţesut toată fră-gezimea florilor de câmp şi a celor din livadă, migala cu care a ajurat și brodat - adesea în punct de goblen - prospețimea nesaturată a culorilor din petale și hieraticul tauma-turgic al plantelor din atlasul botanic al inimii. Feţe de masă, din bumbac la fel de fin ca borangicul, au beteală de argint strecurată în ţesătură, modele în trei şi cinci iţe, ca un damasc românesc, iar legate cu snur de mătase șed suluri întregi de pânză ca nişte pergamente ale Bibliotecii din Ninive ce ne spun povestea unei femei care a ştiut să vorbească cu Dumnezeu în timp ce torcea şi pregătea legănuţe şi păpuşi de mătase pentru năframe şi cămăşi. (Seri de poveste la Miorcani)

F Octavio Paz în „Universalia” (traducere Costel Drejoi): „Lumina pustiește înalturile -/ Mulțimi de imperii înfrânte./ Asaltat de reflexe, ochiul bate-n retragere./ Ținuturi de necuprins aidoma insomniei,/ Grohotișuri de os./ Toamnă fără hotare,/ Se-tea-și scoate la lumină invizibilele izvoare./ Un ultim profet predică în pustiu./ Închide ochii și-auzi cum cântă lumina:/ Amiaza ți se cuibărește-n timpane!/ Închide ochii, deschide-i apoi!/ Nu mai e nimeni aici, nici chiar tu însuți./ Ceea ce nu e piatră/ lumină este. (Piatră în stare pură)