EMINESCIANA

EMINESCIANA

Mihai Eminescu

169 de ani de la naştere

 

Scuptură de Lazăr Dubinovschi (Chişinău)

CĂCI  ETERNE SÎNT ALE LUMII TOATE

(Poemul postum cu titlul Căci eterne sînt ale lumii toate, a fort tipărit de Petru Creţia în volumul Testamentul unui eminescolog, Bucureşti, Humanitas, 1998, p. 268.)

Marea singură lin se plânge-n durere

Ea îşi spune demult şi taina şi jalea-i

Vai! de o mie de evi se zbate şi-şi spune

Singurătatea.

Pînze albe atîrn’ fluturînd pe mare,

Tremur unde-adînci de corăbii negre,

Între val şi cer scuturînd din aripi

Pasărea zboară.

Veşnic apa-i stă şi deasupra stele

Veac de veac stînd sus luminează blînde,

Numai vieţi ce trec, nimicirii date,

Zboară în stoluri.

Căci eterne sînt ale lumii toate:

De se nasc, mor tot pieritoare forme.

Dar cu toate au înăuntru viaţa

Păsării Phoenix.

F

„Bădie Mihai/ (...) Această epistolie ţi-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunăţii, îmi povesteai atâ-tea lucruri frumoase… frumoase… Dar coşcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă… Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopţi albe când hoinăream prin Ciric si Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea ma-re pentru Ieşul nostru uitat şi părăsit de toţi. Şi dimineaţa când ne întorceam la cuibar, blagosloviţi de aghiazma cea fără de prihană şi atât iertătoare a Tincăi, care ne pri-mea cu alai, parcă cine ştie ce nelegiuire am făptuit şi noi.” (Ieşi, 1877, decembre)

Ion Creangă

Lui  „X”

Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge…

Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt

Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,

Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.

Şi doreşti a mea iubire… prin iubire pân’ la tine

Să ajung şi a mea soartă azi de soarta ta s-o leg,

Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,

Când măreaţa ta fiinţă poate nici n-o înţeleg.

Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii

Şi numai din depărtare când şi când să te privesc,

Martora măririi tale să fiu pân-la pragul morţii

Şi ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc.

De ce-ţi mai numeri anii

De ce-ţi mai numeri anii să vezi de eşti bătrân

Când ştii ce grea durere tu porţi în al tău sân,

Şi pentru ce oglinda întrebi privind în ea

Să-ţi spună de nu-i încă zbârcită faţa ta?

Când ştii c-a tale lucruri ce curg neîncetat

Adânci şi triste urme în suflet ţi-au lăsat,

Şi crezi c-o vecinicie amară e de când

O clipă fericită avut-ai pe pământ.

Şi ce-ţi mai foloseşte să ştii azi cum mai eşti

Când simţi că tu pe lume de mult nu mai trăieşti;

Purtând cu moartea`n suflet străin în orice loc

Viaţa ta pustie şi fără de noroc!

Veronica Micle

Un zeu servit de o muritoare

„Eminescu ne părea neliniştit şi răvăşit, ca ve-nind dintr-o altă lume, tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici… Degetele-i erau lungi şi îngheţate, obrajii brăzdaţi de riduri albăstrui, gura foarte expre-sivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile… Emi-nescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes. În toată viaţa mea el a rămas pentru mine ima-ginea poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a ce-lui inspirat, ci a acelui poet aruncat dezorientat pe pă-mânt, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răguşită dar duioasă,ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: «Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de pe copaci» - a suspinat el readus o clipă la realitate. Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de o muri-toare”.

Carmen SYLVA 

Regina Elisabeta I a României, după audienţa 

acordată lui Eminescu, însoţit de Titu Maiorescu)

Caragiale despre Eminescu

„Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre: o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari – la acele ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

«Mă recomand, Mihail Eminescu!».

Aşa l-am cunoscut eu.

Câtă filozofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani! Ce entuziasm! Ce veselie! Hotărât, închipuirea nu mă înşelase... Era un copil minunat” (...) „Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate: aici de o abstinenţă de pustnic, aici apoi lacom de plăcerile vieţei; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură – fericită pentru artist, nenorocită pentru om!” (...)

