AMINTIRI DESPRE UN FESTIVAL

AMINTIRI DESPRE

FESTIVALUL DE LITERATURĂ „AGATHA GRIGORESCU BACOVIA” 

I

Ce vremuri şi, mai ales, ce oameni! Eram avid de literatură, dar şi de imagini, mitraliind, cu noul meu aparat de fotografiat, tot ce mişca în nebunia de festival pe care Emil Proşcan, împătimit de frumos, l-a iniţiat, cheltuindu-şi banii şi suflletul pentru ceea ce se va dovedi, în cekle din urmă, unul din cele mai frumoase miracole ale „provinciei" literare. Aşa i-am cunosctut pe cei care ne-au fost maeştri şi, într-o măsură mai mică sau mai mare, prieteni: Gheorghe Istrate, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Grigore Vieru, Ileana Vulpesu, Dan Puric, Lucian Pintilie, Rodian Drăgoi, Florentin Popescu, Adrian Alui Gheorghe, Tatiana Stepa, Virgil Diaconu, Marius Chelaru, Dinu Săraru, Valeria Manta Tăicuţu, Raul Cristea şi încă alţii, mulţi alţii.

Ce nopţi albe au fost atunci, ce nopţi cu ochi de lup, pândind picătura de eternitate a zorilor...

PRIMA  EDIŢIE

Totul a început în octombrie, 2007.

Atunci, printre invitaţii de onoare s-a aflat poetul Gheorghe Istrate, care, după eveni-ment, îmi mărturisea într-o scrisoare: „Într-un fel sunt şi eu mizilean... Pe vremea raionării, satul meu - Limpeziş, era încartiruit în subţioara Fa-bricii de oţet… Iar, pe alături, era comuna Baba Ana, matricea lui Laurenţiu Fulga, pare-mi-se Fulga de Jos… nu prea mai ţin bine minte.

Dinspre Mizil am amintiri caniculare şi birocraticeşti, de la Miliţie, de la raţionalizarea pâinii, ba chiar şi-a apei de la cişmea. Cea mai valoroasă e legătura mea cu biblioteca raională, unde, prin anii '58-'59, era directoare o ţigancă foarte deşteaptă, care-şi depăşea cu mult etnia şi căreia, de nenumărate ori, i-am sărutat mâna delicată şi brunie… Cred că o chema Frusina.

Încolo aşteptări - ore întregi înţepenite la barieră, pentru o ocazie (camioane) pentru Bu-zău şi apoi Limpeziş (şi invers) executând un „L“ teritorial-administrativ, pentru aplicarea unei ştampile ori primirea într-o audienţă scufundată în muţenie absurdă. Şi, totuşi, la chioşc găseam „Gazeta literară“, „Con-temporanul“ şi „Luceafărul“, care-mi însămânţau sufletul şi aşteptatul.

Tot la Mizil am fost dezbrăcat gol-puşcă la încorporare, pentru examen me-dical, cu o echipă limpezişiană, majoritatea ţigani. Şi fiindcă eram un sfrijit, nu aveam decât vreo 34 - 35 de kilograme (cât o oaie) o cucoană din comisie mi-a ridicat cu o riglă puţa zgribulită şi, edificată, a ordonat ca în fişa de control medical să mă înscrie cu vreo 40 de kilograme… După această examinare optimă  („Apt pentru încorpo-rare!“) al cărei rezultat l-am primit abia spre seară, a trebuit să înnoptez până la ziuă în sala de aşteptare a gării, unde am împărţit o canapea cu un tânăr poet surdo-mut, care mi-a lăsat ca amintire hieroglifele lui pe câteva foi de caiet, aflate şi acum în arhiva mea.

