Răsfoiri

RĂSFOIRI

(Revista revistelor literare)

SPAŢII CULTURALE

Nr. 61/ 2018

F Lirica buzoiană este, ca de fiecare dată, foarte bine reprezentată în revista con-dusă de Valeria Manta Tăicuţu. Semnează:

Valeria Manta Tăicuţu: „eu vin din frig și din tăcere, cu un porumbel/ înghețat pe umăr./ penele de sticlă vibrează când și când, mai ales dimineața,/ odată cu zecile de clopote ale bisericilor din târg./ toate dru-murile duc înspre ele, ca niște artere spre inimă;/ imaginez ghirlande cu spini pentru/ fotografiile cu sfinți orbi și îngeri inutili./ nici rugăciunea nu mai are înălțime,/ se tâ-răște prin zăpadă, o zboară crivățul/ de la o biserică la alta./ adun cuvinte lipsite de sens, puncte pe/ fața lipsită de sânge a câte unui poem-rugăciune,/ dar golul se întinde cotro-pitor, milimetru cu/ milimetru înghițind zgomotul și furia;/ intru în el ca orice poet al morții și al nimicului./ în urmă, valea crucii crește haotic pentru/ toți cei rămași acolo.” (Valea crucii)

Ion Roşioru: „901 - Nucul falnic de la poartă are frunza tot mai rară/ De când cei ce-au stat pe banca de sub el s-au dus pe rând./ Semnul plus mi se arată-n zaţul de cafea amară/ Şi deja mi se năzare c-aud clopotul bătând!; 902 - Pufnind european se plimbă prin sat maşina de gunoi,/ Deşi la porţile scălâmbe pubelele sunt tot mai goale./ Cu-apucături fanariote ne pun aleşii hăţuri noi/ În strict tandem cu moartea care ne dă strategice târcoale!; 908 - Trudeşte fântânarul cu râvnă, zi de zi,/ Şi apa din adâncuri e pentru el oglindă./ Visez, necunoscuto, că de niciunde vii/ Şoptindu-mi la ureche că-s craiul tău de ghindă!” (Pantumuri)

Laurențiu Belizan: „fluxul emoțional se îngustează –/ katharsisul devine ul-tima lui zi/ cuvinte aluviuni ajunse în delta inimii/ lacrimile florile cerul norii iarba soarele luna aripile îngerii/ nonsensuri care perturbă grav comunicarea între nervii retezați/ și circuitele cipurile îngropate-n nisip/ este greu să descrii lumea în șiruri de 1 și 0/ ochiul bionic nu poate descompune căderea unei/ frunze albastre/ în irisul lui un greier fumează pe o canistră de kerosen/ inventând fluturi tatuați cu capete de mort/ dalai lama poartă două ceasuri și ridică trei degete/ o lume unde nu poți muri este ca o hologramă/ în care nu atingi extazul nici dulcea suferință/ singura moarte adevărată – ieșirea din poem (singura moarte adevărată)

Simina Maria Sima: „nu există poeți,/ au murit toți la cutremurul din ’77,/ au căzut blocurile peste mesele lor de lemn lăcuit,/ le-au aruncat penițele și mașinile de scris/ la 2 metri depărtare./ de atunci, sunt toți marcați/ și nu mai pot să scrie un cu-vânt,/ le tremură mâna./ nu există poeți,/ au murit toți la cutremurul din ’77,/ mai există doar cuvinte.” (***)

Nicolai Tăicuţu: „a visa dintr-un bob de nisip/ aruncat aiurea, într-un bob de rouă/ e ca și când ai fi tu însuți/ dimineața acelei zile/ foaia de hârtie velină/ își ia zborul planat de pe masa de scris/ și se așază cozoroc, pe fruntea ta/ sub clar de lună plină/ sigur, întru întregirea acestui poem/ ar fi fost nevoie/ și de apă puțin unduită/ dar mi-s de-ajuns ochii tăi... (dintr-o noapte albă)

F Poeţi din ţară:

Alexandru Cazacu „ ...Noaptea în cartiere cu nume de fabrici/ ce azi nu mai există/ unde după joi poate să înceapă miercuri/ iar amintirea este un clovn/ care merge în mâini și povestește/ printre țevile lungi ale instalațiilor abandonate/ într-o anume oră din Anno Domini ce sosește/ odată cu mașina de pâine” (Anno Domini - fragment)

Mihai Marian: „de câteva ori m-am trezit azi noapte/ și am mers la fereastră/ leduri verzi luminau trotuarul/ afișe dezlipite/ pluteau prinse de vânt într-un dans fragil/ în grădina blocului rufe uitate la uscat/ atârnau în pliscul unei cucuvele/ care se pricepe la plâns/ tot cartierul o știe/ plânge noapte de noapte/ doamna Zincă spune că va muri cineva curând/ „se știe din bătrâni lucrul acesta"/ nu am încercat să o contrazic/ pentru mine cântecul păsării rămâne/ perspectivă sentimentală/ însă ea este atât de convinsă/ că cineva va muri/ încât ar fi în stare să se sinucidă/ am visat același lucru/ de fiecare dată când am reușit să adorm/ aveai trup de meduză/ stăteai pe unul din malurile Vă-căreștiului/ cu picioarele jumătate în apă/ îți puteam vedea fierea/ splina ca un curcu-beu/ stolurile de vene ce se zbăteau pe tâmple/ inima care se deschidea și închidea/ cu un fermoar de plastic/ acum/ după atâția ani/ trăind departe de tine/ realizez că uneori te-am lăsat singură-n întuneric/ ca pe o fotografie în camera obscură/ pagină de internet deschisă-n fundal/ astfel/ singurătatea noastră a format noi legături/ de carbon, hidro-gen, oxigen/ îmi amintesc că am visat/ de fiecare dată același vis/ până când noaptea/ lăsând în urmă un miros de alge și mâl/ s-a pierdut în depărtare spre Romană/ iar pasărea a tăcut sinistru.” (hipersferă)

Silvia Ioana Sofineti: „cărările noroite nu te duc spre crâng/ deși acolo ai vrea să ajungi./ cum adică de ce? păi ce să faci în crâng/ dacă acum acolo nu mai e loc cu verdeață./ te uiți chiorâș la mine, de parcă ți-aș povesti/ despre pisica aceea care zbura/ purtată de baloanele legate de coada ei./ cum care pisică? aia care trecu pe sub/ așter-nutul tău, ziua-n amiaza mare/ după două zile de priveghere./ s-a zis cu sufletul tău, ga-ta/ l-au luat baloanele pe sus/ l-au dus spre adâncurile de dincolo/ unde nu-i întristare, nici suspin/ unde sper să fie verde” (ritual)

F Rubrica permanentă semnată de Valeria Manta Tăicuţu - Râmnic, mon amour! - continuă să fie un punct cardinal al vieţii cotidiene din Râmnicu Sărat şi nu numai. În acest număr este vorba despre înstrăinatele noastre sărbători de sfârşit de ca-lendar:

„ Globuri, globulețe, sfințișori din China (care din aluat dubios, care din imi-tație de ciocolată ori, pur și simplu, din plastic interzis), instalații electrice și alte ba-zaconii sunt trântite fără gust prin curți, pe garduri, în brăduți anemici (mulți sintetico-ecologici, adică îngrozitori pentru două simțuri fundamentale, văzul și pipăitul), dar, mai cu seamă, în vitrine. (...)

