POEZII DE Lucian Mănăilescu

DEGETUL LUI DUMNEZEU

30 de poezii şi 30 de fotografii de

Lucian Mănăilescu

COPILĂRINDU-NE DE-A FERICIREA

Ce fel de păsări sunt inimile noastre, Rodiane?

Închise în cuşca pieptului, lacome de singurătate

şi împodobite cu nefericitele, sclipitoarele, 

cristale Swarovski?

De câte ori nu ne-am zburat noi printre oameni,

de câte ori nu ne-am făcut zăpezi din hârtie

şi am râs şi ne-am dat de-a dura prin cer.

Şi ce dacă a venit târziul!... Noi încă ştim să

ne pierdem, sus, tot mai sus, în înaltul  copilăriei,

visând cealaltă pasăre - a Paradisului...

Noi încă...

ULTIMA NINSOARE

Nu mă-înteba, femeie, acum când sunt zăpadă

şi ning de dor de tine şi geruri ard în trup,

ce depărtări mă latră şi ce uitări feline

înzăpezesc tăcerea într-un gâtlej de lup...

De la un timp lumina cu umbre mă devoră

şi te iubesc cu ură şi te iubesc amar,

cu fiecare clipă mai trece-o vejnicie

şi-n noaptea mea pereţii uitării ning cu var.

Să nu îmi ceri, femeie, să mă întorc din iarnă...

S-a troienit cearceaful, e vremea de culcare.

O să adorm, năpraznic, o să adorm pe viaţă

şi-o să visez, de-a pururiu, o ultimă ninsoare.

FOTOGRAFIA

Mă dor amintirile tale, iubito,

şi piciorul cu care ai mers pe valuri...

Pipăi în vis pereţii nopţii

şi întunericul sclipeşte

în vârful degetelor.

Nici inima nu mai bate

cum trebuie, parcă e un cuc

care a terminat de numărat anii.

Dar ştiu că mâine, în zori,

mă vei trezi  într-o fotografie trucată

şi din părul tău de aur

o să răsară soarele...

ZEPPELINUL

Cineva ne înghesuie în zeppelinul

bunăvoinţei, ne îndoapă

cu hieroglife şi ne lasă să plutim

precum norii, între cer şi pământ...

De acolo, de sus, se văd doar umbrele

de catedrală ale iluziei.

Rochia ta, iubito, trece surâzătoare

printre frunzele toamnei şi

din bâlciul cotidian zboară

confeti şi panglici...

De aceea vă spun, cineva se joacă

de-a viaţa noastră, tăcerea

ne bagă degetele în urechi,

ceasurile se umplu de greieri

şi zeppelinul abia se mai vede...

COCHILIA DE MELC

Nu mai învaţă nimeni arta samurailor,

- nobila artă de a muri - se moare pur şi simplu

ca la o numărătoare inversă, amestecând

lucruri şi întâmplări, amintiri şi picturi rupestre,

zile şi nopţi şi anotimpuri...

Se moare de foame, de plictiseală,

de tristeţe, dimineaţa şi seara, se moare

frenetic, nimeni nu mai are timp

să trăiască ziua de mâine, totul se transmite

în direct, se clonează dinozauri şi păsări Arheopterix,

internetul zbârnâie, bombele cad nevăzute

şi nu mai e loc în morminte şi nici în America.

Stephen Hawking credea că, de fapt,

am fost exilaţi într-un univers paralel,

acolo unde vom descoperii, foarte curând,

cochilia goală de melc în care a locuit Dumnezeu.

DEPARTE

–  Al cui eşti tu, măi băiete?

mă întreabă bătrâna cu coasa.

Şi iarba cade – hârşti! - într-o parte

şi şuierul năpârcii în cealaltă parte.

–  Nu mai ştiu mătuşă! îi zic

printre lacrimi, am fost...

dar nu mai ştiu al cui!

Poate al nimănui...

Dar trebuie să fi fost mic

şi uituc, că uite, tata s-a făcut nuc,

mama salcie sau stea,

şi cred că fata aia care se ascunde

în lună e sora mea...