Şi ultima amintire mizileană: ars de sete, m-am strecurat într-o curte unde su-sura o cişmea, şi când mi-am aplecat buzele spre firicelul salvator, de după uşa unei polate a năvălit spre mine o matahală de babă, înarmată cu o mătură, înjurându-mă că-i beau banii de apă…

Şi banii s-au dovedit a fi de şi pe apă, până în ziua de astăzi. Dar parfumul de oţet al fabricii, fascinatoriu, mă urmăreşte şi acum. Oricum, un orăşel simpatic, despre care am tot povestit cu maestrul Geo Bogza mai multe sute de minute decât în celebrul lui reportaj…

Trecând, cu trenul, pe sub acoperişul albastru al Mizilului, am văzut un cartier cochet... Eu, „exmatriculat“ din casa mea bucureşteană, după un habitat de 25 de ani (unde mi-am scris cărţile şi mi-am crescut copiii), visez la un loc minimal de câţiva metri pătraţi, să-mi construiesc, o „reşedinţă“ poeticească, cu un pom şi-o buburuză sub cerdac. Ba şi-o viţă de vie pe care să mă caţăr desculţ până la Dumnezeu, să-i pun trei boabe de strugure în palma lui duhovncească.

Şi, uite, aşa îmbătrânim, dragă prietene, inutilitate totală pe care nici literatura n-o mai poate salva… Acolo aveţi echipă de fotbal? Nu!... Atunci, hai, Mizilul! Hai… Fabrica de oţet!”

Juriul Festivalului, prezidat de scriitoarea Valeria Manta Tăicuţu, i-a acordat Marele Premiu elevei (pe atunci) Aida Hancer, care va devenii o prietenă şi cola-boratoare preţioasă a revistei „Fereastra”

POEME de Aida HANCER

jur că mai zbor

privind cu încredere

în ochii omului

din autobuz am căzut

şi-am adormit la picioarele lui

ca o pungă de plastic

plină cu zăpadă

respirând şi ridicând ritmic

pori spre lumină

jur că mai pot să zbor

chiar dacă revin

privind cu încredere în ochii lui

am aprins o lumină

în iad

iar el

privind cu încredere

în ochii altuia

a stins-o

jur că mai pot zbura

cât încă

mă ridic

am privit în ochii lui

cum priveşti la copilul tău

înainte să moară

iar el plângând râzând

s-a dus în iad

eu rămân

o pungă de plastic

plină ochi

cu zăpadă

NY confessions

dacă aş fi locuit la NY

soarele ar fi strălucit snob

ca un swarovski

dar eu locuiesc aici unde liniştea e

pe cale să capete nouă identitate

femeile au jumătate din puterea

de negare a bărbaţilor

dar mintea lor stă în spărtură

pe zidul berlinului

orice oraş poate fi locuit

dar nu oriunde

prostia şi dragostea

salvează carnea şi trupul

în NY libertate la 6 dolari soare

şi Dumnezeu nu-ţi bagă în

traistă aproape nimic

nikita

(prietenilor mei)