Te-ai aștepta ca acum, la aproape 30 de ani de la căderea comunismului, să se fi schimbat ceva în mentalul colectiv. Și s-a schimbat – nu neapărat în bine, dar nu tre-buie să fim cârcotași. Moș Crăciun l-a aruncat la coșul de gunoi al istoriei pe Moș Ge-rilă, dar nu s-a purtat prea frumos nici cu Iisus: nașterea Mântuitorului e trecută pe planul doi, colinde nu se mai cântă decât la serbările școlare, pe internet și la televizor (asta dacă ignorăm tarabele din piață, unde încă mai răsună, din boxe, casete promo cu Hrușcă și maneliști nostalgici), iar în cluburi se petrece mult mai bine decât în biserici. (...)

Nașterea Lui, nu venirea moșului cu daruri, însă ce înseamnă câteva suflete, acolo, comparativ cu puhoiul care răcnește și se agită prin baruri/cluburi (avem și noi așa ceva, ce, Râmnicul nu-i în Europa?!), între un joint și-un shot, și iar un joint, și iar un shot, că odată-i Crăciunul…

ACOLADA

Nr. 11 (132), noiembrie 2018

F Radu Ulmeanu, în „Inculpaţii care conduc România” are un fel de greaţă, mai puţin sartriană, care îi leagănă, pe toţi românii, pe mările negre şi fără orizont: „Ultimele modificări pe tapet în materie de le-gislație juridică sunt înmărmuritoare, culminând cu aceea că dacă ești condamnat la închisoare până la cinci ani poți să-ți faci pușcăria acasă la o halbă de be-re și o tavă de mititei, chefuind cu amicii sau adu-cându-ți demoazelele de pe centură, dacă nu cumva îți vine ideea să te duci chiar tu la ele, de vreme ce legea nu prevede absolut nici un fel de supraveghere asupra pușcăriașului la domiciliu. Asta pentru că, după cum știm, finis coronat opus! (...) bunul plac și dictatul ce-lui cocoțat la vârful său, deja condamnat definitiv la închisoare, din păcate doar cu suspendare, și la închi-soare de trei ani și șase luni cu executare, tot din păcate sentința nefiind definitivă. Așa încât totul se joacă pe această carte a condamnării sau achitării liderului maxim și discreționar, căruia de scârbă nici nu-i mai pomenesc nu-mele. Astfel că s-a ajuns ca guvernul (!) să conteste la Curtea Anticonstituțională a Ro-mâniei completele de cinci judecători, susținând aberația că noua lege tot de el pro-movată se aplică retroactiv, iar curtea respectivă, un fel de cotineață urât mirositoare, să-i dea, la fel de aberant, câștig de cauză. (...) până când procesele aflate pe rol ar fi rezolvate după voia inculpaților care conduc România.”

F Gheorghe Grigurcu, comentându-l pe Nicolae Gheran (Niculae Gheran: Ex-temporale, Casa Cărții de Știință, 2018) citează: „Înainte de a ne scoate ochii între noi - cum n-au făcut nemții după sfîrșitul falimentar al celui de al Doilea Război Mon-dial - să nu uităm că nefericitul destin a fost rodul unei înțelegeri tripartite semnate de Churchill, Roosevelt și Stalin. Mari personalități în paginile istoriei universale, în ochii mei vor rămîne veci-pururi tartorii unui negoț macabru, tocmit pe 50 de ani de robie. Cei cărora le-au zăcut oasele prin închisori, schingiuiți cu sălbăticie, fără să li se cu-noască măcar groapa în care au fost aruncați, ajunși în împărăția cerului, lor s-ar cuveni să le ceară socoteală. Cei mult așteptați să vină să ne elibereze n-au avut nici măcar bunul-simț să transmită celor care le erau partizani: «lăsați-o mai moale cu rezistența, că vă pun pielea la saramură». Fruntași ai vieții politice ca Maniu, Brătianu și întreaga cohortă a intelectualității noastre sunt victimele acestei trădări”  

F Alex Ştefănescu -  un gurmand al întâmplărilor aparent mărunte, cărora le dă savoare, „retrăieşte” timpul unui „croitor de altădată”, Ionel Burichi:

„Mi-a povestit multe despre el și lumea prin care a trecut. Își amintea examenul pe care l-a dat, după absolvirea Școlii de Arte & Meserii, înainte de război. Era un examen cu... public! Pe un podium se afla comisia de examinare, formată din direc-torul școlii, un reprezentant al primăriei Bucureștiului, un croitor de lux din Capitală și un croitor de la o casă de mode din Paris. Când i-a venit rândul, elevul Burichi Ionel a urcat pe podium, a tras un bilet, l-a citit și a făcut următorul comentariu:

− E o întrebare prea simplă!

− Da?! Care anume? a vrut să știe directorul școlii.

− Ce distanță trebuie să fie între nasturii cu care se încheie o cămașă băr-bătească...

− Dă-mi exemplu de o întrebare care nu ți s-ar fi părut simplă.

− ... Cum trebuie croită o cămașă ca să-i stea bine unui cocoșat?

− Bine, spune cum trebuie croită!

Și atunci semețul elev a descris repede o suită de operații pentru confecționarea unei cămăși care l-ar fi îmbrăcat perfect chiar și pe cocoșatul de la Notre Dame. Asis-tența a izbucnit în aplauze și Aurel Burichi a absolvit examenul cu nota 10.”

F Grupajul de poezii semnat de Gh. Grigurcu, se desăvârşeşte în acest scurt şi fermecător poem:  „Cum să-ți imaginezi Transilvania fără bivolii negri?/ coapsele lor însolzate-n noroi uscat/ terenuri în alunecare/ falii vii cu care ne scrie Providența.” (Bivolii)

F Serialul semnat de Nicholas Catanoy - Shiva, Mahabharata şi vacile sacre (V) - argumentează „dorul” nostru de India: „Ceea ce căutam în India este ceea ce am pierdut în noi: ritmul vieții și calmul inteligenței. (...) Descoperirea inocentă a vieții, a esenței - sunt orchestrări fericite ale rânduielii de-a fi. (...) Englezii colonialiști, în ciuda inteligenței și a curajului, nu au înțeles niciodată mentalitatea indienilor. Nici argumentele lor, nici favorurile lor, nici concesiunile lor, nici execuțiile sumare nu au reușit să transforme India. Visul de a guverna acest continent mistic după legile eco-nomiei libere a eșuat.”.

F De câte ori nu am povestit, entuziasmaţi, despre operele de artă pe care le-am văzut. Dar, aşa cum scria criticul Daniel Arasse, în celebra sa carte „Nu vedeţi nimic”, de cele mai multe ori povestim doar ziduri, pline de hieroglife, pe care n-am reuşit să le descifrăm. Din categoria „descifrărilor” face parte şi lucrarea semnată de Pavel Şuşară (Ansamblul de la Târgu Jiu sau de la morfologie la sintaxă- II)

„Dacă Masa Tăcerii este precedată de apă, - scrie domnia sa -  traseul pornind

chiar din apele Jiului, din freamătul și din lumina lor instabilă, pe o orizontală în pantă ușoară, el se încheie incendiar, într-o coloană de lumină care țâșnește abrupt către cer. În rezumat, Calea Eroilor se compune din Apă, din Masă..., din Poartă...,

din Biserică și se continuă, fără a se termina, cu Coloana... care se pierde în spațiu.  (...) ... noutatea radicală pe care Brâncuși o aduce stă în faptul că, deși nu a oferit mor-fologii noi, nu a creat subiecte speciale pentru evenimentul concret, el a propus și a instrumentat o sintaxă nouă și a substituit particularul local și jalea circumstanțială

după cei dispăruți cu generalul uman și cu biruința spirituală asupra morții.