Copil al unei rase nobile şi bătrâne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei – geniul cu nebunia. Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana a fost tot aşa de dureroasă cât şi de strălucită. În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă – cel mai mâhnit su-flet în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plâns când l-au aşezat prietenii şi vrăşmaşii, ad-miratorii şi invidioşii, sub «teiul sfânt», n-am plâns de moartea lui ; am plâns de truda vieţii, de câte suferise această iritabilă natură dela împrejurări, dela oameni, dela ea însăşi.” (In Nirvana)

            „Pe vârful unui obelisc bătrân se abate câteodată şi un vultur, dar mai ales se strâng totdeauna roiuri de muşte să bâzâie pe creasta monumentului înfierbântată de ar-şiţă. Apele norilor vânturile vremilor spală şi svântă piatra nobilă de urmele acelor efe-mere, şi ea rămâne tot curată ca mai nainte. De clintit nu o poate clinti decât trăsnetul cerului, ura fanatică a sectarilor exaltaţi, ori securea vandalului imbecil şi rău, sau ig-noranţa barbară, care doboară şi sfarmă frumuseţea ceea ca să-şi facă un prag inform la o sărmană colibă...

Dar toate astea sunt elemente oarbe ale naturii, mişcate de sus fără conştiinţă, de jos de o conştiinţă din cale afară de obtusă ori smintită... Însă a ciunti cu conştiinţă limpede şi sânge rece o operă de artă?... Şi de asta e vorba aici. (...)

Lucrarea ce un mare artist ca Eminescu o lasă este, cu toate calităţile şi de-fectele ei, ceva sfânt, fiindcă în ea se întrupează pipăit, şi pentru o viaţă mai durabilă decât chiar a neamului său întreg, gândiri şi simţiri de veacuri ale acestuia, şi de aceea, fără teamă de exagerare, s-a putut zice că o aşa lucrare este patrimoniul omenirii întregi nu numai a unui neam.” (Două note)

F

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi în-tipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienaţiei declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână. În aceeaşi proporţie tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi erau indiferente.

A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuinţa o expre-sie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a tre-buit lui Eminescu ca să trăiască în accepţiunea materială a cuvântului, a avut el totdea-una. Grijile existenţei nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câştiga singur, îl susţinea tatăl său şi-l ajutau amicii. Iar recunoaşterile publice le-a despreţuit totdeauna. Şi nici de nefericiri cari ar fi influenţat sănătatea intelectuală sau fizică a lui Eminescu nu credem că se poate vorbi. Dacă ne-ar întreba cineva: a fost fericit Eminescu? Am răspunde: cine e fericit? Dar dacă ne-ar întreba: a fost nefericit Eminescu? Am răspunde cu toată convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plângerea mărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte...”

Titu Maiorescu - Eminescu şi poeziile lui, 1889)

F

          „El va trăi, deşi a murit nebun.Şi cum oare să nu înebunească? În toate epocele au fost poeţi, pe cari flămânda sărăcie, uneori numai deşertăciunea, pentru o ticăloasă pomană însoţită de o mai ticăloasă laudă, îi încovoia tămâitorii dinaintea celor puter-nici. În toate epocile s-au văzut însăşi de acele firi semeţe, înalte, vrednice de solia ce le-a dat-o. Dumnezeirea, cari niciodată n-au întins mâna cerşitoare către vreo mărire pământească, către acei ce uită că nu săracii spălau picioarele lui Isus, ci Isus a spălat picioarele săracilor. Aşa poet a fost Eminescu”

B.P. Hasdeu (Revista nouă,nr. 6/ 15 iunie 1889)

 Rugăciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela între oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân' ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.

Străin şi făr' de lege de voi muri - atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec, 

Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă

Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

F

„Eminescu a venit cu mâna plină înaintea nefiinţei. Rătăcit, nemângâet, ca un suflet fără parte, exact aşa cum spunea omul Renaşterii despre om cum că e fiinţa ce n-are partea ei, poetul nostru şi-a primit lotul, trăind pe măsura acestuia, în marginile, ba chiar în nemărginile lui (...)

