POEŢII LUNII IANUARIE

CALENDAR SUBIECTIV

POEŢII LUNII IANUARIE

Emil Brumaru  

(1.01.1939 – 5 ianuarie 2018)

Cântec naiv

Iubito, hai să mâncăm creta,
Să bem sticluţe cu cerneală,
Să fim din nou elevii leneşi
Din catalogul de la şcoală.

Ne-am face temele pe mâine
Şi hărţile la geografie
Cu sufletele-n munţi şi-n ape
Fără ca nimeni să ne ştie.

Iar la sfârşitul săptămânii,
Neascultaţi, uitând de toate,
Mi-ai arăta, oh, Doamne, sânii
În magazii dărăpănate!

Aveai părul lung până la cer

Aveai părul lung până la cer

Atârnai de dânsul pe pământ

Mă gândeam să-ţi mângâi trupul sfânt

Sânii cu sfială să ţi-i cer

Coapselor închise să mă-nchin

Să le-ating uimit ce albe sunt

Doar cu floarea grea a unui crin

Să le-mbrăţişez îngenunchind

Şi apoi ca fluturii să pier

Luat de dup-amiază şi de vânt

Aveai părul lung până la cer

Spânzurând de dânsul pe pământ...

Daniel Bratu 

1.01.1966 

Prin iarnă trec încet (re-verie)

Prin iarnă trec încet, ca printr-o ceață,
sunt azi păstorul oii desuete,
ce mi-ar șopti-n ureche pe-ndelete
că vine noaptea nopții și mă-nhață.

Sunt, dintr-o casă-ntreagă, un perete
zidit pe bocet lin din altă viață,
pe râu în jos, de care se agață
toți caii verzi ai viselor concrete.

Mi-e dor cumplit să urc la o cabană,
să fii și tu și nicio cale-ntoarsă,
să ningă cu o grabă ardeleană,

cu fulgi cât oul peste piatra arsă

și,-nconjurați de alb ca de o blană,
să nu mai știm când zorile să varsă...

Visez de iarnă

Visez că zbor prin insule Canare,
cum sar din dafini, fără contenire,
spre ape scufundate în zefire,
pe plajele cu pofte migratoare.

Cum intru-n poli cu blana mai subțire
decât au urșii zilele polare,
cum ies pe bulevarde la plimbare
în frac și lornion și pas de sire.

Visez pe cea născută nu o dată,
din visul florii florilor de tei
și cât ar fi de foarte vinovată

de tot ce-mi vine-n minte, vrei-nu-vrei,

visez cu ochii-nchiși că viața toată
îmi voi deschide ochii-n ochii ei

Eu voi pleca

Eu voi pleca-n curând, doar ca să vin,
cu pasul mic, de cal împiedicat,
la uşa ta, vizorul cristalin
mă va filma cum nu-ndrăznesc să bat,

cum mă învârt ca păsăroiul spin,
ca un nebun fără certificat,
orbecăind pe holul unde ţin
vecinii răi să-mi dea câte un sfat,

s-o şterg urgent, adio şi amin,
spre alte zări şi uşi, neapărat
voi fi, o vreme, iarăşi, peregrin,
ca să mă-ntorc de unde am plecat.

Să ţii, iubito,-aprins, măcar un bec,
că voi veni, să am de un' să plec...

Ştefania Oproescu 

01.01.1949  

Moartea păsării de gheaţă

Pasărea de gheaţă învelită-n culori,

Rătăcită din roiul visului

M-a ales să-i alin plecarea din clipă

Cu basmul focului sacru,

Mi se topea în palmă transparenţa culorilor

Şi se prelungea în buza umedă a nopţii

Împuţinându-i trupul,

Fluturi negri, bezmetici, cu pântecul greu

Se izbeau de zidurile albe ale bisericii

Lăsând pete întunecate

În neostenita capcană a mişcării

Până când roata luminii a-nflorit

Vitraliile de deasupra altarului

Şi am văzut pasărea cealaltă, de sânge

Rătăcită în zbor

Căutându-şi ieşirea din fereastră în fereastră

Sub privirea indiferentă a îngerilor.