corpul meu ca un port

portocale răsturnate

pe dedesubt sânge

nici o floare

nici un om definitiv

prietenii mei atârnă de

catarg ca pânze albe

inima lor m-a dus

de o mie de ori până la cer

eu cândva am să-i dezleg

am să-i apuc de păr

şi-am să-i arunc în apă

miroase a portocale stricate

aici odihnesc prietenii mei

şi Dumnezeu

poema puşcăriaşului

unde dumnezeu au pus soarele

nu mai înjuraţi astăzi sunt fericit

am divorţat în sfârşit

patul meu biblioteca mea

în care îmi închid uneori mâinile

criminale sau sufletul biblioteca

în care EU intru cu picioarele

mă spăl în ea ca-ntr-o cadă

iată uşile sunt încuiate

dar eu alerg în sus de-a lungul

gratiilor şi îmi înmoi degetele

apoi cobor

fratele meu e deţinut

într-o închisoare străină

vorbeşte engleza citeşte pe whitman

când are ţigări şi-şi vede

copiii crescând în poalele lumii noi

mama noastră l-a născut pe el în locul

de unde lumina ţâşneşte cu urlet

pe-atunci eu eram deja un fum fericit

fiecare să-şi ţină lanţul în jurul

propriilor picioare vom face

mai mult loc aici aerului de-afară

să ne ascuţim creierele iată

dumnezeu mi-a făcut o gaură în ceafă

şi de acolo vor curge lapte şi miere

pentru deţinuţii cu ochii miraţi

şi cinstiţi de afară

colegii mei fraţii mei în uniforme de

pâine furată avem cu toţii nevoie

în noi creşte un raft pentru lucruri

furate totul e să aduci în tine

tot ce lipseşte aşa cum mie

îmi lipseşte soarele care vouă

vi se toarnă pe gât

soarele în lighean

nimeni nu îşi apasă mâna pe mâna ta

şi totuşi ai cuvinte de dezlegat

nu rabzi nici un sunet în gât şi-n burtă

deşi totul trebuie să ajungă dincolo

şi soarele trebuie să ajungă

în ligheanul tău la mare cinste

dimineaţa când te trezeşti

să te comporţi ca un organ

singur să te luminezi să te hrăneşti

şi să te înmulţeşti

să pui buzele pe o rană s-o săruţi

ca pe o femeie pe care ai vrea

s-o iei de nevastă

soarele stă pe vine în faţa ta

te mişti mecanic ca un bolnav

când îşi bea paharul cu apă

la reanimare

şi urinează şi plânge în acelaşi loc

dar tu desparţi şi lucrurile încarnate

şi lucrurile încarnate

îţi sunt recunoscătoare

cred că e clar

lumea-i unghia

pe care o smulgi din tine cu gheara

degeaba te mişti ai căluşul în gură

sub limbă plăcerea

EDIŢIA A DOUA

           

             În după amiaza zilei de 10 octombrie 2008, într-o sală  arhiplină, primul dintre oaspeţii de onoare care a luat cuvântul a fost poetul Grigore Vieru. A vorbit despre copilărie, despre prutul despărţirii noastre şi despre unire:

„Eu sunt născut într-un sat aflat lângă Mior-canii marelui Ion Pillat, pe malul drept al Prutului. După ce s-au distrus bisericile şi mănăstirile de la noi, transformate fiind în spitale de boli venerice, în spitale de tuberculoşi sau în puşcării, maica, femeie profund religioasă, în taină, în noaptea Învierii, vo-ia să sfinţească pasca. Şi atunci aştepta zvonul clo-potelor din biserica de pe malul celălalt şi atunci sfinţea ouăle şi pasca…

Este păcat să uitaţi aceste lucruri, care se întâmplă acolo, unde am pătimit şi pătimesc şi as-tăzi... Dar, parcă şi de Unire mi-e teamă, când văd că unii îl  batjocoresc pe Eminescu în ţara lui. I-am spus aseară lui Fănuş Neagu: «Noi avem cuvântul şi ne retragem în cuvânt, dar oamenii simpli, cei ca-re suferă, ce au?»“.

Poetul a încheiat  cu o tulburătoare confesiune lirică: „Casa mea / Tu mă iartă, o, mă iartă, / Casa mea de humă, tu, / Despre toate-am scris pe lume, / numai despre tine nu. // Să-ţi trag radio şi lumină / Ţi-am făgăduit cândva/ Şi că fi-vom împreună / Pieptul meu cât va sufla. // Dar prin alte case, iată,/ Eu lumina o presor, / Alte case mă ascultă / Când vorbesc la difuzor. // Ţi-am luat-o şi pe mama / Şi-aţi rămas acum, ia, / Vai, nici tu în rând cu lumea / Şi nici orăşeancă ea. // Las’că vin eu cu bătrâna / Şi nepotu-ţi o să-l iau / Care pe neprins de veste / Speria-va-ţi bezna: „Hau!”// Şi vei râde cu băiatul / Ca doi prunci prea mititei / Şi vei plânge cu bătrâna / De dor ca două femei. // Şi vei tace lung cu mine / Cu văz tulbur şi durut, / Casă văduvă şi tristă / De pe margine de Prut.”