Deși toată lumea știa că Brâncuși va ridica, în mijlocul orașului, un Monument închinat eroilor gorjeni căzuți la datorie în 1916, ea constată acum că nimic, niciun semn nu trimite spre moarte, ci, dimpotrivă, spre orizontul imediat al vieții, fiindcă noțiunea de memorie însăși se referă la viață și nu la moarte. Pentru ca amintirea celor căzuți să fie veșnică, ea trebuie purtată și transmisă veșnic de către cei vii, iar ansam-blul pe care l-a creat Brâncuși se adresează integral și exclusiv acestora. Apa este sursa dintâi și resursa neîntreruptă a vieții, Masa Tăcerii nu este una la care morții tac, ci una la care tac, o clipă, cei vii, adică se reculeg, refăcând mental, prin meditație și prin în-toarcerea spre sine, legătura lăuntrică și inefabilă cu cei plecați. Poarta Sărutului este un spațiu de trecere, de comunicare și de comuniune, ca orice poartă, de legătură direc-tă între dincoace și dincolo, este spațiul care unește cele două lumi spirituale, lumea de aici, a celor în viață, cu lumea de acolo, a celor chemați la viața veșnică, dar încă pre-zenți printre noi prin actul îmbrățișării nesfârșite și prin însemnele iubirii fixate în efigie. Dincolo de Poartă… se află biserica, locul de întâlnire, de chemare, de rugă-ciune propriu-zisă, de iertare și de mântuire, iar, finalmente, totul se adună și se împli-nește, prin ridicarea gândurilor și a energiilor sufletești, pe treptele nesfârșite ale Coloanei..., în Împărăția Cerurilor.”

F Din Voci pe Mapamond am ales un poem semnat de scriitoarea americană Mee Soon Bae (Traducere şi prezentare Olimpia Iacob): „Pentru fiecare/ vremea ră-săritului şi vremea apusului/ la fel sunt./ Aşa părea să fie./ Pe negândite se petrece tim-pul,/ şi viaţa ta scurtă odată cu el. . ./ Soarele, scufundând zarea în roşu aprins,/ legă-nându-se în amurg,/ suflarea lunii şi a stelelor/ unice erau, neobişnuite, desăvârşite./ Un moment ne-a trecut prin minte Santiago,/ cu drumul lung în pelerinaj spre purificare/ Dar tu, înaintea vederii aievea a duhurilor lumii,/ a frumuseţii acesteia,/ ai închis ochii. (Cu gândul la Santiago)

ACTUALITATEA  LITERARĂ

Anul IX, nr. 87, noiembrie-decembrie 2018

F Editorialul lui Nicolae Silade (Despre cunoaştere, scriere şi interpretare) porneşte de la o analiză a lui Eugenio Montale despre poezia contemporană: „Din zorii secolului se discută/ dacă poezia este înăuntru sau afară./ La început învinse înă-untrul, apoi a contraatacat violent/ afara și după ani se ajunse la un forfait/ care nu va putea să dureze pentru că afara/ e înarmată până în dinți.”!

„Este destul de evident – scrie autorul -  că Montale pare să dea câștig de

cauză formei, mereu în schimbare, dar unei forme în care se toarnă aurul cunoașterii,

mereu același. Dacă așa stau lucrurile în cazul creatorilor de literatură, nu altfel se pre-zintă situația criticilor literari. Spre deosebire de un cititor obișnuit, care poate fi sedus prin diverse mijloace, fără să știe de ce, un cititor profesionist trebuie să intuiască nu doar de unde vine farmecul scriiturii, ci mai ales care este mesajul ei. Cu alte cuvinte, criticul literar trebuie să fi urmat cel puțin același traseu spiritual pe care l-a parcurs scriitorul pentru a-l înțelege pe deplin (și nu mă refer aici la scriitorul neînțeles). În caz contrar, ajungem să avem o mulțime de critici literari și niciunul, cum se prezintă situa-ția în literatura română de azi.”

F De fapt, ce mai sărbătorim noi la Crăcun? Sunt panglici colorate, colinde fără colindători, „Hai să trăim!”, chermeze, „moşi”, daruri, bodegi, brazi de plastic etc. „Un singur element cam lipseşte – scrie Remus V. Georgioni, în „Cel născut în exil” - dar acesta esenţial: Pruncul! Dacă tot batem monedă pe minunile şi evoluţia într-un decor de basm ale Moşului, de ce n-am aduce vorba şi de Acela care a fost numit: «Mi-nunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor»? Care a constituit prilejul Crăciu-nului - sărbătoare fondată după două-trei sute de ani de la plecarea Lui dintre noi, fiindcă apostolii în secolul întâi nu ştiau de ea, ci numai de cealaltă Sărbătoare, a (pa-timilor, morţii şi Învierii, pe care în creştinism trebuie să cadă accentul. (...)

Cel care vine la noi din cer nu coboară cu hârzobul - deus ex machina - ci se naşte în felul oamenilor. Cu chin şi durere din partea mamei. Atâta doar că nu se naşte în pătuţul de-acasă, ci printre străini. În Exil, pe-o planetă îndepărtată, numită Pământ. (...) Dar nici noi, despre care e vorba aici, nu îi eram chiar străini, dimpotrivă: «A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit!», glăsuieşte Scriptura.”

F Cronica la cartea Ioanei Pârvulescu (Dialoguri secrete) semnată de Radu Ciobanu relevă o eseistă de mare rafinament şi profunzime, mai ale că tema propusă este una incitantă: Cum se roagă scriitorii și personajele lor.

„E o lume familiară autoarei și totodată exponențială, deoarece, cum însăși re-marcă, «Literatura este locul în care intimitatea se dezvăluie și se dăruiește celor din jur.». Dar și literatura – scriitori și personaje – e de necuprins și atunci se impunea o nouă delimitare: «...cei mai mari scriitori [...] au minunate rugăciuni în romane, în po-eme și în jurnale. O mică parte dintre ele formează această pseudoantologie. Am ales special rugăciuni (sau doar fragmente) cât mai libere și tot libere sunt comentariile pe care mi le-au prilejuit»

Ceea ce n-am înțeles aici este rostul prefixului pseudo, deoarece n-am sesizat, străbătând-o, nimic fals în această antologie competentă, corectă și artistă, capabilă să producă un gen aparte de satisfacții estetice prin modul cum a fost concepută. Aș zice mai curând că doamna Ioana Pârvulescu și-a depășit ingeniozitatea funciară, oferind cititorului o antologie sui generis. Timpul pe care i l-a dedicat n-a putut fi nicidecum scurt, dar elaborarea, întemeiată pe o vastă cultură, a beneficiat de pasiunea profesio-nală, intensitatea afectivă și bucuria făptuirii unui lucru nou și de seamă, care, de altfel, caracterizează toate scrierile d-sale: «A reciti marea literatură a lumii și biografia ce-lor care au creat-o, bieți oameni cu biete vieți, a fost o experiență de o intensitate pe care n-aș fi bănuit-o. Sper să se transmită»

Cum ziceam, aproape fiecare dintre aceste eseuri pe o temă unică ar rezista și ca entitate independentă și ar merita un comentariu propriu, deoarece ele își depășesc tema, acroșând diverse domenii tangente, de la excursuri lingvistice până la meditații filozofice, existențiale sau ludice, unele fiind veritabile mici capodopere de inteligență, capacitate asociativă, subtilitate interpretativă și, poate la un prim nivel, de savoare stilistică.”