–  Lasă, mă îmbunează ea, lasă

nu mai plânge! Dacă vrei

te iau la mine-n bordei.

Acolo nu e nici ploaie nici vânt,

da e cam departe şi cam sub pământ.

„ Doamne, îmi zic, Doamne, ce bine!

O să aibă cineva grijă de mine!

Ce dacă e târziu şi departe!”...

Şi şuierul inimii cade - harşti! - într-o parte.

BACOVIA

 „...singur, singur, singur!”

Ceilalţi oameni treceau

prin aerul lui de sticlă

fără să-l vadă.

Şi el cânta la vioară

într-o scorbură a ploii -

„Singur, singur, singur...”

Când i se făcea foarte târziu,

pe câmp, la abator,

umbra lui era un câine

„Singur, singur, singur...”

Acum s-a deşirat în cer

şi împietreşte în statuia

unui înger...

„Singur, singur, singur...”

ORA EXACTĂ

În fiecare dimineaţă, când deschid

fereastra televizorului, văd că lumea

e din ce în ce mai mică.

Peste stradă, în Indonezia, un tsunami

mătură curtea, inexistenţa

sare gardul în cimitir şi Charles Aznavour

cântă sub streaşina nopţii:

„La bohème, la bohème...”,

timpul intră în colaps, un copil

desenează pe asfalt harta lui Piri Reis

cu cinci uragane deasupra,

la chioşcul de ziare flutură ştiri

multicolore, plouă cu pietre, cu lacrimi,

cu Niagare, oamenii se grăbesc

să ajungă departe, la al cincilea semnal

timpul se oreşte şi universul

se rostogoleşte într-o floare...

NUNTA NE-ÎNTÂMPLATĂ

Vino la nunta noastră! Vino!...

Se-aprind luminile-n gutui

Şi cade frunza ruginită

În ochii cerului, căprui.

Şi e departe ca-n icoane,

Şi e târziu, parc-ar fi ieri,

Sub paşii înserării noastrre

Foşnesc  desculţele tăceri.

Ne-am rătăcit, cândva, în lumea

Pierdută dincolo de zări...

Vino la nunta ne-întâmplată,

Să ne prefacem în cocori!

ÎNGER SCHIOP

Iubeam un flutur’, schiop de o aripă,

şi am dansat cu el, în cer, o clipă,

şi nu-mi păsa de frunze, nici de nori,

dar a plecat, treceau pe cer cocori,

spre toamna răvăşită de apus…

De ce-a plecat? Şi unde s-o fi dus?

Tăcerea lui, pe geamul din odaie,

mai lăcrimează picături de ploaie,

acum, când prea frumos şi inutil

mă înserează-un înger în copil.

LECŢIA DE ISTORIE

În anestezia protestelor tulburi

omul cu inimă de câine cântă

exersându-şi sălbăticia...

În piaţă murmurul benerelor

rostogoleşte umbre ţestoase,

mulţimea se agită

şi face cu mâna zilei de mâine.

- Iată, dragi copii, explică diriginta,

acestea, în poziţie de drepţi,

sunt statuile, mai departe vedeţi

şinele de tramvai şi în capătul

pieţei, dincolo de ceasul cu cuc,

lacrimile de silicon ale ploii.

Aşadar, aliniaţi-vă frumos, cu faţa

la zid, şi spuneţi-i domnului ministru

ce lecţie aţi pregătit pentru azi

şi ce vreţi să vă faceţi

când veţi fi mari...

ZĂPADĂ SPULBERATĂ

Mai ştii, iubita mea, să-mi fi mireasmă

Cum eu îţi sunt de-a pururi ţie ram?

Mai ştii zăpezile de flori şi fluturi

Pe care eu ţi le ningeam la geam?

Mai ştii să zbori în gânduri crenelate,

Prin palide miresme de gutui?

La mine-n vis, în fiecare noapte.

Lumina are ochii tăi căprui...