Imediat cum au ajuns la Mizil, după un drum cu peripeţii, Adrian Păunescu şi Tatiana Stepa au făcut un dar de suflet oraşului şi oamenilor săi:  

„Noi – spunea poetul - ne-am ocupat de lucruri profund «banale», cum ar fi dragostea de părinţi, dragostea de ţară, dragostea de om… Eu cred că răul e foarte uşor de făcut şi binele foarte complicat. Am rămas în «armata» binelui şi de aceea şi suntem împreună.

Sigur, aveam o mie de treburi importante de făcut, dar când am auzit că astăzi, la Mizil, este o sărbătoare a culturii, nu puteam să nu fim alături de dumneavoastră… Iar pe drumul nostru încoace, datorită complicaţiilor şoselelor, am avut timp să scriem şi v-am adus două cântece noi, două premiere. N-ar fi exclus ca de aici, de la Mizil, în această zi de octombrie a anului 2008,să înceapă cariera a două cântece excepţionale ale Tatianei Stepa“.

În tăcerea sălii sunetele au devenit îngenunchere sub bolţi înalte: „Foaie verde şi uscată/ Într-un mod paradoxal/ Nu se ştie niciodată/ Cât mai e pân’ la final // Foaie dulce şi amară / Viaţa totuşi i-un prinos,/ Poate-i cea din urmă oară/ Când putem trăi frumos./ Omenirea noastră însăşi/ Rătăcind pe-această cale/ Cu pământul ei de oale/ Trebuie supusă unei reparaţii capitale// Fir-ar pofta să ne fie/ N-i din ce în ce mai greu,/ C-am uitat de omenie/ C-am uitat de Dumnezeu.// Numai vremuri austere,/ Nu-mai fuga după bani,/ Numai setea de avere/ şi-nmulţirea de duşmani// N-avem nume, n-avem rude / Am ajuns nişte roboţi,/ Om pe om nu-l mai aude,/ Dracul a intrat în toţi // Foaie roşie şi verde,/ Tot în lupte ca pe front,/ Lumea asta se va pierde/ Într-o bancă, într-un cont…”

A doua melodie a evocat recentele „plecări” ale unor mari actori români:

„Ce se-ntâmplă seamănă teribil/ unui zbor cu foarte multe goluri,/ În această ţară mor actorii/ regretaţi de propriile roluri.// Tineri şi bătrâni, la garderobă/ Vin să-şi lase cea din urmă haină./ Programaţi să intre în spitale/ Ca să poată să se stingă-n taină.// Nu mai vor aplauze şi visuri/ Nu mai vor sufleori lumini şi farduri/ Ar mai ză-bovi doar ca să-şi rupă/ Propriile-afişe de pe garduri.// Mor actorii părăsiţi de public / teatrul însuşi este o fantomă/ Şi la catafalc le stau de gardă/ Rolurile care intră-n comă.// Ne-au făcut să plângem şi să râdem/ În momente bune sau mizere/ Astăzi cu privirea zăvorâtă/ Ei îşi joacă ultima tăcere// Ce ciudat, acum când mor actorii/ Tra-gedia ce-am jucat-o moare,/ Pentru a afla că fără dânşii/ Tragedia noastră e mai ma-re// Câinii mor şi reîncep să latre/ Cinici, pofticioşi, nerăbdători/ Se tot sting luminile în teatre/ Noapte bună, domnilor actori! //”

Când acordurile de chitară s-au stins, în staţia de amplificare s-a auzit glasul lui Fănuş Neagu, marele magician al cuvintelor poleite cu raze de lună, aflat - vai! - pe patul de spital, luptându-se cu o boală necruţătoare:

 „Când mă apuc să scriu pe patul de spital, pe care-l ocup de mai bine de un an, trăiesc din plin senzaţia de irealitate. De pe tristele praguri de fum ale tuturor dru-murilor nu răsună decât întrebarea: «A fi, sau a nu fi?»