***

Şi  iar văd pasărea zburând

prin cupola bisericii goale

nici un sfânt nu bate din aripile

pictate pe ziduri

să-i însoţească întoarcerea.

Rătăceşte prin culori de vitralii

loveşte necunoscute orizonturi dure

aude doar pocnetul ca de grindină

al trupului ce-i desparte memoria

de relieful necunoscut al prezentului

pe care ghearele nu reuşesc să-l agaţe.

Clipele de odihnă îi alunecă

Picătură cu picătură din trup

Pe altar, dimineaţă, o pasăre moartă.

Bocet

Aspră floare de oţet

mă sufoci  încet încet

din fundul butoiului

din pierderea boiului

vinul dulce s-a gătat

se aşterne de iernat

de iernatul sângelui

în carnea pământului

dulce floare de salcâm

ce n-aş  da să mai amân

despărţirea de pârjol

să mai stau cu trupul gol

soră macilor din grâu

ştimă apelor din râu

floare –amară de măceş

falsă umbră de cireş

n-am pe cine păcăli

să se ducă în pustii

să se ducă-n locul meu

unde toţi se duc mereu

să mă lase aşteptând

să-mi vii tu din când în când.

Leo Butnaru 

 5.o1.1949

ACOLO

1. Peisaj în Chişinău

În această parte semi-rustică a Chişinăului
vezi sute de boschete de liliac înflorit
dar, iată, de neuitat e liliacul revărsat
la colţ de morgă orăşenească
din colţul străzilor Petru Movilă – 31 august
vizavi-pieziş de colţul alb
al casei scriitorilor…

2. Internaţionala

Pe zidul alb-gălbui al morgii orăşeneşti
un graffiti zugrăvit curcubeic: „Sculaţi voi
oropsiţi ai sorţii!”

3. Înşelătoarea părere

Este înşelătoare părerea că
în morga zăvorâtă
nu se întâmplă nimic…

Amurg

Îngrijorat

desprind cu grijă

aripile albinei care

s-au lipit de marginea cadei cu must...

Unde s-o duc?

În care stup?

Celei care pleacă zâmbind

Neapărat
şi neapărată apari în toate gândurile
precum e nelipsit conturul soarelui
în desenele copiilor – pe
colbul satului, pe tabla şcolii
pe asfaltul oraşului, porţi şi garduri
pe nisipul litoralului...

Apoi numaidecât pleci din toate bucuriile
îndepărtându-te peste câmpuri arate în care
fiece bulgăre mai mare decât pumnul
ar trebui să fie, pesemne,
mormântul păsărilor care-au cântat în cerul pământului
stingându-se peste întinsurile lui
şi, de foarte demult – până astăzi
au tot căzut rând pe rând
înhumându-şi albastrele oseminte
în bulbii ţărânei
cât inima de mari.

Neapărat
şi neapărată pleci din toate bucuriile
precum pleacă dimineaţa din fiece zi
duminica – din fiece săptămână
primăvara – din toţi anii
tu, cea cu lianele viţei-de-vie lăsate pe coapse
cu înrourata gură întredeschisă a zâmbet...

Lucian Vasiliu

8. 01.1954

Bobotează
 
În pântece asemănătoare,
în ani diferiţi
s-au născut
- în aceeaşi zi cu mine -
Iuliu Maniu, Elvis Presley, Adrian Mutu...
 
La seara unchiului Ion,
de Sfântul Ion,
mama a dansat cu mine în pântece
până m-a slobozit
precum explozia unui proiectil
la marginea satului
 
Părinţii mei ar fi dorit să mă înregistreze
cu numele Ion,
dar deja în numeroasa familie
existau mai mulţi cu acest prenume
 
Încât
m-au numit Lucian,
după cartea de versuri semnată de Lucian Blaga,
fiul preotului din ţinutul Lancrăm
 
La minus 24^o,
într-o iarnă sovietizată
când mama dansa, dansa, dansa -
pe când harta României era un gheţar uriaş
pe care morţii familiei continuă să patineze
 

Conacul Conachi de la Tecuci

Cântă broaştele

la conacul logofătului Conachi

orăcăie

ca în paginile grecului Aristofan

Ai cui suntem

când se îngână ziua cu noaptea,

când camera conachiană

seamănă

cu celulele

deţinuţilor politici de la Sighet?

