CARMEN SECERE

La mulţi ani poetei Carmen Secere !

CANAPEAUA LUI OBLOMOV

Prea mult ianuarie

poetei Carmen Secere

Prea mult ianuarie pe canapeaua lui Oblomov,

acolo unde apoplexia promite noi depărtări,

prea mult ianuarie în tăcerile veacului şi

prea mult viscol în aripile de înger ale zăpezii.

Prea mult ianuarie în petalele ghioceilor,

şi în iezerul care coboară din Alpii de gheaţă

ai lui Dumnezeu, către obrazul străveziu al dimineţii.

Prea mult ianuarie în caişii înfloriţi, în urmele

ce se pierd în valuri, pe plajele din Tenerife,

prea mult ianuarie pe Broadway şi

în taberele de emigranţi de la capătul lumii.

Prea mult ianuarie în octombrie, prea mult

ianuarie în ploile toamnei şi în stolul de lebede

care apune  în cer, prea mult ianuarie

la fereastra acestei duminici, de la care

păpuşile Barbie flutură batiste înlăcrimate.

L.M.

La debutul editorial al poetei Carmen Secere („Aproape fericiţi” ed. Grin-ta/2018) , Gellu Dorian – un fin cunoscător şi promotor al valorilor poeziei române contemporane - scria în revista „Convorbiri literare”: „Poezia lui Carmen Secere a ieşit în faţa cititorului după o cristalizare care nu se poate obţine decît după o îndelungă experienţă şi un atent travaliu pe cuvînt, pe sens, pe conotaţie şi substrat poetic.

Adeptă a fragmentarismului – toate poeziile ei nu au titlu, prin urmare nici car-tea nu are sumar, ci paginile ei sunt aşezate între două opinii critice semnate, la începu-tul cărţii, de Eugen Pahonţu şi la finalul ei de Ciprian Chirvasiu – (...)

Există de la început o anumită nonşalanţă şi eleganţă a spunerii, cu reluări, nu redundanţe, care amplifică starea poetică pînă la esenţa ei. Notaţiile, uneori cu iz re-portericesc, de un real – nu realism – evident scot în evidenţă tehnica pe care poeta noastră o deţine şi pe care şi-a căpătată după un îndelung exerciţiu pe text. Chiar şi bio-grafismul de tip familial este bine dozat şi pus în pagină acolo unde trebuie. (...)

Sincopele de construcţie, frazarea de interior, laconismul şi imaginaţia ce ţine de concret, nu de suprarealismul reinventat al unor tineri poeţi, par a fi caracteristicile acestei poete, care şi-a ales cu discreţie calea spre o poezie, care, deşi nu robustă, pare a avea o durabilitate care ne asigură că numele acestei poete va atrage atenţia pe vi-itor.”

Ce am putea adăuga? În primul rând statutul de creuzet al cuvintelor poetei, venind cu semnificaţii obţinute printr-o retopire a sensurilor într-o discretă şi compli-cată ardere sufletească. Starea de imponderabilitate a fiinţei, tangentă la cosmos, este uneori zbor, alteori cădere în cer sau, pur şi simplu, o viscolire existenţială, o „luptă cu îngerul”.

Poeta se află în faţa unui „pian”, stârnind acorduri din melodii uitate, exer-sându-şi lacrimile pe clapele negre şi albe, de multe ori un singur sunet, între două tă-ceri, fiind suficient pentru a stârnii duhul primiordial al cuvântului care plutea peste ape.

Totuşi va veni o dimineaţă dintre umbre

 ***

e prea mult ianuarie 
m-a nins iarna 
în dormitorul tău

uit că ne-am întâlnit într-o gară 
tot uit că mi-ai dat cheia
și nu e căldură

închide fereastra 
se-anunță viscol în noaptea asta lungă 
cât o îndoială

pe canapeaua lui oblomov 
nu e loc pentru amândoi

să nu pleci 
e prea mult ianuarie

***

totuși va veni o dimineață dintre umbre 
ocolind cărările 
și cineva
nu se știe cine va descifra 
secretul cifrei zero

așază-te în târziul ferestrei 
oamenii există doar până ne obișnuim 
cu absența lor

***

înrădăcinată în obișnuințe 
privesc lumea printr-o lupă suprarealistă

încerc să dorm dar liniștea mea 
se-aruncă zilnic pe fereastră 
fără bilet de adio

măturătorii de noapte 
șterg urmele îndrăgostiților 
din parcul central

și cine știe când va ninge 
în memoria inelarului

***

pe calea ferată 
până și iarna întârzie

spune-mi că ți-e dor să mă bei
lângă fântână într-o duminică 
fără legi și cuburi

cearcănul din care ți-ai domolit setea 
mă doare

rămâi până la capăt 
în trenul cu aburi
umbra mea are contur de cretă

***

1.

sunt partea lipsă dintr-o idee

pe care ai pierdut-o când mă căutai

printre cuvinte

e cea mai lungă tăcere mi-ai spus

coborând în tristețea meduzelor

și ce râs halucinant se-nvârtea

de unul singur

în caruselul acelei nopți

2.

ultima zi de primăvară sub semnul asteniei

altfel cum aș putea călca prin iarba atâtor uitări

nu-mi povesti despre veri incendiare

dragostea este un subiect sensibil

nici tu nu-ți amintești prea multe

de la ultima noastră fugă din rai

momentul acela ar fi fost nesfârșit

daca nu-ți agățai butoniera în rochia mea

din dantelă venețiană

3.

râsul imprimat

pe casete audio

țipătul cucuvelei

la colțul casei

mărunțișul dintr-o pălărie

lozul necâștigător

și birtul în care un poet

și-a băut mințile

despre toate acestea scriam

când s-a dărâmat podul

de piatră

***

oamenii sunt preocupați

de hrana zilei de mâine și de vacanțele low cost

cine să mai afle secretul îngropat

în oglinda unui biet negustor de cuvinte

imaginile sunt deformate perfect

iar zidul e iluzia care-ți poartă numele

ană tu ană

să nu te încrezi niciodată în poeți

*** 

tu știi să mă ții în brațe
numai tu poți iubi așa
pur și simplu

tinerețea mea e doar curajul
de a sparge oglinzi

***

1.

grafica dimineților reci
alunecarea pământului
de sub picioarele mele
și absența ta
erau semnele apocalipsei

la sfârșit au plecat cocorii
fanfara din parc
și fotograful

nu mai e nimeni altcineva
în această iubire
de plastic

2.

lampagiul doarme
la marginea orașului înghițit
de întuneric

pe masa rotundă se împart cărțile
păcatele dantelei roșii
sunt miza serii
(pas)

despre luminile orașului
poate povesti oricine
dar despre cum se dezbracă o rochie
numai o femeie

3.

priveam stelele în fântână
îmi doream să fie mereu duminică
să mă ducă tata la bâlci

deveneam din ce în ce mai înaltă
stelele se adânceau și-n spatele casei
creștea un cimitir de potcoave

azi alerg pe un cal orb
e duminică și nu mai e nimeni
să mă ducă la bâlci

4.

mă gândeam la altceva
și îți uitasem numele

amestecam cuvinte
binele și răul se balansau
pe același fir de ață

tu îmi puneai comprese
și te întrebai retoric
dacă mai respir

eu mă gândeam la altceva
și îți uitasem numele

5.

ploaia asta bătrână sapă ca o daltă

m-aș adăposti
dar nu pot trece pragul

pe tălpi port semnele copilăriei
în păr am șapte micsandre ofilite

aici se-ntunecă devreme
și e departe până acasă

6.

triunghiul cu vârful în jos
este o posibilă iubire
între etaje

când se strică vremea
nu mă poți opri aici
fără centru de greutate

ce-ar fi
să tac într-un oraș subteran
numai așa aș putea înțelege
de ce axioma nu este valabilă

oricum
traversăm un drum închis
dincolo de tine
alergând într-o noapte
trigonometrică
pe scările unei biserici
fără îngeri

7.

viața se joacă pe scene improvizate
repetițiile sunt exercițiul răbdării
ori de câte ori încerci să schimbi lumea
te izbești mereu de atitudinea
implacabilă a celorlalți

spectatorii vor să vadă sânge
personajul principal își uită replicile
sinceritatea este un concept interzis
și se aplaudă doar când
nu se spune nimic

când îți porți pe brațe bucuria
orbii se țin după tine cu mâinile întinse
și tot construiești o fortăreață a păcii
din naiba știe ce motiv

 8.

te-aș strânge în brațe
cu toată dragostea mea te-aș strânge
pân-ai deveni un aluat moale
modelat în gândurile mele

aș rostogoli săruturi pe umărul tău
și mi-aș lăsa mâinile
să-ți frământe trupul
în voie

te-aș arde cu frigurile mele
să mă tot sting apoi
în tine

dar buzele
buzele mi le-aș uita mereu acolo
pe umărul tău stâng
s-ascult cum îți bate inima
despre mine

9.

lumina durează
atât cât se deschid brațele
și locuim în ea o singură zi
ca efemeridele

primul și ultimul dans cu viața
e de o frumusețe crudă în care
ne căutăm orbi din iubire

noi nu vom muri niciodată
așa mi-ai promis

***

Noaptea liniştea se întoarce în oraş

singurătatea umblă desculţă

să nu trezească visele abandonate la colţuri

indiferenţa a devenit cumva un doliu permanent

închid ochii cu iluzii frumos colorate

nu se mai vede niciun suflet

cine ştie poate mâine

în sanatoriul berghof pacienţii vorbesc

despre timpul probabil

afară nu mai e nimic de trăit

Pictură de Florin Menzopol