F Despre Robert Şerban, un poet tot mai vizibil în spaţiul liric românesc şi despre volumul său „Tehnici de camuflaj”  (Editura TracusArte, București, 2018) Constantin Cubleşan (Poezia universului mic) notează: „Robert Șerban își afirmă personalitatea prin tocmai această abordare afectivă a universului ce pare de rezonanță minoră, fabulând pe o factologie decupată din cadre drizorii („am acoperit repede cu palma/ un pahar. Și-am prins înăuntru o muscă// pe vremuri/ n-aș fi ezitat s-o omor/ acum o privesc cum merge pe pereții de sticlă/ cum se izbește de ei/ cum se oprește și își freacă uneori capul/ cu picioarele din față/ de parcă s-ar gândi la ceva important/ ce nu suferă amânare// nu mă cred Dumnezeu nici măcar în joacă/ însă dacă-aș deschide degetele/ aș deschide cerul” - Și legea morală) pentru a implica aici sensuri ideatice ce frizează adesea o metafizică existențială.

F Un poem, ca o aripă rănită, mi-a reamintit poeta din Nord, Adela Naghiu: „în cutia cu voci/ tata înjură scurt în fața celei cu imagini/ amândoi și-au făcut cutii po-nosite/ din care ies numai dimineața/ să-mpartă mâncarea și apa/ și aceeași privire/ prin care nu se vede nimic/ și mama și tata în cutiile lor/ așteaptă numai să treacă bătrâ-nețea/ nici nu văd/ cum am început și noi să ne târâm/ spre cutiile noastre/ care sea-mănă cu ale lor/ numai că sunt mai frumoase/ pentru că noi vom rămâne mai mult în ele/ pentru că noi ne-am ridicat/ în mijlocul altor cutii/ și-avem să lăsăm ceva în urmă/ niște cutii mici, cartilaginoase/ care încă nu se văd/ dar se aud deja prin pânza freatică/ uneltele noi de trăit/ orice cutie se strânge cu timpul/ ca o piele în care a îmbătrânit/ un șarpe de casă/ mamei i-au ieșit mâinile/ prin cutia tot mai jerpelită/ cară și-acum obiec-tele cele mai grele/ și nu mai vrea nimic să înceapă/ din când în când mă duce la ea în cutie/ și mă pune să-i probez/ toate amintirile/ dar lucrurile pe care le privești mult/ devin ciudate/ și bune de-aruncat/ și tot ce arunc peste zi din cutiile lor/ noaptea se adu-nă peste mine/ că nici somnul nu mă acoperă complet/ și-n vis rostogolesc două cutii goale/ ca niște cochilii de melc–/ părțile vii se acoperă/ cu părțile moarte/ e un fel al materiei/ de a trăi fără grija zilei de mâine. (mama-și îneacă amarul)

F Din răspunsurile lui Adrian Alui Gheorghe, într-un interviu realizat de George Motroc:

„Cînd povesteşti trebuie să îţi asumi cu toată responsabilitatea viaţa şi destinul personajelor, altfel ele se răzbună, nu te ascultă, se revoltă. Sunt un scriitor dresat de scrierile sale...; Dacă societatea de consum vrea să consume numai carne, lapte, somon şi ouă şi nici un pic de literatură, de cultură, atunci lumea se va schimba radical. Ome-nirea va fi un imens tub digestiv la capătul căruia vor fi nişte ochi care vor înghiţi ima-gini convenabile,urechi care vor auzi numai muzici convenabile. Ne vom întoarce în sânul naturii, dar nu vom mai fi pietre, vom fi pulberi. Şi orice vînt ne va purta unde va voi... ; Recomand o carte care spune multe lucruri, din statistici, despre posibila evo-luţie a individului şi a lumii în următoarele decenii: „Homo Deus. Scurtă istorie a viitorului”, semnată de Yuval Noah Harari. Ca indivizi avem Apocalipsa la purtător. Trebuie, însă, să avem în vedere şi faptul că suntem fiinţe în care există ceva din sub-stanţa „infinitudinii” sădită în noi de Dumnezeu. Asta ne va salva, ADN-ul divin nu poate dispărea aşa de uşor.(...)  Nu va dispărea Literatura, cu siguranţă, omul nu poate omorî povestea fără să se autodistrugă. Fuga sau izgonirea din poveste ar fi a doua izgonire din paradis. După izgonirea din paradis omul a căzut în poveste, din poveste nu poate fi izgonit decât în animalitate.”

BOEMA

Nr. 118, anul X, decembrie 2018

F Cristian Biru se plimbă, „cu mâinile la spa-te” într-o galerie de portrete existenţiale, făcând un in-teligent „elogiu al nebuniei” în eseul „Desene de ne-buni”:

„Astăzi, după aproape 30 de ani de la lecturile existenţialiste, îmi dau seama că existenţialismul în-suşi este foarte bătrân şi totuşi incredibil de actual. E posibil să fie doar o iluzie. Poate nu este actual deloc. În fond, într-o lume care citeşte din ce în ce mai puţin, problemele existenţialiste sunt cvasiinexistente. ...

Pe de altă parte, când citesc scriitori existenţi-alişti de exemplu un scriitor precum Jean Paul Sartre, am impresia că mă înconjoară pe nesimţite un spital de psihiatrie o dată cu sentimentul unei fortăreţe, o ultimă redută, o ultimă frontieră a umanismului. E ca şi cum m-aş plimba cu mâinile la spate într-o galerie de desene şi picturi de nebuni. Eu ştiu că sunt făcute de nebuni, dar câteodată mă opresc în faţa unei pânze şi am sentimentul unei capodopere, sentimentul unui tablou genial deşi cel care l-a pictat a fost sigur un pacient dintr-un spital de psihiatrie, a fost un nebun, sau poate nebunii sunt cei din afara spitalului, cei care privesc chiar acum aceste desene...

Am găsit aceeaşi artă portretistică la Camus, aceeaşi galerii de desene de ne-buni. Când Străinul ajunge la morga azilului să-şi vadă mama, în sală vin prietenii de-functei, îşi fac intrarea trişti şi gravi ca nişte judecători cu nişte luminiţe în loc de chip.”

BUCOVINA LITERARĂ

Anul XXIX, nr. 11 – 12, noiembrie -  decembrie 2018

F În „Jurnal comentat”, Liviu Ioan Stoiciu adnotează, pe marginea exilului şi  a diasporei literare româneşti: „Avem pleiade de scriitori români care au trăit, au scris și au murit în țări străine. Laurențiu Ulici a publicat un fel de dicționar al lor în 1995, în care atrăgea atenția că s-a plecat în exil în anii 1940 și 1950 ai secolului trecut, după înfrângerea rebeliunii legionare și când România a fost ocupată de trupele sovietice (50 de scriitori, după socotelile lui) și apoi în perioada comunistă, până la Revoluția din 1989 (200 de scriitori exilați). Mai sistematizat, fenomenul emi-grării scriitorilor români n-a fost epuizat în „Enciclo-pedia exilului literar românesc: 1945-1989”, elaborat de Florin Manolescu (apărut în 2003), un dicţionar cuprinzând scriitori, reviste, instituţii şi organizaţii. În majoritate, acești scriitori exilați au fost incluși în „Dicţionarul general al literaturii române”, coordonat de Eugen Simion sub egida Aca-demiei Române (I-VI, 2004-2008).

După Revoluție, n-a mai ținut nimeni un inventar al scriitorilor emigrați „din motive economice” (nu le mai putem da eticheta de exilați), respectându-se bunul plac al autorului. Nici după ce România a intrat în Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, mutarea unor scriitori români din țară în Occident n-a stârnit nici un interes, e treaba fiecăruia ce face cu viața lui. Las la o parte faptul că mulți dintre scriitorii emigrați / exilați au renunțat să mai scrie în limba română.”