Pe marele Bacovia l-am văzut numai de două ori - cu doamna Agatha mă în-tâlneam des la Uniunea Scriitorilor... Poetul, geniu unic, era un tip atât de ursuz, în-cât devenea fermecător numai când scăpa de sub observaţia doamnei Agatha, mai lua un pahar de vin în plus şi atunci devenea şi el vorbăreţ.

A fost unul dintre marii poeţi ai României şi a murit sărac lipit. Doamna Baco-via era fermecătoare, dar cred că-l ţinea strâns în gheară, lipit, nici nu mişca poetul. Nici n-avea unde să se ducă, era o mână de om. Aşa, ca statuia pe care i-a făcut-o Constantin Popovici la Bacău.

Am fost coleg şi cu fiul-său, Gabriel. Numai trei luni… Din liceele militare eu am eşuat la o şcoală de repetenţi din Bucureşti - Pedagogică, nr. 2 – şi am fost chiar coleg de bancă cu Gabriel. În vacanţa de Crăciun poetul l-a retras şi l-a dus la alt liceu…

Am crescut într-o altă lume, arhaică, dar mai apropiată de om. Acum civili-zaţia a atins culmi înalte, dar a crescut şi vulgaritatea. Ne scufundăm în globalizare… Norocul meu e că nu o voi mai apuca şi, de fapt, cred că nici nu va avea loc vreodată.

Nu se află nicăieri drum mai frumos decât cel al întoarcerii acasă. La capătul lui e Vârful cu Dor. Acolo cresc înalte zâmbetul şi disperarea. Amândouă alcătuiesc iubirea. De ea să vă lăsaţi cuprinşi! Iubind devii mult mai puternic şi primej-dios pentru duşmani…

Eram gata să aţipesc... Şi sub gene mi-a trecut o priocă de cai desprinsă dintr-o floare de nufăr, floarea sacră a ţinuturilor Brăilei. Apoi s-a ivit o fântână cu cum-pănă, din care o mână nevăzută scotea cu ciutura lăzi de zestre, pridvoare plutind pe stâlpi vechi şi migălos sculptaţi. Ce altceva să însemne asta, mă gândesc, decât că se apropie vremea când se limpezeşte vinul…

O putere mai presus decât noi, artiştii, ne mână cu o forţă desăvârşită să că-utăm, fără încetare, ceea ce n-am pierdut niciodată: uşa spre un vis necunoscut, care şi el - visul, zgârie cu ghearele golul, în căutarea unei uşi ce nu-şi cunoaşte zidul, focu-rile, pragurile. Suntem, probabil, aripa unei păsări necunoscute şi nenăscute…

Mă întreb, câteodată, când va fi fost Hemingway cu adevărat fericit: Când vâna lei în Africa? La vila lui din Cuba? Când naviga pe vasul Pilar? Sau când bea?... Cu femeile o lua razna, cum se întâmplă cu toţi cei ce, pe drept sau pe nedrept, se cred cineva. La maturitate oamenii se joacă înspăimântător, provocând deseori mânia des-tinului. Cu toţii plătim scump noianul de nerozii pe care le săvârşim, dar degeaba… Generaţiile de după noi o iau de la capăt!”

Un schit într-o zonă de pădure şi pădurea arzând negândit în mierea toamnei. Jur împrejur începe Dumnezeu şi foarte aproape Isus Hristos încărunţeşte sub sărutul lui Iuda.

JURIUL: (Marius Chelaru (preşedinte), Gheorghe Neagu, Calistrat Costin, Emil Proş-can) a acordat:

PREMIUL I - PROZĂ

Florentina Loredana Dalian

MAI ŞTII

Mai ştii cum am venit pe lume, copil liniştit, cu ochii măriţi a mirare? Aşa venim pe lume, ne arătăm ei cu toate mirările noastre. Ea ne întâmpină după cum are toane - cu pal-me la tălpi sau cu o-mbrăţişare.