Doamne, giudecătoriu drept

câtă deşertăciune

în clepsidra cu monade sinucigaşe!

Matinal la mal

Mii de drapele, de flamuri

flutură deasupra casei noastre

şi nu le vedem

Lună. Semilună.

Descălecat. Încălecat.

Du-te vino printre leandri semiţi, egipteni, greci

alb, roz, roşu

Brusc mă îmbrăţişează

umbra traducătorului Gao Xing – Merişor

pe Drumul Mătăsii

Orologiile de pe celălalt mal

se pun în mişcare uşor:

DING – DANG

YIN – YANG!

Ion Mureşan

09.01.1955

Cântec negru

Eu cânt forţa neagră din capul meu,

la ordinul forţei negre din capul meu.

Cânt printre ceaiurile reci un cântec rece şi sec,

un cântecel care paralizează imaginaţia

la fel cum gheţarii paralizează aromele.

Acum sunt liniştit, mintea mea e limpede,

limpede şi sterilă.

Pe măsură ce cânt, imaginile se adună în cheaguri de sânge

deasupra ceştilor albe.

Aromele se subţiază ca foiţa de ţigară

şi se lipesc pe cuburile de gheaţă.

Ca timbrele.

Soarele e sus, iarba e putredă,

vremea e numai bună de cosit!

Puternic e cântecul despre forţa neagră din capul meu.

Mlaştina clocoteşte sub podele, se frământă sub scândurile subţiri.

Casa mea se scufundă.

Un roi de muşte îmi este vederea. Eu văd prin muştele negre

sălciile chircite în jurul ferestrei ca un verde păr pubian.

Papura şi trestia şi rogozul acoperă geamul. Apa unduie lin.

Lintiţa şi cucuta de baltă se întind moi pe pervaz.

Şi este un şarpe de apă.

Capul cu flori galbene se apropie prin sticlă

de capul încărunţit. Şi mâlul. Şi scoicile de lac scrâşnind subţire în pereţi.

Apoi mâlul.

Soarele e sus, iarba e putredă,

vremea e numai bună de cosit!

Aprind lampa şi îmbrac neagră cămaşă.

Deasupra acoperişului, undeva sus, mlaştina clocoteşte.

Peste un veac se aud trecând camioane grele.

Ară tractoarele roşii.

Ţiglele sună ca şi clopoţeii cereşti.

Mintea mea e din ce în ce mai limpede,

din ce în ce mai sterilă.

Acum am coborât cu totul în capul forţei negre din capul meu.

Eu sunt forţa neagră din capul forţei negre din capul meu.

Ordon: Cântă forţa neagră din capul tău!

Soarele e sus, iarba e putredă,

vremea e numai bună de cosit!

Înviere

Brusc s-a-nserat. În sfeşnic lumânarea,

pocnind, se-aprinse singură, din nou.

Trei zile L-am vegheat sub răsuflarea

de somn ce-n somn e somnului ecou.

Şi între pleoape strâns ţineam mormântul:

roşie stâncă spartă-n sur dreptunghi.

Romanii-ntre măslini dormeau urându-L,

stând ghemuiţi, cu capul pe genunchi.

La vremea cântului de miruire,

ne-am pus cenuşă-n păr şi-am plâns amar:

„O, suflete, durere-i peste fire

când părăseşti al trupului hotar!“

Nici semne nu au fost, fiindcă durerea

topeşte semnele ce vin de sus.

Dar parcă-parcă s-a-nteţit tăcerea

ce izvora din groapa lui Iisus,

iar stânca a prins apoi să vălurească,

uşor, ca apa râului în munte,

şi-un trup de abur a-nceput să crească

din piatră, ca ieşindu-ne din frunte

furnici de foc peste furnici de rouă.

Şi El a fost, n-am umbră de-ndoială:

venind spre noi a zis doar „Pace vouă!“

Iar cerul tremura, ca o petală.

 Poemul alcoolicilor

Vai, săracii, vai, săracii alcoolici,

cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!

Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se

pe lângă ziduri

şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere

scrise de un şcolar stângaci.

Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate,

apropie de ei o cârciumă,

căci pentru El e uşor, ca pentru un copil

ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi

numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,

de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure

le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc.

Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi

şi transpiră cumplit de atâta fericire.

Şi până la amiază oraşu-i ca purpura.

Până la amiază de trei ori se face toamnă,

de trei ori se face primăvară,

de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde.

Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă,

aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă

cu o caldă responsabilitate.

Şi chiar dacă se mai bâlbâie şi se mai poticnesc,

nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde,

ci pentru că inspiraţi de tinereţe

ei reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante.

Dar, Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se opreşte aici!

Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului

şi îi invită pe alcoolici să privească.

(O, unde s-a mai pomenit atâta fericire pe capul unui singur om!)

Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă

decât un petec de iarbă,

tot e ceva peste fire.

Până când se scoală unul şi strică totul. Şi zice:

„În curând, în curând va veni seara,

atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!“

Atunci unul după altul se ridică de la mese,

îşi şterg buzele umede cu batista,

şi le este foarte, foarte ruşine.

Ion Nicolescu

(10.01. 1943 – 17.02. 2012)

ELEGIA

mă cunoaşteţi lume

ăla-s care scrie

ăla ce-ndulceşte

lemnul de sicrie

ăla ca deşertul

şi ca arabescul

suflet de cămilă

ionnicolescu

fac negoţ cu moartea

ochii mei sunt hoţii

care fură fluturi

din neantul nopţii

ăla spânzuratul

teatrul de paiaţe

de-un simbol de paie

gata să se-agaţe

ăla cu iluzii

trist antropofag

sunt sătul de oameni

şi mă cam retrag

mi-am trăit mumia

şi cred că-i firesc

cu o crizantemă

să vă mulţumesc

am iubit odată

marea şi mareea

m-am ales cu sarea

şi cu de aceea

scriu aceste rânduri

şi vă las cu bine

nu ştiu ce-o să faceţi

însă fără mine

fără ca deşertul

şi ca arabescul

suflet de cămilă

ionnicolescu

MIORITIADA

Cântul XXXVII

Mariana e bolnavă îngenunchi la umbra ei

bat în lume fără slavă clopotele paşii mei

fac minuni şi voi mai face

ea mi-e lună ea mi-e soare

nimeni n-o să aibă pace

până n-o văd pe picioare

nu te pierde fată rară viaţa nu e în culori

mai trăim până la vară

noi suntem nemuritori

Cântul XL

hai să ne pârâm lui Dumnezeu

ne-am mâncat condiţia umană

nu mai merge nici măcar ce-a mers

tot ce-a fost rotund e numai rană

am venit şi am văzut şi e cam zob

când iubeşti eşti alungat cu biciul

nu putem trăi aici pe glob

fiindcă ne mănâncă licuriciul

Cântecul LV

când vorbeşti când dormi

când suferi

te loveşti mereu de nuferi

obiecte ideale

posesoare de petale

de culori pietrificate

de genuni nevindecate...

mare fluture albastru

fă-mă om

nu mă fă astru

când vorbeşti când dori

când suferi

te loveşti mereu de

nuferi

Leonid Dimov

(11.01. 1926 -  5. 12. 1987)

Destin cu baobab

Oraşul în cadril de mucava
Trăia, înfricoşat, la cinema,
Iar străzile duceau poveri de şoapte
Doar între pauze. La cinci şi şapte.
În piaţa cu celebru nume şvab
Creştea, până la cer, un baobab
Cu fructe cât o casă, cu bodegi
Şi trenuri de sidef iuţind prin crengi,
Cu gări albastre-n care stam zâmbind
La străvezii pahare cu absint
Şi povesteam din viaţă, şi râdeam
De peştii care ne priveau din geam,
În seara-aceea-n care nori duioşi
Au oglindit lătraturi şi cocoşi
Şi medici de zăpezi cu nume şvab
Zăcând lângă bonavï, în baobab.

Întâmplare 

Trăia în iazul acela un ţipar

Mare, cât un vapor, aproape legendar

Dar, pe cât de lung şi bun, şi din ce în ce mai gros

Îi era trupul lunecos

Pe-atât îi era capul de redus

Ca un bob de strugure atârnând în sus.