De ce, oare? Iată ce spunea Herta Müller: „Mi se-ntâmplă tot mai des ca limba română să dispună de cuvinte mai sensibile, mai potrivite cu percepţia mea decât lim-ba maternă. Şi nu voiam să mă mai lipsesc de şpagatul acestor transformări. Nici în vorbire, nici în scris. În cărţile mele nu am scris până acum nici măcar o singură pro-poziţie pe româneşte. Dar bineînţeles că limba română se amestecă mereu în ceea ce scriu, fiindcă a prins rădăcini în privirea mea”... Fără alte comentarii.

F Elena-Brândușa Steiciuc, prezintă şi traduce un text inedit din ciclul Trans-mission, destinat revistei Bucovina literară, semnat de Paul Emond, unul dintre cei mai emblematici autori contemporani belgieni, membru al „Académie royale de langue et de littérature françaises de Belgique”, intitulat Chipul meu în oglindă:

„Chipul meu în oglindă…Înspăimântat, mă dau cu un pas înapoi: chipul ăsta care-mi stă în față este al tatălui meu. Dar ce faci aici, tată? Mă uit mai bine: nu, hai să fim serioși, bineînțeles că nu-i el, sunt eu, nimeni altul. Și totuși, această apariție su-bită, această evidență, el e...

Cu cât îmbătrânim mai mult, cu atât asemănarea crește, se pare. Mai ales când apare o strâmbătură neașteptată, o expresie trecătoare. Trecătoare? Nici chiar așa, pen-tru că iat-o din nou, strâmbătura, expresia care, uite, se așează definitiv. E tata, în toată splendoarea lui, ca și cum spectrul i-ar hălădui prin mine. Felul acela al lui de a-și țu-guia buzele! Oglindă afurisită, îți bați joc de mine! Nu prea des, totuși! Atunci, strig: ajunge! Mă strâmb, mă încrunt și tata se evaporează, uf! Mă mai uit mult timp, exa-minez, scrutez, astfel încât, în oglindă, chipul meu pare tulburat. Un aer neliniștit pe care-l cunosc bine, care este al meu și mă caracterizează. Ești sigur? Ești cu adevărat sigur? Dar oare neliniștea asta nu o avea și tatăl tău, cumva?... Oare ea nu-i a lui, după cum este și a ta?

Încep să mă enervez. Chiar n-o să se termine niciodată? Nu, fiule, niciodată! proclamă tata din oglindă. Rămân cu gura căscată. Și știi că într-o bună zi, continuă tata, propriul tău fiu privindu-se în oglindă, te va vedea dintr-o dată? Preț de o clipă închid ochii și, când îi deschid, încerc să ghicesc trăsăturile fiului meu în chipul care-mi stă în față.

F Criticul ieşean Ioan Holban, este, indiscutabil, unul dintre cei mai avizaţi „specialişti” în mecanica îngerească a poeziei lui Nicolae Dabija, „poetul misionar” şi „profetul”, al cătui „ochi mesianic e pentru mâine”

„Înainte de a fi în cuvînt, poezia lui Nicolae Dabija e un peisaj al sufletului,

iar poetul, un fidel caligraf al acestuia; poetul caută mereu precuvintele unui prepoem care se organizează, cum scrie T. S. Eliot, ca un anume ritm: atunci cînd nu e şoaptă

sau strigăt pe cîmpul de luptă, poezia lui Nicolae Dabija adoptă o structură dramatică, e spectacol (...) Poezia lui Nicolae Dabija este, în aparenţă, una a contrastelor; cîmpul de luptă, rugul poetului misionar şi „plîngerea” elegiei, explozia fulgerului şi şoapta sînt, în fond, complementare în lirica unuia dintre cei mai importanţi poeţi ai promoţiei ‘70 din literatura noastră.”

F Criticul Adrian Dinu Rachieru rămâne consecvent în eforturile sale de re-cuperare a valorilor literare româneşeti dar şi de „clarificare” a vieţii şi operei scri-itorilor comentaţi.  În actualul număr al revistei „Bucovina literară” domnia sa publică un prim articol din „serialul” - „Băbălia pentru Doinaş”, din care spicuim: 

„Ştefan Popa (Doinaş) fusese reţinut la 4 februarie 1957, târât în proces (febru-arie-mai) pentru «omisiune de denunţ», încarcerat în Bucureşti («la Securitate şi la Uranus», va povesti lui Emil Şimăndan) şi, peste un an, «pus în libertate», după ce oferise angajamentul olograf sub numele conspirativ Andrei Golfin, folosit informativ, supravegheat, livrând – spun sursele - «materiale de valoare»...

Dar Andrei Golfin, nota George Neagoe, nu-l scutea pe Ştefan Aug. Doinaş de unele «obligaţii literare», încât poetul va achita «un tribut dolofan», doritor a îmbrăţişa, reabilitant, limpezindu-se, «ideologia progresistă».

Noua istorie literară nu le poate, însă, ignora. Mai ales că Doinaş şi-a interzis Jurnalul, dorind - cu îndârjire, mărturisea - a fi «o prezenţă ireductibil artistică» (imagine), alungând biograficul. Şi mizând, orgolios, pe destinul operei...

Gabriel Andreescu constata că sintagma-alibi «rezistenţa prin cultură», folosită foclorizant-inflaţionar, are o largă circulaţie, dar «o relevanţă restrânsă». În consecinţă, găseşte, îndreptăţit, că existenţa prin cultură, identificând «nişe culturale ale exis-tenţei» (explorând cazuri reprezentative), ar fi «un concept mai bogat şi mai adaptat». Cum însuşi creatorii vădesc diferite «grade de adaptare» la condiţiile represive ale fos-tului regim comunist, retraşi într-un discutabil confort estetic, asigurat de strădaniile întru «împlinirea operei», delicata temă a colaboraţionismului, cu rezolvări, paradoxal, diferite, defineşte «o realitate complicată»...

Dar Ştefan Aug. Doinaş, observa judicios G. Neagoe, «a jucat pentru sine»”.

F Theodor Codreanu, critic şi istoric literar, filozof al culturii şi civilizaţiei, pune, pe „masa de disecţie” un subiect şi o întrebare de mare actualitate: educaţia încotro? (De la şcoala haretiană la marea reeducare). Rezultatul? O profundă şi... tristă analiză:

„Spiru Haret - scrie autorul - a reuşit în zece ani să transforme din teme-lii şcoala românească, pe când în proaspeţii 30 de ani postmoderni, numeroşii miniştri dau impresia că nimic luminos nu vine din adâncul fiinţei lor, afundaţi într-o neputinţă grandios- penibilă. (...) parcă, un resort straniu i-a silit pe aceşti reformatori să trădeze, pas cu pas, arheitatea etnică, golind strategiile şi programele şcolare de dimensiunea haretiană centrală: cea naţională. Pe de-a dreptul spus, noua clasă politică a preluat din mers moştenirea bolşevică a marii reeducări.

Într-un dialog cu Paul Goma, i-am mărturisit că impresia mea e că suntem pri-zonierii unui experiment Piteşti III. Mi-a confirmat diagnosticul: de astă dată, unul cu mult mai viclean, mai pervers, fiindcă se prezintă în numele democraţiei, al societăţii deschise etc (...)