Mai ştii cum mă ţineai în braţe, cum mă legănai şi-mi cântai? Cum îmi inventai po-veşti şi te înnebuneam mereu „Mai zi!“?

Tu mi-ai spus că am fost un copil cu-minte, că nu plângeam niciodată cât să mă fac auzită, mă întorceam cu faţa la perete şi dă-deam drumul unor lacrimi mari, neînsoţite de niciun suspin. Mi-ai zis că lacrimile mele te impresionau mai mult decât plânsul tuturor co-piilor la un loc.

Apoi, când am mai crescut, făceam ne-bunii amândouă, eu - vesel copil, tu - fost copil fără copilărie. Atunci cu răţuştele, mai ştii, am înecat jumătate din ele şi l-am minţit pe tataie că le mâncase Rauş. Când a vrut să-l lege, am ameninţat că-mi iau şi eu un lanţ şi mă leg lângă el, în semn de protest. Ce vină avea bietul câine? Tu ai vrut să îmi faci moftul, să le văd cum înoată şi le-am pus apă într-o albie de tablă, iar când au vrut să iasă s-au călcat în picioare una pe alta. Noi nu umpluserăm albia până sus, atât ne-a dus mintea pe amândouă.

Mai ştii când a venit Ionel să mă ia? Tu poate-ai uitat, eu cum aş uita? - mirosul acelei seri de primăvară, cana cu lapte rămas nebăut şi zambilele... M-ai trimis să culeg zambile pentru Dani, le-am rupt pe toate şi le-am acoperit cu rouă, dar voi n-aţi ştiut. De-atunci, parfumul zambilelor roz îmi miroase a lacrimi de copil într-o noapte de pri-măvară, a suflet necăjit care nu dorea să plece de la bunici. Voi aţi crezut c-o să mă bu-cur că merg la oraş, la verişoara mea care avea păpuşi frumoase. Dar eu vroiam să ră-mân cu ale mele, făcute de tine din cârpe înfăşurate pe linguri de lemn.

Îmi amintesc şi bariera la care am oprit. Şi gândul meu de-a sări din maşină şi de-a o rupe la fugă ‘napoi. N-am îndrăznit. Dar mi-am promis atunci că nimeni, nicio-dată nu va mai hotărî pentru mine.

Mai ştii cum mă căţăram cu cartea în corcoduşul bătrân şi cum citeam ore-n şir până mă strigai la masă? Cum coboram pe funia pe care mi-o legaseşi de-o cracă?

Mai ştii cum râdeam de ne dureau fălcile? Ca-n noaptea aia când ne lovea tataie cu picioarele că nu ne puteam abţine, iar el trebuia să se odihnească, fiindcă se trezea devreme să meargă la muncă. Nu mai ştiu de ce râdeam atunci, dar îmi amintesc râsul ăla, cu atât mai răsunător cu cât ne străduiam să ne-abţinem.

Ce n-aş da să mai pot râde cu tine acum, ca şi-atunci! Să-ţi mai aud o dată râsul ăla sănătos şi să-ţi mai văd privirea şugubeaţă. Râdeai de tine, râdeai de viaţă, să-i faci în ciudă şi s-o înşeli că nu ea râde de tine.

Mai ştii atunci, la masă, când Ani mi-a zis - „Puiule, ţie-ţi lucesc ochii ca şi mie - de inteligenţă.“? Te-ai adresat serioasă la tanti - „Hai, bre, să mai bem şi noi un pahar de vin, să ne lucească şi nouă ochii!“

Şi când ai stat la noi, în anul ăla după liceu, când învăţam pentru facultate. Iar-na, veneam la tine în cameră, că era mai cald. Tăceai ore-n şir, meşterind din andrele şi mă priveai pe deasupra ochelarilor. Mă iritai cu oftatul tău.

–  Ce-ai?