Nefiinţa aduce totuşi odihna. Eminescu, neodihna. Nu ne putem odihni în el. Întreg evantaliul lui de deschideri către lume şi cultură se strânge pentru noi într-o inimă, care bate. Cărui popor i s-a făcut darul acesta? O conştiinţă mai bună, o spusă mai bună şi exemplară, au desigur câteva mari popoare şi culturile lor. Dar câte din ele au cu-adevărat o inimă? (...)

Căci nu de judecat critic, de către noi, este acum Eminescu, ci de asimilat într-un fel, ca o conştiinţă de cultură de dindărătul nostru de la folclor şi până la ştiinţele pozitive, devenind astfel conştiinţa noastră mai bună, sau poate mustrarea de conştiinţă a oricărui intelectual, care-i vede necuprinsul, adică sinteza însăşi.”

Constantin Noica

F

„Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaineitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu. Îl iubim cu toţi pe Creangă, îl admirăm pe Hasdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl respectăm pe Ti-tu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să treacă mult timp fără să-l recitim pe Caragiale.

Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi. El şi numai el, ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român (...)

Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nă-dejdile crescute din ele.

Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în el tot ce-am lăsat în ur-mă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă.”

Mircea Eliade

F

„Eminescul meu a fost cioplit de un om care citeşte şi iubeşte ce a dat acest poet lumii. S-a întâmplat ca acel om să fie sculptor, să mângâie cu mâinile lui această lumină dată de zei oamenilor, marmura, să fie sculptor bun care a aşteptat timpul când soarta a hotarât să apară masca lui Apollo drept Eminescul nostru. Dar în primul rând eu am sculptat nevoia noastră de Eminescu.”

Nicăpetre (Petre Bălănică) – sculptor

F

„Inspirata statuie a lui Eminescu, datorată lui Anghel, se află mereu în faţa Ate-neului şi aşteaptă, mai ales în preajma zilei de 15 ianuarie, flori din partea celor ce, netemându-se de judecăţile comune, pot trăi sublimul.”

Geo Bogza

F

„Afară de Eminescu, totul este aproximativ. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toţii o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Budha ar putea fi gelos? Fără Eminescu am ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine şi ne-am fi adaptat condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet. Eminescu a fost declarat unanim o apariţie inexplicabilă. Oare ce-am face noi dacă  nu l-am fi avut pe Eminescu?

 Emil Cioran

Baladă pentru Eminescu

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme
Şi te-au înălţat iconostas,
Ca să fulgeri tânăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au văzut voevodând voroave,
Ciobănind genune şi zăpezi,
Potcovar de fum bătând potcoave
Negurilor strânse în cirezi.

Te-au crezut gigantic Sfarmă-Piatră
Care sparge piscul viforos,
Şi fierar înfierbântând pe vatră,
Mările călite sub baros.

Împărat, ţi-au scris pe tâmple steme.
Făt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger.
Şi-au cules, din pana ta, blesteme,
Viscole şi răzvrătiri în cer.

Ci, netrebnic, eu adulmec zării,
Paşii tăi pe unde te-au fost dus,
Şi-nsetat pe drumurile Ţării
Dibui urma ta de blând Iisus.

Caut picurii de sânge, neşterşi încă,
Ai crucificării pe furtuni
Şi sărut lumina lor adâncă
Şi-i ating cu mâini de rugăciuni.

Trist Iisus cu umbra de tămâie
Dăruind azur din mâini subţiri,
Sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,
Scânteind, înalt, din răstigniri.

Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare,
Biruit de ramuri de arin,
Îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,
Ars ca Nesus în cămaşă de venin…

Nu, tu nu eşti meşterul, ci cneazul,
Nu eşti înstelatul împărat.
Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul.
Tu eşti marele însângerat !

Te-ncrustăm, zadarnic, în agată
Şi-n icoane noi pe flori de crin.
Crinii nu vor stinge, niciodată,
Umbrele cununilor de spini.

Eu nu-ţi pipăi steme şi nici lauri…
Numai rănile mă plec şi ţi le strâng
Şi le fac medalii mari de aur, -
În genunchi, le-nchid în inimă şi plâng.

Radu Gyr (Convorbiri literare, 15 iunie 1939)

Închinare Luceafărului Blând

 

E mult de când te’nsinguri spre nopţile de-apoi
Mişcându-ţi veşnicia prin spaţii şi prin noi.
Intrăm cu tine’n lume şi parcă ieri ne-au fost
Năvoadele din care-ţi făcurăm adăpost.
Enciclică serbare. Ne’nvălui în rotund.
Stâlpări de foc se-adună şi’n tine se pătrund.
Cenuşile’nserării pe slove ni le cerni
Umplându-le cu arderi din zorii tăi eterni.

Minunea lumii toată-i în ochii tăi oglindă.
Ies taine din vitralii şi’n soare se’nfloresc.
Hotar cu ne’nceputul, văzduhul pământesc
Aprind roi de patimi când visul tău colindă
Imperii de tăcere din care cânturi cresc.

 

ÎPS Mitropolit  Bartolomeu Anania

F

„Inteligenţa îi era limpede, îndreptată numaidecât la ţintă, dar mijlocie ca o apă curgătoare fără ochiuri adânci. În schimb, puterea de a oglindi prezentul în vis, făcând din el cer întors şi fără fund, este enormă şi înpiedică paşii tereştri. Eminescu era un lunatec sublim, în sufletul căruia visele creşteau ca nalba, acoperind şi colorând priveliştea orizontală”

George Călinescu

O amintire

„A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă... Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă. În toate veciile vizitate de atleţii şi bicicliştii filozofiei, el are vecia lui deosebită, închisă. Tre-buie vorbit pe şoptite... Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului româ-nesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.”

„Mă numesc unul din oamenii în viaţă, care l-au văzut pe Eminescu în carne şi oase. Eram copil de nouă ani. L-am zărit pe Calea Victoriei... Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos. „Uite-l pe Eminescu!”- a spus cineva, cu un glas pe care-l ţin minte. Se pare că poetul nu mai făcea parte din viaţa lui şi că trăia o me-tempsihoză străină. Nu puteam şti atunci cine era să fie Eminescu, şi ar fi fost normal să-i uit numele auzit. E curios că nu l-am uitat. Mi-a rămas în ureche, o dată cu tonul de stupefacţie şi de compătimire, probabil, cu care a fost rostit. Mi-a rămas aninat ca de o schiţă de fum. Nu mă puteam gândi, atunci, că după cincizeci şi cinci de ani trecuţi voi evoca într-o pagină de tipar ceea ce începea să fie, încă de pe atunci, o amintire...”

Tudor Arghezii

F

„Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără nici un drept. Prin declaraţie uni-laterală de voinţă, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricît de nevolnic şi de ne-îndreptăţit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege. Tot astfel, fără nici o justificare, iubesc în mod arbitrar şi total poporul român şi «feno-menul românesc». Şi-apoi Eminescu, prin fermitatea şi curăţia caracterului, îmi este sprijin de nădejde în credinţa că poporului român îi este menit a se împărtăşi în cultură şi în viaţa spirituală de o soartă cu mult deasupra mediocrităţii – acea binecuvîntată soartă în care au crezut Hasdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade şi Constantin Noica.”

Nicolae Steinhardt

F

„Eu aş zice că au fost trei sacrificări (ale lui Eminescu – n.n.): prima în timpul vieţii lui, când era privit de contemporanii săi ca o ciudăţenie. El venea ca un mare în-temeietor de limbă poetică, venea ca un european. Este primul mare poet european al României! A doua a fost în anii ’50, când sovieticii aveau în plan să ne reteze rădă-cinile. Şi a treia se întâmplă în momentul de faţă, promovată, din păcate, dinspre vest, ceea ce e o mare tristeţe. Eu înţeleg globalizarea, integrarea, dar nu fără identitate. A încerca să dărâmi acest monument - închinat, de alţii, în cinstea lui - înseamnă să-ţi ignori tu puterile tale, de nevrednică şi măruntă creatură. Şi ceea ce e cel mai grav, să loveşti în valorile culturii tale tradiţionale. Asta nu înseamnă să te integrezi într-o cul-tură europeană, căci fără aceste valori nu vom putea nicodată supravieţui.”

Zoe Dumitrescu-Buşulenga  (Maica Benedicta)

Eminescu n-a existat

A existat numai o ţară frumoasă

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe

Ca o barbă nepieptănata de crai.