Şi te aştept, în trenuri fără gară,

Când cerul cade-n ceaşca de cafea,

Şi-n amintiri mereu se face vară

De parcă s-ar întoarce nunta mea...

O să te-aştept în viaţă şi în moarte,

În ierni, în nori, în gând, în infinit,

Să-ţi fiu atât: zăpada spulberată

De viscolul cu care te-am iubit...

BIBLIA DUPĂ MATEI VIŞNIEC

Îngerii, spune biblia după Matei Vişniec,
locuiesc în găurile din tavan.
De acolo, cu aripile în zdrenţe,
ei coboară uneori printre oameni.
Se plimbă, cu ploaia în ochi, 
dintr-o viaţă în alta,
traversează bulevardele printre
întâmplări străine, bat cuie,
adună cerul din praf şi seara
adorm, cu capul pe mese, prin
cârciumile de cartier.
Într-un târziu, obosiţi, se adună,
în piaţa publică, aduc burghie strălucitoare,
buldozere şi maşini de tocat,
dau găuri în paviment şi umbrele lor
se scurg, ca o apă secetoasă,
în străfundul pământului.

METROUL CARE PLÂNGE

Nu mai ştiu cum ne-am pierdut

unul pe altul, parcă eram

într-o staţie de metrou şi ne loveam

de o mulţime de oameni

grăbiţi şi ei să se caute, alergând

şi recunoscându-se în arcadele

gotice ale tăcerii.

Tu mă ţineai de mână şi spuneai cu tandreţe:

„Nu eşti aici, câinele ăla

seamănă cu tine, dar nu eşti tu,

nu eşti nici băieţelul cu bicicletă albastră,

nici bătrânul înzăpezit în lună,

nici singurătatea care traversează strada

printre maşinile grăbite...”

Pe urmă erai în America şi

scriai scrisori nesfârşite, stoluri

de porumbei care zburau aiurea,

spre insulele de mărgean şi purpură

de la marginea lumii.

Eu rătăceam prin oglinzi şi eram străveziu,

îţi desenam umbra în gând,

te visam aşteptând-te, dar nu erai tu,

şi seara, ultima garnitură de metrou,

trecea prin staţie plângând.

DE VORBĂ CU TATA

Ieri a fost toamnă, copilăria

căţărată în măr era o pisică galbenă

cu gheare foşnitoare,

timpul, fuior de fum,

se topea hăt, departe, în zare.

Tata se odihnea

pe un braţ de fân, în livadă,

dar ieri a fost tare demult,

prin ochii lui, viscolind a zăpadă,

cerul se scurgea în pământ.

Acum toate-s vechi de când lumea,

livada-i pustie de un an,

stau de vorbă cu tata  şi aştept să apună

ultimul măr ionatan.

QUETZALCOATL

Bătrânul Chico povestea într-o

speluncă din port, căutându-şi căuşul

ochiului în paharul cu vin,

despre nebunul Hernán Cortés,

cel pe care furnicile roşii

l-au purtatr în triumf pe străzile

oraşului mort Tenochtitlan

până în faţa uimirii  împăratului

Motecuhzoma Xocoyotzin.

„Ne-a dus – povestea marinarul –

prin jungle de nesomn şi frică,

a dat foc mării şi a ars corăbiile

ca să nu ne ispitească

gândul întoarcerii, ne-a arătat

apusurile de aur şi mirodeniile

amare ale izbânzii, apoi,

în neasemuita lui armură,

a ucis gânduri şi nori, zei şi oameni,

până când o lacrimă

i-a tăiat obrazul lăsându-i o rană urâtă.

Se spune că ar fi murit, bogat

şi singur, în Sevilla, încercând

să-şi aducă aminte numele

şarpelui cu pene.

TIAMAT CEA FIRAVĂ

Tiamat cea firavă, cu o floare roşie în păr,

dansează, îngânată de ochii de hienă ai nopţii.

Trupul ei unduitor sculptează aerul

aprinzând în inimile bărbaţilor tineri

focuri la care să-şi încălzeacă

amintirile ferecate-n armuri....