Şi precum la acel bob

I se stăvedeau papilele, apeducte, lobi

Şi neunumărate formaţiuni nervoase

Multicolore şi sciplicioase

Atât de multe că nu o dată

Eram cuprinşi de pizmă nedeterminată.

Poate de aceea, poate dintr-un alt îndemn teluric

Ne-am propus să topim capul în acid sulfuric

Acu, lui îi plăcea tare mult să ne privească

Din iaz, cu ochii săi, uleioşi, ca de broască.

Noi îl mângâiam şi-l iubeam chiar,

Am adus acidul fumant într-un mojar portocaliu.

Erai atât de drăgăstoasă

În rochia ta neagră, de mătasă,

Că nici n-a bănuit

Când i-ai înfipt capul sferic în acid.

O, cum s-a ridicat imensul trup de ţipar

Nefolositor acum şi perpendicular

Şi-a început să se prăvale!

Iar noi alergam care încotro căutând scăpare

Până când ne-am oprit într-o îmbrăţişare.

Iar el, fulgerând rece din solzii de faianţă

A căzut la zece centimetri distanţă.

Tramvaiul 2

Nu-ţi pierde cumpătul. Cetatea

Decolorată ne-a-nşelat:

Străzile, turlele, etatea

Sunt parcă dintr-un alt veleat.

Suind alee alburită

Clădirile parc-au oftat.

În jur, pădurea-i înnegrită

De plante dintr-un neam ciudat.

Dar, iată, ocolind pădurea

E chiar tramvaiul nostru 2

Şi chiar Iisus zâmbind aiurea

Sus, pe platforma dinapoi.

Bitere Silvia

18.01.1977

Grigore

Grigore este un copil simpatic

Locuieşte la mine în bloc pe scări

Merge cu liftul când are chef ascultă pe la uşi

Du-te dracului mâine dau divorţ de tine m-am săturat

Viaţa lui Grigore începe în fiecare dimineaţă

În boxă pe scări în lift

Are tot timpul cu el un motan jucăuş din pluş

Îl trage de mustăţi

Tanti Silvia pe el nu-l doare

Se preface îi spun ia gâdilă-l pe burtă

Râde şi mă ia de mână

Îşi face jucării din miez de pâine

Şi apoi le mănâncă cu poftă

Azi am mâncat un cozonac şi un avocat

Ce ştii tu ce este ăla avocat Grigore

Ştiu că tata a plecat de acasă într-o zi

Mi-a spus rămâi cu mă-ta şi mama a plecat şi ea strigând

Ne vedem la avocat

Când vine seara Grigore are o pătură cu lei

E rege doarme visează că se dă în tiribombă

Nu ameţeşte

Ce curajos eşti tu Grigore!

Ştie să-l citească pe verde în frunze

Ce culoare are părul meu Grigore?

E negru ca marea albastră

Cântă-mi ceva copile atunci

El plânge plânge plânge

Plâng şi eu

Ieri şi-a uitat viaţa la uşa mea

Am alergat să-i prind mirosul

În boxă am găsit urma mânuţelor lui

impregnată în vopseaua proaspătă de pe pereţi

A doua zi a treia zi mereu aşa

Grigore se ascunde în umbra mea

ATÂT DE ROŞU, FĂRĂ SONOR

Zilnic primeam animale în casă

Să stea la masă cu noi

Tigri vulturi urşi oameni fără suflete

Unii chiar mă îndrăgeau

Mergeau cu mine pe acoperişul blocului

Cântam din u2 ne luam de gât

Săream cu ochii deschişi ne transformam

Într-o altă viaţă în avioane de război

Venea salvarea şi totul era atât de minunat

Atât de roşu fără sonor

Atunci înţelegeam de ce nu ne mai iubeam

Eu şi cu vulturul, eu şi cu tigrul eu şi cu...