Şi nişte ape ca nişte copaci curgători

În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli

Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân,

Ştefan cel Mare,

Sau mai simplu: ciobani şi plugari,

Cărora le plăcea să spună

Seara în jurul focului poezii-

„Mioriţa” şi „Luceafărul” şi

„Scrisoarea a III a”

Dar fiindcă auzeau mereu

Lătrând la stâna lor câinii,

Plecau să se bată cu tătarii

Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii

Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber

Între două primejdii,

Aceşti oameni făceau din fluierele lor

Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,

De curgeau doinele la vale

Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei

Şi ai Ţării Bârsei şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci

Şi un tânăr care vorbea cu ei,

Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,

Cât istoria noastră,

Trecea bătut de gânduri

Din cartea cirilică în cartea vieţii,

Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,

Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,

Şi cei doi îndrăgostiţi

Care ştiau să le troienească toată floarea

Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri

Care tot colindau pe deasupra lor

Ca lungi şi mişcătoare şesuri.

Şi pentru că toate acestea

Trebuiau să poarte un nume,

Un singur nume,

Li s-a spus

Eminescu.

Marin Sorescu

ODĂ (în metru antic)

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei nălţam visători la steaua

Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce...

Pân-în fund băui voluptatea morţii

Ne'ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...

Pot să mai re'nviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie redă-mă!

LACUL CU TRESTIA LINĂ

Acolo, la capătul codrului, e lacul cu trestia lină.

Mihai a desfăcut perdeaua de crengi plecate, a atins unda cu vârful piciorului, iar lumina s-a fărâmat într-o mie de țăndări. Pe urmă cercurile s-au potolit unduioase și lacul din nou a fost oglinda prelucie dintotdeauna.

Se vedea acum alt cer în apă, cu un nouraș alb topinduse-n adânc și cu o pasăre zburând molatec în cerul de dincolo. Poate în fundul acela era și schitul scufundat din basm... Poate de-acolo se aude câteodată și tânguiosul glas de clopot chemând de pe celălalt tărâm...

Mihai le cunoaște pe toate, dar mai știe deocamdată și altceva mai puțin pă-relnic. În mijlocul lacului se află plavia unde-și are încă un culcuș al său de sorit și de odihnă, mai drag decât toate celelalte, de aiurea. Acolo e o împărăție a lui necălcată de nimeni. Tuturor a tăinuit-o el; iar de dat, n-ar da-o pe nicio împărăție de-aievea din lume.

Și-a strâns hainele ghem, le-a învelit în cămașa de in și le-a dosit la adăpost într-o gură știrbă și neagră de salcie. S-a îndreptat spre cotul izvoarelor, unde apa e re-ce dar piciorul nu calcă pe mâl lunecos, ci pe-un așternut de nisip mărunțit și spălat.

Pasul dintâi e o înfiorare plăcută. Îndată lacul îi cuprinde picioarele în două că-tușe tăioase, pe care Mihai le simte urcându-se repede până la brâu și unindu-se într-o singură cingătoare metalică. Dar pe cât sunt de reci, pe atât sunt de firave. Cu o singură smucitură s-a smuls din cătușele și din chinga de oțel înghețat, tot așa cum cad lanțurile atinse cu iarba fiarelor, iar înnotătorul spintecă acum întinsul cu palmele, cu umărul și cu zvâcnetul genunchilor, până la plavia plutitoare cu egrete de stuf și săbii de papură.

Nimic nu-i schimbat. Îl așteptau. Patul de mușchi; căpătâiul de mintă și ierburi. Mai este și-un covor de trestii - sălaș primitiv pentru vreme vrăjmașă.

Mihai și-a scuturat stropii de pe trup împroșcând o ploaie arcuită de pietre scumpe. Soarele-i mai dulce decât o baie ghețoasă. Salteaua de mușchi l-a primit moa-le și caldă și catifelată. Cu bărbia în palme, rezemat de marginea plavei, ascultă și așteaptă. Aici singurătatea e numai părere.