Impresia de continuitate cu anii marxism-leninismului este una crud de reală: în locul marxismului economic şi politic s-a instalat, granitic, succesorul său: marxismul cultural, având drept faţadă doctrina corectitudinii politice, noua maladie a începutului de mileniu, coaptă în sânul Şcolii de la Frankfurt, refugiată peste ocean prin Troţki şi reimportată de o parte a liderilor Uniunii Europene. Asupra acestor stări de lucruri atrag atenţia personalităţi responsabile din Statele Unite şi din Europa. Filosoful şi expertul militar William S. Lind, coordonator al unei cărţi traduse şi-n româneşte, avertiza: «Dacă putem da în vileag adevăratele origini şi natura corectitudinii politice, vom fi făcut un pas gigantic către abolirea ei»

Din sânul Uniunii Europene, e de semnalat temeinica Declaraţie de la Paris, semnată de treisprezece personalităţi de prim rang cultural şi politic din zece ţări, din care reproduc un pasaj (punctul 4): «Ne apropiem de o fundătură. Cea mai mare ame-ninţare la adresa viitorului Europei nu este nici aventurismul rusesc, nici imigraţia mu-sulmană. Adevărata Europă este supusă riscului din pricina strânsorii sufocante pe care falsa Europă o exercită asupra imaginaţiei noastre. Naţiunile noastre şi cultura îm-părtăşită sunt înlocuite de iluziile asupra a ceea ce Europa este şi ar trebui să fie. Pro-mitem să rezistăm acestei ameninţări la adresa viitorului nostru. Vom apăra, susţine şi promova Europa reală, o Europă căreia toţi îi aparţinem cu adevărat». Recte Europa naţiunilor.

Or, educaţia care ni se impune elimină dimensiunile naţională şi creştină, în

care marile valori sunt «demitizate» şi înlocuite cu surogate ale divertismentului, ino-culând tinerelor generaţii convingerea că nu există decât prezentul. Aşadar, marea reeducare începută sub bolşevici continuă." Aşadar, educaţia încotro?

CAFENEAUA LITERARĂ

Anul XV, nr. 12 (190), decembrie 2018

F Poetul Nicolae Silade se plimbă, melan-colic, pe „aleea litoral”:  „despre ce mai scriu poeții m-am întrebat în anno domini 2017 august 26 când românii au dat buzna pe litoral cu mic cu mare lăsând țara (care țară?) în mâinile politicienilor (care poli-ticieni?) și m-am mai întrebat cum poți conduce o țară pustie (cum e țara lui t. s. eliot) când poporul (care popor?) e în altă parte și nu face parte din țara despre care faci vorbire (...) i-am zis unei femei la plecare mai rămâi o rămâi (vezi Eminescu) pentru că aici e poporul aici și acum țara e în altă parte ea mi-a zis că rămâne chiar dacă pleacă trebuie să vină alții și alții și alții mi-a zis pentru ca lumea (asta și cealaltă) să con-tinue (în timp și în afara timpului) e o geneză perma-nentă aici nu vezi? un exod continuu o apocalipsă fără sfârșit. dacă nu înțelegi privește marea mi-a spus pri-vește valurile ele vin și pleacă și rămân aceleași valuri dacă nu înțelegi privește soarele nu vezi? cum arde el și nu se mistuie (vezi exodul 2) dar în lumea așa-zis reală după ce cobori din metafizic îți sar în ochi avioanele care fac reclamă în zbor de la stânga la dreapta maya nirvana amiral și de la dreapta la stânga (...) dacă mergi să vezi răsăritul încearcă să vezi și frumusețea apusului fă poze postează pe facebook să vadă și alții ce ai văzut numai tu (închid paranteza) și gata e final de sezon final de sejur trebuie să vină alții și alții și alții pentru ca lumea (asta și cealaltă) să continue (în timp și în afara timpului) trebuie să îți faci bagajele și te întrebi ce iei cu tine în urmă ce lași”

F Din „spectacolul liric” al revistei am reţinut doi poeţi, în cuvintele cărora am regăsit, deseori, bătăile inimii.

Florin Dochia - Lilith. Ziua a nouăsprezecea. Lilith ia calmante: „la mar-ginea nopţii/ te aşezi comod/ pe o dimineaţă de vată fierbe cafeaua/ trece tramvaiul/ în fiecare clipă/ undeva răsare soarele/ şi moare o femeie cu ochii albaştri/ nu te întreabă nimeni/ ce e cu lacrima încremenită/ la marginea ochiului/ e plin peronul de orbi surdo-muţi/ undeva te aşteaptă/ caleaşca împodobită cu flori de câmp/ altundeva te aşteaptă/ havuzuri pline cu peşti roşii/ tu stai comod pe o dimineaţă de vată/ şi asculţi je t’aime moi non plus”

Victoria Milescu - Atâta toamnă e afară: „Atâta toamnă e afară, atâta toamnă e în noi/ Cad frunzele ca nişte inimi lăsând în vânt copacii goi/ Dar ei rămân tot în pi-cioare, tot verticali sub soare stins/ Se poate şi fără de suflet să stai sub cer, să stai în-vins/ Atâta toamnă e afară şi ploaia rece-mi bate-n grai/ Aş invita-o înăuntru să stea cu mine la un ceai/ Inima mea nu mai tresare la niciun susur de cuvânt/ Ca frunza s-a des-prins şi cade dintr-un copac bătut de vânt.”

HYPERION

Anul 36, nr. 10 - 12 (294 - 296) , oct. –dec. 2018

F Revista „Hyperion”  şi, mai ales, acest număr de sfârşit de an, reprezintă, din punctul meu de vedere, un etalon pentru întreaga noastră presă literară, echipa redacţi-onală şi Gellu Dorian - redactorul şef al prestigioasei publicaţii - meritând, cu priso-sinţă, aprecierea cititorilor.

F Editorialul, semnat de Gellu Dorian („Somnul tulburat al poetului”) sem-nalează „patologia unei mentalităţi specifice unei societăţi în care anormalitatea este principala caracteristică”, amatorii de senzaţional fiind dispuşi să facă „autopsia” Lu-ceafărului, pentru a broda fantasme pe ferparul biografiei sale.

„Eminescu - scrie G.D. - nu trebuie scos din mormîntul de pămînt de la Bellu, unde a fost aşezat fără a i se respecta de contemporanii săi testamentul poetic, ci din mormintele astea vii, ale impostorilor, care, iată sunt gata să-i aranjeze altă biografie,

făcîndu-se că nu văd că locul lui din manualele de literatură română este din ce în ce mai mic, gata să fie trecut la şi alţii, aşa cum unii, în perioade triste ale istoriei noastre, l-au trecut în rîndul duşmanilor poporului sau pe liste care indică aşezarea lui în uitare. Ba unii dintre versificatorii locali şi de-aiurea, epigoni în fond ai manierei eminesciene, se declară strănepoţi ai poetului, insistînd la ocuparea locului care li se cuvine în me-moria timpului. Nu moartea poetului trebuie să intereseze acum, ci nemurirea operei sale poetice, carată veritabilă a identităţii naţionale.”

F Poezie şi civism este genericul dialogului purtat de  Gellu Dorian cu Magda Cârneci, critic de artă, scriitor şi preşedintele PEN România. Iată câteva opinii ale in-terlocutoarei despre dl. Nicolae Manolescu, preşedintele USR, dar şi despre disputele „interetnice” ale scriitorilor români:

„Îl port şi acum în minte pe domnul Manolescu de atunci (pe vremea „Cena-clului de luni” – n.n.)  ca pe un om frumos, ca pe o instanţă aş zice olimpiană, sau apolinică, deşi nu-i lipseau niciodată umorul acid şi implicarea. Pe vremea aceea, toţi îl iubeam. (...)