–  De, mamă, ştiu si eu? Mă gândeam că nu-i bine să-nveţi atâta, să nu te ‘bol-năveşti. Mai ieşi şi tu la aer, mai plimbă-te, cum oi fi putând să stai ore-n șir pe scaun, cu ochii-n hârţoagele-alea?

–  Dar tu cum puteai să munceşti la câmp, cu soarele-n cap, de dimineaţa până seara, să cari apă de la doi kilometri, să...

–  Ei, de muncă n-a murit nimeni. Eu puteam, că eram învăţată şi trebuia. (...)

Până la urmă ţi-ai luat inima-n dinţi şi mi-ai cerut un caiet, să vezi şi tu ce scriam pe-acolo. Ţi-am dat unul de matematică. Te uitai încruntată la paginile scrise şi te simţeam încordată şi murind de necaz. Ţi-ai mai sters o dată ochelarii, poate nu se vede bine. N-ai mai răbdat şi-ai prins curaj:

–  Măi mamă, învaţă-mă şi pe mine, să nu mă mai uit ca mâţa-n calendar! Nu ştiu ce-i cu-atâţia icşi-igreci pe-aici.

Doamne păzeşte! Cum era să te-nvăţ integrale, când tu rămăseseşi la stadiul ce-lor patru operaţii elementare de aritmetică! Totuşi, ştiindu-te curioasă şi vrând să-ţi mai potolesc frământările în privinţa acelor icşi-igreci, m-am apucat să-ţi povestesc cum stau lucrurile cu ecuaţia de gradul I. x-5 =10. Cu cât egal x?

–  Şi, dacă ştii cât fac x, la ce-ţi foloseşte?

–  Păi...

Chiar aşa, la ce-mi foloseşte?

–  Păi... îmi foloseşte, să iau la facultate.

–  Bine, mamă, învaţă atunci, dacă trebuie...

Şi te-ai întors nelămurită la andrelele tale. Măcar din mâinile tale ieşeau nişte ciorapi! Cred că ştiu ce-ai vrut să-mi spui atunci. Sunt întrebări la care nici matematica, nici alte ştiinţe nu dau vreun răspuns. Cum îi zicea Zorba scriitorului: „Scuip pe cărţile tale! La ce-ţi folosesc toate cărţile alea, dacă nu-ţi dau răspunsul la o întrebare atât de simplă- de ce mor oamenii tineri?“ (...)

După înmormântarea lui Petrică, la pomană, mai ştii? Toţi erau cu ochii pe tine - să nu bei, să nu mănânci mult, să nu bei suc, să-ţi iei pastilele... Aveau grijă de gli-cemia ta şi de tensiune, dar la suflet câţi s-au gândit? De parcă te mai putea omorî ce-va, dacă trecuseşi prin asta! Şi-apoi, eu am înţeles că-ţi era ciudă pe viaţa ta; în locul tău, nici eu n-aş mai fi vrut să trăiesc.

Când mi-ai întins paharul şi mi-ai comandat „Pune ţuică!“ am făcut ochii roată şi, după ce m-am asigurat că-şi băgaseră nasu-n farfurii, ţi-am turnat de două degete.

–  Puţin.

–  Lasă, bea numai cât poţi!

–  Nu, e puţin. Mai pune!

Am zis „Doamne-ajută!“ şi ţi-am umplut paharul. L-ai dat pe gât, tu, care nu băuseşi niciodată prea mult, iar în ultimii ani nu mai ştiai gustul băuturii. După ce l-ai golit, l-ai întins iar:

–  Pune şi vin! Am pus.

–  Acuma pune suc!

Şi când am plecat de la restaurant, te rezemaseşi de-un gard şi nu mai vroiai să mergi. Ei au crezut că ţi-e rău, doar eu ştiam ce ai. Te-am rugat să faci un efort să mergi sprijinită de mine, ca să nu ne prindă cu năzdrăvănia. A ţinut.