Trecătorul, străin, rătăcit pe întortocheatele poteci de la capătul codrului, se poate opri uimit de atâta tăcere: Ce locuri pustii! Ce lac singuratec! Pentru Mihai însă, singurătatea acestei tainice împătății, e străbătută de o mie de alte mărunte vieți și de-o mie de zvonuri abia susurate.

În partea cealaltă, unde curg șipotele, e adăpostul ciutelor. La asfințit ori în nopțile cu lună, dacă stă neclintit și nu bate vânt într-acolo să poarte miros de trup omenesc, nu odată i s-a întâmplat să vadă minunea. Până atunci, sunt alte minuni mai aproape.

Jos, în adânc, trec și se-ntorc făpturile apelor. Nesfârșite la număr, fantastice la chip și la înot. Țiparii ieșiți dintr-un cotlon de mal își caută alt cotlon, lunecând cu un-duiri de șarpe; un crap cu solzi de alamă, poate împăratul tuturor crapilor după cât e de mare și de bătrân, s-a înălțat la lumina soarelui; au săgetat trei știuci cu guri de balaur, iar înaintea lor s-au risipit cu spaimă armatele mărunte de pești străvezii, s-au ascuns ochene și lini, aleargă să vestească primejdia o sârmuliță sprintenă ca o ștafetă. Melci leneși se lasă legănați între două ape. O broască țestoasă coboară oblic să-și prindă sub capacul greoi umbra mai vie decât dânsa, căci așa a vrut tainica lege a firii: broasca în țeasta ei să pară un bolovan neînsuflețit, iar vie să pară umbra-i din apă. Pe luciul tip-siei se-alungă păianjeni și gâze ca mici jucărele cu arcuri. O gânganie fără nume se saltă și coboară într-un clopoțel de cleștar; din treacăt îi sparge cutioara cu aer alt gân-dac, uriaș, cu spinarea de smalț verde și cu labele lungi ca două ritmice vâsle.

Sprijinit în coate, cu bărbia în pumni, Mihai privește la lumea din apă, de sub el, unde cerul și adâncul se-amestecă; o mreană intră într-un nor și o pasăre albă zboară sub lănciile trestiilor înfipte cu vârful în jos.

Se vede acolo și chipul lui, nepământean, printre foile late de nufăr, căutându-i în ochi și zâmbindu-i. E chipul său oglindit într-adevăr, ori poate-i un alt el? Poate-i pereche lui de pe celălalt tărâm, aflându-se aici și ieșit să-l vadă și să-l întrebe, poate să-l cheme...

Gândul amețitor îi tulbură ochii și mintea. Cu vârful degetelor, Mihai sfarmă oglinda lacului. Își îndreaptă ochii aiurea.

Din stuful cu foșnetul moale o gâscă sălbatecă și-a scos puii în plutire înceată. Pe urmă, un cufundar a început să facă tumbe; o pasăre necunoscută a atins apa cu sfârcul aripelor și a zburat cu un pește de argintn în plisc.

Văzduhul cântă de zumzetul subțire al țânțarilor; un greier se îngână cu un co-saș; departe, în codru, o pitulice răspunde-n răstimpuri unei ciocănitoare. Se poate numi asta pustiu și singurătate?

Aiurea, pretutindeni sunt oameni osândiți să trăiască din muncile lor urâte și lacome, întocmai ca oarba cârtiță din hrubele subpământene, fiindcă au uitat că pe lume se mai află acestea, nu mai au ochi să le vadă, iar urechea a pierdut ascultarea zvonurilor din care-i făcută tăcerea. Dar o lume de vrajă durează aici și Mihai simte crescându-i în el închipuirea dulce că asemeni copilului din nu mai ține minte ce basm, el a fost scăldat de ursitoare într-o apă descântată care i-a deschis ochii, să vadă ceea ce alți ochi nu văd, urechea, s-audă ceea ce alte urechi n-aud.

Cezar Petrescu 

(Fragment din Romanul lui Eminescu)

O călărire în zori

Lui Eminescu tânăr

Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucişe,

se face depărtare, se face nisip.

Mi-am întors către soare unicul chip,

umerii mei smulg din goană frunzişe.

Câmpul tăindu-l, pe două potcoave

calul meu saltă din lut, fumegând.

Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!

Soarele a izbucnit peste lume strigând.