Sentimente, idealuri, minciuni

despre ce mai scriu

despre nimic doamna mea

adun așa ca o nebună de prin viață

îndes totul în mine

sentimente idealuri minciuni

moarte nu

am doar morții din partea părinților mei

e bine să ai ceva din partea cuiva

în rest dacă mai văd vreo icoană pe drum

mă închin la ea și ei îi dau lacrimile

e de la vopseaua proaspătă îmi spun

iarba nu se ia pe degete așa ușor

icoanele nu plâng dintr-o dată

pentru nimeni

nu nu plâng

ce-ți veni doamnă cu batista

mai bine saltă-ți genunchii la gură

poate ai rămas grea cu mama

am fost în cimitir azi noapte

și era atât de bucuroasă

de-au ieșit toți morții pe alee la plimbare

vedeți doamnă eu am uitat

că la naștere se plânge

Valeria Manta Tăicuţu

20. 01.1956

retorică

cine moare mai întâi? –
întreabă norul zdrențuit de-un vârf de salcâm –
noi suntem tineri, bem din fântâni nemuritoare
pe cumpănă stau smicele de măr dulce și mierle
cu apă vie și apă moartă în cioc
cad frunze uscate, semn că norul
și-a terminat lacrimile și furia.
cine moare mai întâi?
cel singur între patru pereți,
cel cu fața îngropată în basm,
cel însetat și cel zdrențuit de salcâm.
în primăvară, din florile dulci vor apărea
chipurile noastre nedumerite
cu întrebarea obsesiv îngânată, bătaie
de clopot în amurg
maica durerii, tu, moarte, du norul de-aici
în alt gol

ars poetica

va veni o noapte când statuile se vor sparge sub ger,
peste parc vor trece cârduri de ciori mânate de vânt
și poarta sărutului prinsă-n cuvânt va scârțâi
ca un poem de divorț sub luna ascunsă;
noaptea de iarnă e o noapte de prăpăd, în stihiile ei
se prăbușesc toate cuvintele luminoase,
toate păsările și somnul.
fără motiv bat acolo clopotele,
bisericile au rămas drepte și pustii:
cine mai îngenunchiază în fața altarelor?
cine mai aprinde lumânări pentru morții cei vii
când vântul îi scoate din icoane și-i aruncă pe străzi?
coșmarul începe la ceasuri târzii,
imagini dintr-o lume pe dos adunând;
iarna pare eternă, cu noaptea ei nemiloasă,
cu demonii cei fără de odihnă;
scriu pe-ntuneric, visez că scriu
și scrisul devine crivăț și ger.

liniștea spațiului închis

ziduri groase, reci, de care lumina se teme:
stau între ele atât de cuminte – cumințenia
pământului, ricanează un gând –
vederea s-a mutat dinafară spre înlăuntru,
fără prea mare folos:
și aici sunt ziduri concentrice, cu șanțuri și răni între ele,
și aici se aud doar cârtițele din adânc ori liliecii
țipând spânzurați sus în turle.
auzul mai încearcă uneori să înșele, să fure sunete,
să le preschimbe când în bătaie de clopot,
când în cântec de mierlă.
ziua e departe, șapte ziduri concentrice
stau greoaie între mine și ea.
iluzia saltului, zborul și visul – înecate
în negru opac, în nesomn și muțenie.
nici îngerul n-a trecut pe aici, poate doar Lazăr:
simt aroma de mir a fâșiilor de pânză
încă ude-ntr-un colț, unde cred că e lespedea funerară;
cine să mă strige și pe mine să ies în lumină
să-mi lepăd pielea de șarpe, și ochii de cârtiță,
și țipătul, pentru o nouă întoarcere
sub cerul mai pur, transparent și înalt?
poate bobul de grâu încolțit sub genunchi,
poate bobul de tămâie aprins la rugăciune,
poate zidul, sătul să mă strângă în el
ca pe cea mai inutilă dintre jertfe.

Ileana Mălăncioiu

23.01.1940

Vis

Cânt pe inimă ca pe-o frunză de fag

Stau oamenii-n drum să m-audă cum cânt,

Se uită unii la alţii tăcuţi

Şi se-ntreabă ce pasăre sunt.

E prea mult cântec împrejurul nostru,

L-ascult cu ei şi nu-l mai înţeleg,

Parcă m-aş fi temut să rup o frunză

Şi am cântat dintr-un copac întreg.

Ajunsesem la ea

Ajunsesem la ea, băteam la poartă

i-am auzit glasul uşor înăbuşit

şi paşii de dincolo de zidul de piatră

şi-am inceput să strig că am venit.