Mai ştii, mamaia mea dragă, cum dormeam vara afară şi-mi arătai stelele? Le botezai, pentru mine, cum îţi trecea prin cap şi eu mă-ntrebam de unde ştii atâtea. Îmi alegeam câte una şi o priveam până alunecam în vise, sub mângâierea mâinilor tale crăpate. Şi parcă nimic rău nu mă putea atinge şi toată lumea era a mea, cu pământul, cu cerul şi cu stelele toate...

PREMIUL I – POEZIE

Ştefan Alexandru Ciobanu

Stai cine este

de la balcon se vede cum

păsările intră în soare cum

din coşurile uzinelor ies norii cum

aerul e o pătură care se lasă uşor peste lume

cum pietrele par nişte hârtii mototolite

cum luna este o pastilă efervscentă

aşteptând să o pui sub limbă

cum nici un munte nu e

mai înalt decât tine cum oamenii

sunt ca bulele de aer

într-un pahar cu apă minerală

cum cerul este prins în bolduri

de tavanul de traforaj

şi boldurile sclipesc noaptea a stele

cum există avalanşe care te apasă

încercând să te facă de grosimea

unei foi de scris

cum luna vrea să intre sărind gardul

ca un soldat întârziat din permisie

cum soarele îşi trimite sosia

sub forma unui soare de hârtie

cum oamenii aşteaptă autobuzele

de parcă ar aştepta un vapor de lapte

să îi ducă înapoi cu câţiva ani

mic dejun cu...

zahărul nu era topit

în dimineaţa aceea

lumina intra în bucătărie printr-o pâlnie

aliona îmi spunea

să mestec în ceai levogir

atunci toate lucrurile

de la feliile de pâine cu marmeladă

s-au ridicat uşor spre tavan

linjguriţa mi-a scăpat printre degete

argintând pentru o secundă aerul

aliona a zâmbit

s-a apropiat de mine

punându-şi mâinile pe umerii mei

m-a aşezat pe covor

apoi a început să adune orele

cu o plasă de fluturi.

MARELE PREMIU

Alina Dozescu (stânga) şi Aida Hancer

Adelina Georgeta Dozescu

Introspecţie

Mă simt goală - inima e prea subţire

Ca s-acopere distanţa dintre două păcate

Dumnezeu îmi scapă printre degete

Mă simt atât de goală

Încât mâna mea desenează lumină...

habituel

cum trec zilele trase la xerox

afară oamenii îşi inventează moartea sub privirea

îngerilor care se joacă „de-a v-aţi ascunselea”

ei poartă-n piepturi bombe cu ceas

sau deopotrivă animale iubivore

dar spun: te iubesc, mai mult pentru judecata de apoi…

Joc

Dumnezeu stă în sfera mea -

îl învârt printre degete

Mama e plecată la târg

să vândă mileuri în formă de inimă

Îmi iau 2 somnifere -

porţia de inexistenţă pentru o zi...

Adorm cu cerul la cap

şi-mi trimit Godul la culcare

Lumea moare în reprize de 8 ore

Moartea moare şi ea...

În visele mele inimile se croşetează singure

Jocul de-a Dumnezeu

Îţi iei un tricou pe care scrie „I am God“,

sfidând muritorii de rand

Îngerul săracului moare de foame

în jocul tău stupid

Râzi, nu contează

Tragi în tot ce zboară -

inima Corinei cade la level 2...

Poţi inventa alte fecioare, pe care

să le metamorfozezi în păpuşile

prietenilor sau să le schimbi pe jocuri

mai elaborate gen monopoly...

Ai maşinuţe sofisticate - pigmeii

sunt jerfte sub roţile tale

Tu îţi vezi de drum

Mii de necunoscuţi îţi veghează „templele"

îndesând în saci milostenia

ce-o refuzi săracilor

Eşti orb, chiar de foloseşti

sisteme cu infraroşu...

Îngerul tău s-a plictisit,

se crede câine de companie...

(Va urma)