Tobe de piatră bat, soarele creşte,

tăria cu acvile din faţa lui

se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.

Tăcerea se face vânt albăstrui,

pintenul umbrei mi-l creşte

în coastele câmpului.

Soarele rupe orizontul în două.

Tăria îşi năruie sfârşitele-i carcere.

Suliţe-albastre, fără întoarcere,

privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,

să-l întâmpine fericite şi grave.

Calul meu saltă pe două potcoave.

Ave, maree-a luminilor, ave!

Soarele saltă din lucruri, strigând

clatină muchiile surde şi grave.

Sufletul meu îl întâmpină, ave!

Calul meu saltă pe două potcoave.

Coama mea blondă arde în vânt.

Nichita Stănescu

FOTOGRAFIILE LUI EMINESCU

După trei ani de pribegie prin țară, pe traseul Cernăuţi-Blaj- Sibiu-Giurgiu Bucureşti, cu trupele de teatru conduse de Iorgu Caragiale și Mihai Pascaly, Mihai Eminescu se hotărăște să-și continue studiile, optând pentru Universitatea Carolină din Praga, a doua ca reputație din imperiul Austro-Ungar.

Așadar, în 1869 ajunge la Praga, împreună cu fratele său Iorgu, ofiţer, fiind găzduiți de alt frate, Șerban, ce locuia pe strada Lipova Teiului, nr. 471, fiind student la medicină. Cum pentru dosarul de înscriere poetul avea nevoie de o fotografie, apelează la pictorul fotograf Jan Tomás, în atelierul căruia i se fac șase fotografii, trei ovale si trei dreptunghiulare, toate în sepia, de dimensiunile unei cărți poștale.

Pe versoul unei fotografii din cele șase sunt scrise însemnările: „Fotografie da-tă de Eminescu lui Nicolae Oncu pe timpul cînd erau universitari în Viena.” și „Dă-ruită Asociaţiei «Astra» din Sibiu de E. Hodoş.” Au mai fost regăsite încă două fo-tografii, dintre cele făcute la Praga, celelalte trei rămânând, probabil, în dosarele de înscriere la universitate.

Poetul nu va sta în Praga decât 11 zile, dosarul de înscriere fiindu-i respins, pe motiv că documentul de absolvire a liceului nu este corespunzător. În consecință pleacă la Viena, unde se înscrie, ca auditor extraordinar, la Facultatea de Filozofie şi Drept, dar participă şi la cursurile altor facultăţi.

Această fotografie a tânărului romantic de 19 ani, va deveni, peste ani, emble-matică pentru Luceafărul poeziei românești, clipa în care Jan Tomás a apăsat pe de-clanșatorul aparatului de fotografiat aparținând, de atunci, eternității.

Cea de a doua fotografie autentică, fără dubiu, a fost realizată, în anul 1878, în atelierul lui Frantz Duschek, din București și a fost făcută pentru a completa albumul Societății Junimea.

Solicitarea fotografiei nu va fi primită cu prea mult entuziasm de poet, dintr-un motiv pe care îl dezvăluie Slavici, într-o scrisoare adresată lui I. Negruzzi, la 20 de-cembrie 1877: „Eu şi Eminescu nu vi le putem trimite (fotografiile – n.n.), ar trebui să ne «posăm», pentru ca să ne «posăm» ar trebui să avem bani, iară ca să avem bani, ar trebui să ne trimiteţi D-Voastre din Iaşi.”

Banii, o problemă perpetuă a lui Eminescu și, după cum se vede, și a lui Sla-vici. Iar fotografiile nu costau deloc puțin, deoarece Maiorescu vroia să fie făcute în atelierul lui Franz Duschek, fotograf al Casei Regale și un nume consacrat în domeniu. Așadar, onorariul trebuie să fi fost pe măsură.