Cine eşti, m-a-ntrebat, şi pe cine cauţi

nu mai ştiu când şi unde

am fost fericiţi

surorile mele sunt fetele moarte

la treizeci de ani neîmpliniţi.

Nu-ţi aminteşti de mine, mă rugam

ţi-am adus anemone şi cartofi copţi

şi-am stat neclintită la capul tău

şapte zile şi şapte nopţi.

Ai murit în braţele mele, vroiam

să-i mai spun

dar nu avea cine mai spune şi

nu avea cui

ea-mi deschisese poarta, dar eu

tocmai aflasem

că nimeni nu moare

în braţele nimănui

Rugă

Mă rog de tine, băiat curajos,

Încercat pe zidul morţii în bâlciul copilăriei,

Nu umbla să mă smulgi de la zmeul cu şapte capete

Ca să câştigi o parte-a-mpărăţiei.

Eu am venit de bunăvoie aici,

Am şters vatra-mpăienjenită,

Am frământat de două ori pământul

Şi am umplut cuptoarele cu pită.

Apoi am rupt-o ţărăneşte pe ştergar

Să iasă aburi calzi şi i-a simţit din depărtări

Şi-n locul buzduganului vuia ca uraganul

Mirosul tras pe cele paişpe nări.

În aşteptam să aflu gustul pâinii

Şi numai după bătaia inimii am înţeles că e bună

Că până la piept era îngropat în pământ

Şi de la umeri în lună.

O, toate fetele acelea din poveste

Care de teamă v-au urmat mereu,

Când e atât de simplu şi de omeneşte

Să-ncerci odată să iubeşti un zmeu!

Ciprian Chirvasiu

(25 01. 1964 – 13 iulie 2018)

De ce nu putem muri

Doar cei care trăiesc au viziunea pământului,
moartea e totdeauna sus,
mormintele sunt în cer.

Deci să nu te miri, femeie, dacă uneori plouă
cu oasele frunţii. Suntem mici în lume
fiindcă nimeni nu ştie că lumea este deasupra.

Când naşti, dai afară pământul din tine,
ca să devină aer.

Sinele nostru profund
are rădăcini în copii.

Ei vin aici să ne povestească.

Trăim povestiţi de pruncii care stau să vină
şi distilaţi de pietre.

Din pricina asta, uneori,
nu putem muri.

Când murim, avem senzaţia
că nu suntem singuri.

Din pricina asta fericirea
vine mereu ca o lopată de pământ.

Iosif, fără importanţă

Niciodată omul vreunei femei

n-a avut firescul femeii sale.

Fecioria e un fel de-a sta nedumerită

între dorința de a avea om

și dorința de-a avea prunc,

după cum, în Evanghelii,

Iosif n-are nicio importanță.

Trăiți între lăcuste,

noi nu am avut până acum nici sensul

înșurubării în aer,

nici dimensiunea prăbușirii din înalt,

ci doar bucuria salturilor mici.

Atunci când o întorci,

înlăuntrul mânușii se află măsura

ce poate să-ți dea plânsul degetelor,

cu care mângâi

în somn.

Tuta

Altfel, Ondina,

află că sunt bine.

Mi s-a spus mai apoi,

că moartea mea ședea pe câmp

fără treabă,

fără niciun fel de albine

și se uita în zare, a proasta,

la combine.

Și m-am dus la dânsa și i-am zis:

„Auzi, fă, cât crezi că te-aș mai putea ține?!

Cât să te mai țiu?!”.

Și moartea mea a murit

de dor,

după mine.

Adi Cusin 

(26. 01. 1964 – 21. 04. 2008)

Marele meci

Pierzând elanul și blocând șoseaua

Priveam la greva unui biciclist.

Pe șanț o doamnă-i împletea flaneaua

Îngăduindu-mi calmă să asist.

Ne-au ocolit coletării urgente

Ce din viteză se-nvârtiră-n cerc.

Vuiau armate de eșapamente

Și-abia târziu simțisem că alerg.

Mi-au spus din mers că s-a zvârlit o miză

Pe care nici cu gândul n-o întreci.

Se alerga spre unica repriză,

Ultima șansă, Marele lor meci!