Zâmbeşte sălbaticul Marduk

târând după el hoardele zigurate.

Bărbaţii tineri se prăbuşesc în somn

ca în moarte, roţile carelor de luptă

se învârt nebuneşte stărnind

vârtejuri de pulbere şi iluzii de purpură.

Până la cer se aud limbile surdo-mute

ale Babilonului, până la cer şerpuieşte

poteca însângerată a lunii şi Tiama cea firavă

dansează deasupra abisului.

DEGETUL LUI DUMNEZEU

Stau la taclale cu singurătatea

pe facebook, ea îmi povesteşte

cum ninge, îmi desenează

cuburi şi sfere umplute cu

dulceaţă amară, plângându-se

că ultimul tren din Gondwana

are o întârziere de 10 milenii.

Mai sunt şi alţi spectatori

fără noimă acolo,

unii inventează culori,

alţii scriu pornografii

pe peretele morţii, cei mai mulţi

îşi plimbă trecutul în lesă

ascultând cum scârţâie

balamalele ruginite ale serii.

Eu nu mai am veşti de la mine,

aşa că, din politeţe,

îi recit poemul pe care

Michelangelo l-a agăţat

de degetul lui Dumnezeu

în Capela Sixtină.

DACĂ ÎNTIND MÂNA

În noapte asta eşti atât de frumoasă,

precum un vers de mătase scris de Dimov....

Ce singurătate, iubito,

să te pot privi şi acum, din balansoarul

elefanţilor mov, să văd cum îţi înfloresc

culori prelungi printre gene!

Şi tu să fii atât de aproape, încât

dacă întind mâna, să pot pipăi

peretele  depărtării...

FATA ACEEA

Bătrâna cu pălărioara trasă pe frunte

e fata din dimineaţa în care

marea îngenunchase ca s-o privească

în ochi şi eu îi scriam un milion de scrisori

incendiare pe secundă şi înotam

până mă pierdeam către capătul lumii.

Oh, Doamne, fata aceea!

Stăm unul lângă altul în autobuz,

ea îmi povesteşte despre paltonul

ei călduros care-i ţine locul la geam,

despre băiatul ajuns şeful unui mare

concern de manechine în America,

despre fata ei divorţată, în timp

ce viaţa noastră trece pe străzi

străine şi un dumnezeu cu şapcă

ne compostează biletele...

„Eu cobor la prima!” îi spun

„Şi eu tot la prima...”

Pe trotuarul pustiu bătrânica

o ia la stînga, eu merg înainte şi aud

alergând în urma mea

un adolescent cu ochii în lacrimi!

LICANTROPIE

Şi mai ducă-se dracului toate

cuvintele astea palide, toate

florile de nu-mă-uita, toate

lacrimile şi toate gloanţele

trase în tâmplă!...

Nu-mi mai trebuie

duminicile tale cuminţi,

nu mai vreau să te aştept,

să te uit, să-ţi cad

în genunchi, nu mai vreau

să mor în fiecare zi pentru tine!

Vezi ce viscol  e iubirea?

Acum am redevenit fiara

din encefal, licantropul care

muşcă din zăpadă până când

începe să curgă sânge.

LARGE HADRON COLLIDER

Dacă ne-am trezi brusc din văzduhul

de beton şi sticlă cred că ne-am speria

de orăşelele acelea scufundate sub noi,

în care trăiau şi mureau oamenii simpli:

croitorul, bărbierul şi hingherul norilor –

poetul, şi rochiile ieftine, trebăluind

lucruri mărunte şi preotul şi cârciumarul

şi copii desculţi jucându-se de-a fericirea

pe străzile adormite în mahalale...

Dacă ne-ar trezi brusc bătăile inimii,

printre roţi dinţate şi fotografiile color

ale existenţei, am înţelege tot mai puţin

principiile austere ale simetriei, acceleratorul

de particule L.H.C. sau internetul,

am începe să apăsăm greşit pe butoane,

şi am inventa altă Americă, privindu-i

cu invidie pe oamenii neştiutori de jos

care ne fac veseli cu mâna bucurându-se

şi crezând că noi suntem îngerii.