Problema va fi rezolvată de Maiorescu, care îi scrie aceluiași Negruzzi: „Cu Eminescu am să mă duc eu mîine la fotograf, mai înainte însă la bărbier să se radă”

 Fotografia din 1884 a fost realizată la Iași, de fotograful Nestor Heck. Istoria  realizării ei este relatată de A.C. Cuza: „În sfîrşit, într-o zi, profitînd de bunele lui dis-poziţii, l-am luat de pe terasa otelului Traian din Iaşi pe M. Eminescu, împreună cu Wilhelm Humpel şi cu Petru Grigoriu, şi aşa, îmbrăcat în costumul său alb de vară, cum era, ne-am dus cu toţii la atelierul de fotografie Nestor Heck în strada Lăpuş-neanu, nr. 42, unde a consimţit a se fotografia, însă numai în grup, alăturea cu noi. Ne-am şi aşezat împreună.

După indicaţiile noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dînsul, ceea ce nu puţin l-a supărat mai apoi văzîndu-se amăgit ca un copil.”

Această fotografie se păstrează la Muzeul „Mihai Eminescu”, din Iași, fiind considerată unul dintre cele mai valoroase exponate ale muzeului.

Nestor Heck, cel care a realizat-o, era, ca și Duschek, un veritabil artist. Rea-lizase, printre altele, fotografia deputaților Divanului Ad-Hoc, una din copii, (dăruită de Mihail Kogălniceanu lui C.A. Rosetti), păstrându-se la Academie (Constantin Săvulescu, Cronologia ilustrată a fotografiei din România).

Trei ani mai târziu, în octombrie 1887, pe când Eminescu se afla la Botoșani, un grup de elevi de la Liceul «Matei Basarab» din București obține aprobarea poetului de a forma o societate cu numele «Mihai Eminescu» și, în acest scop, îi solicită o foto-grafie. Pe atunci, în oraș se afla fotograful Jean Bielig, de origine germană, provenit dintr-o familie de profesioniști ai imaginii.

Eminescu, îndemnat și de sora sa, Aglaia, venită în vizită de la Cernăuți, împre-ună cu soțul, se va fotografia pentru ultima oară

La 20 noiembrie 1887, sora din Botoșani, Harieta, despre care Mihai Eminescu spune că este: „un geniu în felul ei, cu o memorie ca a lui Napoleon I şi c-o înţelep-ciune naturală cum rar se află”, îi scrie Corneliei Emilian, o binefăcătoare a poetului:„Fotografia lui Mihai a reuşit bine. Trei m-au costat cincisprezece franci, una lui Mo-ţoc (reprezentantul proiectatei societăți de le liceul bucureștean - n.n.), care a cerut-o telegrafic, una matale şi una pentru noi.”

Desigur, au mai existat și alte fotografii ale poetului, după cum indică mărturii din epocă. În articolul Eminescu la Viena, Vasile Gherasim scria: „...D. Isopescul mai aminteşte de o fotografie făcută în atelierul Lövy de pe Mariahilferstrasse vis-a-vis de Gartenbaumgesellschaf, pe atunci. Se fotografiaseră în grup d. Isopescul, Eminescu, Ştefanelli.”

În 1909, Ion Slavici notează, într-o epistolă adresată Valeriei Micle-Sturza, în-tîia fiică a Veronicăi Micle: „Mărturisesc şi nu mă dau înapoi că am primit [...] un nu-măr de cinci fotografii care mă leagă de M. Eminescu [...]. Avînd şi astăzi aceste da-ruri preţioase, îmi fac datoria să le amintesc: o fotografie din 1881 în care mă aflu eu, Candiano Popescu şi Eminescu la Ploieşti, un bust Eminescu tînăr, un alt bust Emi-nescu din 1878, o fotografie din 1888, a mamei dvs. cu Eminescu la Botoşani şi ultima posă l-a prins pe Eminescu cu dr. Iachimovici,la Odesa, în anul 1885.”

Așadar, în 1888, Eminescu s-a fotografiat în atelierul lui Jean Bielig, împreună cu Veronica Micle, venită să-l ia la București.

Din păcate, goana după fotografiile inedite ale Luceafărului nu s-a soldat, până acum, decât cu atribuirea, cel puțin discutabilă, a identității poetului unor alte persoane, cel mai cunoscut fiind cazul portretului folosit de George Călinescu în ilustrarea volu-mului Viaţa lui Mihai Eminescu, Ediţia a treia revăzută, F.P.L.A., Bucureşti, 1938, planşa, care îl reprezintă, de fapt, pe actorul Ion Bălănescu.

(LM)