Şedinţele de luni seara aveau câte 2-3 tineri poeţi (şi uneori prozatori) care-şi luau inima în dinţi să citească, apoi urmau discuţii aprige, în care de obicei luau cu-vântul Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Mircea Cărtărescu, Doru Mareş şi eu. Comentariile erau acide şi necruţătoare, dar din ele învăţai mult, se producea în urma lor un fel de primenire, de transformare interioară, era ca o ridicare pe un alt ni-vel de frecvenţă poetică. Se fuma mult, se discuta enorm, se glumea şi mai mult.”

Despre actualele nemulţumiri din USR: „Cred că totul a pornit de la câteva decizii de premiere care au părut părtinitoare şi abuzive şi au lăsat brusc să se vadă o osifiere, o rigidizare a criteriilor şi judecăţilor unui mare critic literar. Cred că a fost şi o revoltă împotriva modului insuficient de transparent, aş zice „neactualizat“, în care funcţionează Uniunea Scriitorilor, pe aceleaşi scheme şi ierarhii ca înainte de 1989, deşi generaţiile, mecanismele sociale, spiritul timpului s-au schimbat. Iar domnul Ma-nolescu, tocmai ca preşedinte al unei asemenea uniuni prea puţin schimbate, a fost per-ceput ca nemaleabil, „neadaptat“.

Deşi au fost exagerări şi chiar aberaţii de „partea opusă“, trebuie să recu-noaştem că există o problemă de adaptare psihologică, aş spune, la un alt fel de func-ţionare în prezent a instituţiilor şi a oamenilor, care nu se mai supun cu uşurinţă autoritarismului şi clientelismului de altădată. (...)

Cum spuneam şi înainte, nu am fost de acord cu toate ieşirile la rampă ale scriitorilor contestatari, nu m-am alăturat lor, nu le-am semnat. Dar consider că anu-mite reforme interne şi o mai fină adaptare la modul actual de funcţionare individuală, de grup şi civică a scriitorilor actuali sunt absolut vitale pentru ca Uniunea Scriitorilor să nu pară că este o „relicvă instituţională“ a unei lumi marcate de sechelele autori-tarismului comunist.”

F Iată şi secvenţe din „Recitalul poetic” al revistei:

Silvia Goteanschi: „Când te vedeam pe geam trecând strada/ spre blocul vecin/ în camera mea înfloreau muşcatele,/ deşi nu le udam niciodată/ şi nici mama/ nu le mai uda ca să mă disciplineze/ cumva,/ gândul că într-o zi vei veni,/ păşind pe vârfuri pe podeaua veche de lemn/ ca să nu-mi tulburi somnul,/ îmi ţine şi azi de cald,/ aşa cum îmi ţineau de cald/ singura mea pereche de cizme ugg/ de la ruşi din producţia lor pen-tru Ciukotka,/ apoi mi-am construit o casă,/ despre care nu ştie nimeni,/ cu o singură uşă/ şi o gaură mică-n perete,/ unde scriu poezii/ şi păstrez alte multe taine despre ple-carea ta/ şi despre întoarcerea/ care s-a întâmplat într-o zi de marţi,/ ceea ce mă face să iubesc/ şi mai mult textele Lilianei Armaşu,/ erai deja foarte bogat,/ dar chel şi cu o burtă enormă,/ parcă erai/ muntele Everest într-o variantă proastă,/ m-am simţit în-curcată/ când mi-am dat seama/ că chiar ai un cap de bostan,/ aşa cum râdeau la vre-mea aceea/ colegele mele de tine,/ timpul ăsta este de un teribilism împuţit,/ mi-am zis, iar frumuseţea nu depinde de privitor,/ cum e la modă să se mai spună,/ ci de timpul în care acesta priveşte.” (Secretul ferestrei)

Sonia Kalman: „Într-o zi am să te urc în cel mai/ înalt turn al Bucureştiului şi am să îţi arăt cu degetul arătător/ uite, vezi pata aia mică cu dungi?/ e o trecere de pietoni pe care am căzut la doi ani/ şi aia e şina de tramvai pe unde trece/ 24 la fiecare un sfert de oră/ cu el mergeam la şcoală/ mai în stânga e centrul vechi unde ne-am întâlnit/ acolo sub felinarul ăla ne-am sărutat prima dată/ şi acolo, uite, e casa ta în care se află/ patul pe care am făcut dragoste/ uite nişte dealuri acolo e pădurea din/ care furăm leurdă primăvara/ şi aici, pune mâna aici, aici e inima mea/ ăsta e şoldul meu/ ăsta e părul meu/ asta sunt eu întreagă/ eu care te iubesc/ ah era să uit/ uite punctul acela roşu din depărtare e autostrada/ pe care goneam de nebuni/ în ziua în care ne-am certat/ în ziua în care ne-am despărţit/ ziua aia în care eu am plâns mult/ în timp ce tu/ uite, în timp ce tu… te sărutai cu o alta, fericit,/ acolo, de unde vezi tu acum că por-neşte apusul.” (Înălţimi - PREMIUL REVISTEI HYPERION la a 50-a ediţie a Festivalului Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”)

Geo Vasile: „Bilanţul lucrurilor tale neprielnice/ precum acel bec explodat în holul/ Gării de Nord… ai fost nevoit să/ îi spui adio pe-ntuneric elevei tale/ în uniformă…râvnindu-i/ basoreliefurile, te temeai să te atingi/ de ele, chiar şi în tren, ca de-un incest./ A fost din start un pariu pierdut,/ iar veacul de care îţi vorbea n-o/ să mai fie cel visat, al luminilor,/ ci doar al lunii negre seropositive. (Adio pe-ntuneric)

Theo Guşat: „Nicio poveste care/ începe cu moartea unui copil/ de cinci ani nu se va sfârşi bine./ Copiii nu au vârstă. Sunt/ veşnic la vârsta critică/ din clipa în care ţi se/ abandonează în braţe./ (...) Mai bine creşti un copil decât un/ înger! Îngerii nu sunt crescuţi/ pentru aripi. Sau pulpe. Sau săpun. Cu ce/ altă fiinţă mai poţi compara îngerii?/ Uneori te ascundeai, în joacă, şi-l urmăreai de departe./ Plângea pierdut. Găsise-n colţurile minţii/ locul străin de care se ferea/ ca de-ntuneric. Poate, din joacă, a coborât la staţia greşită./ Îi urli şoferului să oprească, să cobori şi tu. (Nu./ De curios, te întreabă şoferul, ai băut)/ să poţi plânge/ pe săturate şi să-ţi laşi muţenia pe tejghea?/ Să poţi trece peste./ Auzindu-l, vrei să ţi se sfârşească mica ta viaţă./ N-ai peste ce să treci, îţi zici. S-a oprit timpul./ Dar lumea continuă./ Dacă vrei să treci peste, ştii, trebuie să devii parte din/ ceea ce poartă un nume de loc străin: Lumea./ Să te duci în Lume. Să te pierzi. Să deveniţi străini./ Să pui toate fotografiile cu el într-o cutie şi/ să uiţi şi de fotografii, şi de cutie.” (Poem cu flori şi zâne - fragment)

F Nichita Danilov „anunţă”, prin fragmentul din romanul „Omul de epru-betă”, publicat în „Hyperion”, o carte ţinând de genul fantastic, pe linia preocupărilor eseistice ale autorului, o carte despre viaţă şi moarte, ce se anunţă drept un veritabil eveniment editorial:

„Universul însuşi e un reflex a ceea ce n-a fost şi ceea ce va fi odată! Puneţi mâna de orice bucăţică de materie şi veţi vedea cum pulsează, cum se fofilează, cum încearcă să vi se strecoare printre degete. Vechea ei stare o îndeamnă să rămână aşa cum a fost şi unde a fost. În timp ce diavolul o împinge să-şi găsească o altă formă pentru a se putea manifesta. Fiecare vrea să rămână el însuşi, dar în acelaşi timp să fie mult mai presus de sine însuşi şi de Dumnezeu (...)