PAHARUL CU FLUTURI

În noaptea mea, cu somn în serpentine,

ai năvălit, mai palidă ca varul,

să ningi cu crini şi-înlăcrimări feline,

spunându-mi c-a murit Emil Brumaru.

Mi-a-mbătrânit iubirea dintrodată,

uitând adolescenţa de o vară

în care mi-ai citit, înmiresmată,

poema lui perfidă şi amară.

De-atunci parc-a trecut o nemurire...

Mai toarnă fluturi, umple-mi iar paharul,

afară e un viscol de iubire,

prin care trece trist Emil Brumaru.

PEŞTERA LUI PLATON

Bunii cetăţeni ai Atlantidei

se strâng, seară de seară, la şedinţele

de spiritism, mişcând cu imaginaţia

lucrurile dintr-o moarte în alta,

ascultând valurile mării transparente

care îi acoperă şi încercând,

cu disperare, să treacă prin

zidurile de întuneric ale cetăţii,

în peştera din gândul lui Platon.

Filozoful ştie de ei.

Tocmai de aceea a rostogolit

peste intrare, întreg universul.

MORMOLOCUL

(Citindu-l pe Nichita Danilov)

Prin sufletul tău

trece o cometă...

Eşti singur!

De pe lamela străvezie a mării

priveşti invers, prin

microscopul electronic.

La celălalt capăt al lentilelor

ochiul unui savant ratat

perfecţionează haosul.

ÎN OCHII PLOII

Sunt ciobori de oglinzi în ochii ploii...

În ele se răsfrâng vârste trăite-n grabă,

vieţi de-împrumut şi mâini împreunate

cerşind lumina lacrimii de ceară.

Noi ne jucăm

de-a v-aţi ascunselea prin gânduri...

Tata-i şopteşte mamei:

„Străină a pământului ce eşti!”

şi în fotografii se face întuneric.

ŞAPTE

Prea întunecată e fereastra nopţii

şi universul, după cum spun savanţii,

se tot îndepărtează de sufletul meu,

gravitând tot mai departe şi tot mai singur.

Poate, cândva, aici se va înălţa

catedrala unei duminici, prin vitraliile ei

au să zboare păsările asfinţitului,

şi va fi departe şi va fi tare demult

şi copiii vor veni să se joace de-a

pititelea cu îngerii din icoane şi totul

va fi o tăcere înaltă, sub bolţile căreia

Dumnezeu va număra iarăşi

până la şapte...

PRONIA COMANDĂ – FOC!

Revoltele poeţilor sunt înecate

în sânge, în propriul lor sânge...

Ei stau cu armele în cumpănire

în faţa oglinzilor, întunecaţi şi singuri,

până când pronia comandă: „Foc!”

şi pieţele şi bulevardele se umplu

de chipurile lor transfigurate,

de cuvintele călcate-n picioare

şi de uruitul de şenile al timpului...

Atunci închid ochii şi trag

fără să se gândească la consecinţe,

trag foc cu foc, rafală după rafală,

până când soarele îi nimereşte în tâmplă.

TABLOU DIN OCHIUL MEU STÂNG

Cu şalul ploii pe umeri,

tu, pe veranda nopţii,

cânţi la pian o simfonie

neterminată

şi clapele albe şi negre

te muşcă de degete...

ŞEHEREZADA

O mie şi una de nopţi,

pentru fiecare noapte

câte o viaţă ucisă, pentru fiecare

îngenunchere o rafală

de fluturi negri.

Desculţă e vremea miracolelor,

la porţile Damascului

nu mai târguieşte nimeni

lumina ceaiului verde,

copiii nu mai ascultă poveşti

decât în limba engleză

sau în ruseşte

De pe o pagină veche de carte

Shahryar priveşte îngândurat

cum capul Şeherezadei

îmbătrâneşte sub tăişul de aur

al lunii.