Un exaltat îmi sărută piciorul

- Câțiva copii l-au pipăit discret

Deci eu eram atuncea jucătorul

Căci numai eu n-am căpătat bilet!

Dar în tribune! Ce era-n tribune!

Principi din secolul antecedent,

Știuci afumate, cratițe minune,

Și mic, din când în când un repetent.

La o secundă năvăli-n peluză

O delegație, poate chiar zeci,

Să-și recunoască pruncul o lehuză

Și să înceapă nesfârșitul meci.

Bătu un clopot. Stăpânind balonul

Domnea în soare un păianjen viu.

În jurul meu se retrăgea gazonul

Căci pe hectare-ntregi era pustiu.

La centru coborî stârpindu-mi harul

O șoaptă grea de stadion obez.

O poartă-și omorâse lent portarul

Și m-aștepta absentă să șutez

***

Să pot opri un om pe drum așa:

- Poftim, acesta este plânsul meu...

Iar el l-ar cerceta, l-ar asculta,

Pământul lui din piept s-ar face greu,

Poate că mâinile l-ar încurca,

Și eu...

Dar toate alunecă, uite!

Geamuri cu sclipete scurte se-nchid.

Un copil fuge și trage

o linie lungă pe zid.

Gând

De-ar rămâne din mine o carte subțire,

Pulbere gri în coperți de răcoare,

Nările câinelui tău s-o respire,

Umbra din sufletul tău s-o măsoare.

Tu să te miri de-așa simple cuvinte

Ce ți se urcă pe mâini în tăcere,

Sfânt să le-atingi de obrazul fierbinte

Până ce noaptea-napoi ți le cere.

Eu m-am culcat într-o pagină albă.

Trist, întunericul se urcă în cești.

Îndată n-o să se mai vadă nimica...

Tu la ce te gândești?

Matei Vişniec

29.01.1961

Fereastra

Pasărea, mirată, înduioşată

şi-a luat gheara din burta mea

şi-a ridicat ciocul din gîtul meu

m-a lăsat acolo, în patul răvăşit

şi s-a învîrtit prin odaia mea

s-a izbit cu icnete de pereţii mei

după aceea a dat de fereastră

şi s-a gîndit mirată la fereastră

nu mai întîlnise niciodată o fereastră

ar fi trebui să-i spun fereşte-te

orice fereastră e perfidă şi înrăită, nu

poţi să ştii unde duce, încotro te aruncă

dar şi eu eram înrăit, uram pasărea

şi n-am scos un cuvînt, am lăsat-o

să-şi întindă aripile şi să se piardă în văzduh

Bum, glontele lui Cesare Pavese

Pe data de 21 ianuarie mă gîndeam

la Ludovic al XVI-lea şi, bluf,

capul mare al regelui căzu

la picioarel mele

tot aşa în ziua de 28 august mă gîndeam

la Cesare Pavese şi, bum,

glontele lui Cesare Pavese trecu prin tîmpla

lui Cesare Pavese

sînt un om rău, dacă mă gîndesc la iarbă

ucigaşul apare brusc în faţa mea şi îşi şterge

cuţitul de ucigaş în iarbă

dacă mă gîndesc la cer şarpele iese

imediat din mare şi începe să zboare

eu mă întristez de toate acestea

şi nu mă mai gîndesc la nimic

şi atunci cu urlet

începe să se nască nimicul

şi să urce din adîncul lucrurilor

Convorbiri cu cîinele oraşului

Pe străzile oraşului cîinele oraşului

mă latră încet,

de ce latri la mine, îl întreb

sînt singur, îmi răspunde

şi mă cuprinde frica

să mergem să bem o bere

îi răspund

el rîde, îmi spune, eşti nebun?

ce-o să zică oraşul cînd ai să bei bere

cu cîinele oraşului?

eu mă înfurii şi strig: nu-mi pasă,

aşa să ştii, nu-mi pasă de oraşul tău,

îl detest, îl urăsc, sînt gata să-l arunc

în aer

de ce strigi la mine, mă întreabă

cîinele oraşului aproape plîngînd,

de ce strigi aşa de urît la mine?

sînt singur, îi răspund

şi mă cuprinde frica