Nu vreau să fiu geniu! am strigat înotând agitat prin eprubetă. Lăsaţi-mă să duc o viaţă obişnuită. Nu vreau mărire, nu vreau glorie. Vreau să trăiesc ca un om obişnuit. Pe Andromeda cei care au parte de măriri şi glorii ajung la balamuc!

Că în eprubetă se nasc copii, la noi, pe nebuloasa Andromeda, nu miră pe ni-meni. La ce bun să se chinuie reprezentantele sexului frumos purtând atâtea luni de zile în burtă un mormoloc care creşte şi tot creşte, acumulând în jurul lui o sferă de gaze şi lichid, odată ce acesta la sorocul potrivit, uneori mult mai devreme, va fi expulzat, nu fără dureri, desigur, din pântece afară, devenind un corp străin în univers?! Nu-mi vor-biţi de cordon ombilical, nu-mi vorbiţi de sentimente materne sau paterne, în fond fie-care trebuie să-şi ducă singur crucea sub cerul gol căscat deasupra sa. (...)

E mai uşor în felul acesta să dai naştere la nişte generaţii sănătoase, inoculându-le din start anumite caracteristici şi, de ce nu, ideologii. De pildă, le picuri cu pipeta Nietzsche combinat cu Kant sau Marx. Şi să vezi atunci efectul: vei obţine raţiunea pură, omul şi supraomul, altoit pe-o minte proletară! Ce oximoron! Câte contradicţii? Nu e superb?!”

F Din rubrica UNIVERSALIS am ales, pentru exemplificare, un poem al lui Iosif Brodski (poet, eseist şi dramaturg rus emigrat în SUA, laureat al premiului Nobel pentru Literatură -1987), în traducerea lui Leo Butnaru.

Iată, mai întâi, câteva consideraţii ale traducătorului: „În opera lui Iosif Brodski (1940 – 1996) apar motive-cheie din istoria (dar şi… gloria ori… mizeria!), filosofia lumii, care plasează autorul în categoria poeta doctus. Prin urmare, cum să nu te gân-deşti şi să te uimeşti că Brodski nu terminase nici măcar şcoala medie, oprindu-se pe undeva la începutul clasei a 8-a?! Pe de altă parte, ce dovadă incontestabilă că un Self-Made Men, un autoedificator de sine poate atinge culmile inteligenţei puse în serviciul creator al spiritului sensibil! A fost un modelator de sine în libertatea opţiunilor, evi-tând conştient rigidităţile, constrângerile de orice natură, care i-ar fi «deranjat» fireasca manifestare a înzestrării artistice, referindu-se, implicit, la acest aspect şi în discursul Nobel: «Omul ce are o profesie ca a mea, rar poate pretinde de-a se conduce de o gândire sistematică; în cel mai bun caz, el poate pretinde un sistem. Însă, de regulă, asta e ceva de împrumut, de la orânduirea socială, studiile de filosofie la o vârstă fragedă. Nimic altceva nu convinge artistul în aleatoriul mijloacelor folosite în atin-gerea unui sau altui scop, fie acesta şi constant, decât însuşi procesul de creaţie, pro-cesul izvodirii»”.

POST AETATEM NOSTRAM

(După era noastră - fragmente)

IV

O noapte seacă, uscată de după sărbătoare.

În gang – un steag ce seamănă cu

botul unui cal, ce rumegă-ntre buze văzduhul.

Labirintul ulicioarelor pustii e inundat

de lumina lunii: probabil, dihania

e adâncită în somn greu.

Cu cât mai departe de palat, cu-atât

sunt mai puţine statui şi băltoace. Pe faţade

nu se mai văd ornamentele de ghips. Iar dacă-o uşă

dă spre balcon, ea este închisă. Pe-aici, se vede,

tihna nopţii o garantează doar pereţii.

Sunetul propriilor tăi paşi e destul de-nfricoşător

şi, în acelaşi timp, numaidecât, văzduhul deja

e îmbibat de mirosul de peşte: casele

îşi termină şirul.

Însă calea în bătaia lunii

duce mai departe. O felucă neagră o traversează

precum o pisică, după care

dispare-n întuneric, parcă dând semn că, mai departe,

nu are rost să mergi.

VIII

Fântâna arteziană în formă de delfin

în larg de mare e absolut uscată.

E de-nţeles: oricare peşte de piatră

se descurcă şi fără apă, precum, la rândul ei,

şi apa e bine-mersi fără peştele din piatră.

Acesta e verdictul judecăţii arbitrilor,

decizia cărora de obicei e seacă.

Sub colonada albă a palatului

pe treptele de marmoră – mai multe

căpetenii de triburi smolite, înveşmântate

în burnuzuri pestriţe şi boţite

aşteaptă apariţia regelui,

ca un buchet aruncat pe-o cuvertură,

scos dintr-o vază de sticlă plină cu apă.

Regele apare. Căpeteniile se ridică

şi bat, zângănitor, suliţele de trepte. Urmează

zâmbete, îmbrăţişări, săruturi. Regele

se-arată oarecât jenat; dar, iată, privilegiul

tenului smolit, pe el nu se văd echimozele.

Grecul rătăcitor cheamă la el un băietan.

„Despre ce trăncănesc ei?“ – „Cine, ăştia?“

„Îhî“. – „Îi mulţumesc mai marelui“. – „Pentru ce?“

Copilandrul îşi ridică văzul limpede:

„Pentru noile legi contra săracilor“.

XII

Punându-şi gând să treacă hotarul,

grecul găsi un sac mare, apoi

pe undeva pe-aproape de bazar captură

o duzină de pisici (cât mai negre) şi cu-această

zgârietoare şi mieunătoare povară

spre noapte ajunse în pădurea de la frontieră.

Luna lumina, cum totdeauna o face

în iulie. Dulăi la pândă cu lătratul lor

umpleau întregul defileu: pisicile din sac

încetară să se mai revolte, aproape amuţiră.

Şi grecul spuse-n şoaptă: „Fie într-un ceas bun.

Atena, nu mă părăsi. Ia-o înaintea mea“,

iar în gândul său adăugă. „De astă parte a graniţei

eu las şase pisici. Atât, nimic mai mult“.

Dulăii nu se vor căţăra-n copaci, să le-nhaţe.

În ce priveşte soldaţii, ei sunt superstiţioşi.

Şi totul ieşi cum nu se putea mai bine. Luna,

câinii, pisicile, superstiţioşii, pinii – întregul

mecanism funcţionă. Iar grecul ajunse

la trecătoare. Însă în clipa în care

cu un picior era deja în cealaltă ţară,

el văzu ceea ce îi scăpase:

întorcând privirea, văzu marea

care se aşternea departe, jos.

Spre deosebire de animale, omul e-n stare

să plece de la ceea ce iubeşte (doar

spre a se deosebi de animale!).

Dar, precum câinele-i trădat de salivarea sa,

pe om îl trădează animalicele sale lacrimi:

„O, Talassa!…“

Însă în lumea asta parşivă

nu se cade să rămâi prea mult la vedere,

la trecătoare, în bătaia lunii, dacă nu ai chef

să devii o ţintă sigură. Astfel că,

aruncându-şi povara din spate,

el începu să coboare atent

în adâncul continentului;

şi-i ieşea în cale

o creastă de brazi în loc de orizont.