REMEMBER - Mihai Stanescu
Remember – Mihai Stănescu
DE-A RÂSUL-PLÂNSUL
O postare pe facebook
a prietenului Nistor Tănăsescu se intitula, cred: „Să ne
întoarcem la Mihai Stănescu”. Pentru generaţiile postloviluţionale Mihai
Stănescu e numele unui caricaturist, pentru generaţia mea şi a lui Nistor, mult
mai mult decât atât.
Cine a fost, aşadar,
Mihai Stănescu? Născut la 29 iulie 1939, a urmat cursurile liceale la Buzău şi,
în pofida familiei, care îl vroia student la medicină, a absol-vit Institutul de Arte
Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, în 1966.
Tânărul grafician se
afirmă după ce cucereşte câteva prestigioase premii internaţionale: Medalia de aur a
concursului internațional de caricatură organizat de ziarul nipon „Yomiuri
Shimbun”, ediția 1981 - una dintre cele mai mari competiții de caricatură din
lume. Lucrarea cu care a câștigat, aliniată temei concursului din acel an,
„Ziduri”, prezintă o mulțime de oameni înconjurată de un zid de cărămidă,
întrerupt de o singură breșă. În fața breșei este o prăpastie.
Stănescu a câștigat medalia de bronz în
1982, la același concurs, și pe cea de argint, în 1984. Între 1983 și 1986, a
obținut medaliile de argint, bronz și, respectiv, o mențiune la salonul de
caricatură din Amstelveen, Olanda.
Caricatura lui este de o simplitate a liniei
care îi dă claritate şi mai ales profunzime. O caricatură de idei colosale, cum
ar fi sticla de apă cu chipul lui Napoleon pe eticheta pe care scrie, sus:
„Water” (apă în cngleză), şi jos „L’eau”
(apă în franceză), adică...Waterloo.
 |
| Coloana preşedinţială a lui Ceauşescu şi miliţianul cerându-i vatmanului să tragă pe dreapta |
Dar altceva îl
particularizează pe marele artist: curajul lui nebun da a încerca să-i
trezească pe românii care se furişau pe sub streaşina comunismului, cu frica în
sân şi cu un ochi în spate, ducând, în sacoşele contiinţei paupere, caricaturi
trase la şapirograf, trecute din mână în mână, ca nişte bombe incendiare, şi
„dezamorsate” sub plapuma în care puteai să-ţi laşi gura să râdă până la
urechi. Era râsul-plânsul, era un altfel de Nichita Stănescu, cu sufletul
iradiat de căldură.
 |
| La plecarea din România, un orb îşi anunţă prietenii... |
Şi ce puteau să facă
„băieţii” de la securitate, care strângeau, sârguincioşi, hâr-tiile „căzute" din buzunarul artistului, când a doua zi piaţa era plină fluturaşi, cu un
televizor pe ecranul căruia crainicul spunea: „Dragi telespectatori, ca să vă
daţi seama de diferenţa dintre Bucureştiul de ieri şi cel de azi, vă vom prezenta
câteva imagini din Bucureştiul de ieri...” Următarele secvenţe erau cu gropi şi
noroaie, autobuze supra-agolmerate, gunoaie, cozii la magazine etc. În ultimul
pătrăţel apărea „şopârla”; crainicul spunea: „Aţi vizionat, dragi
telespectatori, câteva imagini din Bucureştiul de ieri, 15 martie 1981”.
 |
| Sugestie despre frigul din epoca "de aur" |
 |
| Trimitere la dreptul românilor de a călătorii în străinătate |
Când preşedintele Emil Constantinescu îi acordă Ordinul Național „Steaua României” în grad de „Cavaler” (anul 2000) se autoironizează într-o caricatură:
„- Domnu' președinte, concret, ce
avantaje o să am? Voi primi pământ, spații comerciale, voi fi scutit de
impozit?
- Singurul avantaj e că, la moartea
dumitale, o gardă de onoare va trage...
- În mine?!
- Nu. În aer!”.
Mihai Stănescu pleacă, după ce şi-a
dăruit sufletul, la 14 aprilie 2018, rugându-şi fiica (Daiana Stănescu) ca
totul să se desfăşoare cu discreţie şi decenţă.
Iar noi, cei pe care ne-a învăţat să fim
liberi, am răscolit bibliotecile, încercând să înrămăm lacrimile amare ale
râsului cu gura până la urechi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu