Amintiri de la un Festival - III

AMINTIRI DESPRE

FESTIVALUL DE LITERATURĂ „AGATHA GRIGORESCU BACOVIA” I

EDIŢIA  A PATRA

Ediţia a IV-a a Festivalului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Baco-via” a excelat prin două lucruri: textele prezentate în concurs, multe din ele semnate de scriitori consacraţi şi având o valoare ce putea să satisfacă  exigenţele oricărei selecţii (de unde şi dificultăţile juriului de a stabili o ierarhie obiectivă, nu un „clasament”) dar şi, sau mai ales, prezenţa ca invitat de onoare a actorului „total” care e Dan Puric. „Ro-lurile” pe care artistul le-a susţinut, pe scena din Mizil, nu au fost nici „teatru în tea-tru”, nici un „show” reconfortant, ci un „exerciţiu” pentru inimă şi suflet, în care fie-care spectator a putut să-şi improvizeze propriul rol pe scena lumii în care trăim. Iată, în sinteză, conferinţa susţinută de Dan Puric:

DAN PURIC

Despre Tineri

Faptul că am primit azi, la Mizil, într-un colţ de pământ al acestei ţări, o diplo-mă de onoare, pentru mine este o bucurie sufletească, în sensul că nu ne-am pierdut re-flexul de a ne asuma valorile. Lucrul acesta este tot mai rar în România. Să ştiţi că un concurs în care tinerii sunt stimulaţi să scrie nu se mai face în această ţară decât într-o zonă accidentală. De aceea am o mirare fundamentală atunci când văd un primar care este implicat în respiraţia culturală a localităţii pe care o conduce, în destinul cultural al zonei.

Dacă vă uitaţi în jur, toată lumea este preocupată de eficienţa economică şi nu există nici un interes pentru dăinuirea prin cultură. Daţi-mi voie să mă înclin în faţa acestui fel de a fi, care nu are de-a face cu funcţia respectivă, ci cu calitatea omu-lui. Ceea ce se întâmplă cu această manifestare culturală este, aşa cum spuneam, un lucru pe cale de dispariţie la români. Iar tragedia dumneavoastră, ca tineri, dintr-o ţară care se defineşte din ce în ce mai greu, este următoarea: potenţialul enorm de care dis-puneţi nu are câmp de manifestare. Pentru că dumneavoastră nu aveţi verigi, prelungiri mai departe. Nu puteţi, de exemplu, să vă duceţi de aici la o televiziune şi să vă puteţi manifesta la nivel de competenţă sau performanţă. N-aveţi unde; acolo nu au loc decât oportuniştii cei ce fac parte dintr-o structură de „reeducare” În sensul de „jos”, cât mai „jos”.

E o lume împânzită de tineri ziarişti „reeducaţi” care au fost învăţaţi să coboare ştacheta. Dacă priviţi în jurul dumneavoastră, fenomenul acesta pervers, de disoluţie a mişcării culturale, veţi realiza că aveţi o misiune extraordinar de grea, care se numeşte revenirea la normalitate. Şi primul lucru pe care trebuie să-l faceţi, în acest sens, este să întoarceţi spatele curentului de decerebrare, care vrea să vă împiedice să aveţi o speci-ficitate şi curajul unei identităţi.

Spiru Haret, acest geniu al organizării învăţământului, s-a născut într-o ţară în care 70 la sută dintre locuitori erau analfabeţi; analfabeţi - nu tâmpiţi... Dumneavoastră sunteţi născuţi într-o ţară în care 90 la sută dintre oameni sunt idiotozaţi. Între un idiot şi un analfabet există o mare diferenţă.

V-am spus toate aceste lucruri pentru că acestui festival de creaţie trebuie să-i descifraţi sensul cu foarte mare responsabilitate. Responsabilitate care, peste câţiva ani, va fi pe umerii voştri. România, dragii mei prieteni tineri, nu se mai face bine de la ini-mă - inima-i terminată. Însănătoşirea trebuie să înceapă din „capilare”, din provincii, din zone mai puţin spectaculoase, din mintea celui care merge pe stradă şi meditează în felul lui unic, din spiritul celui ce nu se încolonează repede la trompeta naţională şi internaţională.

Tineretul de azi trebuie să devină conştient şi, în măsura în care se trezeşte, să-i trezească şi pe ceilalţi. Să vă povestescc o întâmplare care m-a marcat; Eram revoltat că ţăranii din Maramureş au făcut terci una dintre cele mai pitoreşti zone ale ţării. Ţăra-nul român nu prea mai există, domnule, s-a mitocănizat... A terminat casa aia româ-nească, pe care au venit nemţii şi au luat-o, cu porţi cu tot; el şi-a tras o poartă de inox şi a făcut o vilă roz-bombon. A muncit săracu’ în străinătate, dar dacă cortexul lui a fost modificat de Casa Poporului şi de cartierul Pipera din Bucureşti a imitat şi el neamurile proaste cu bani.

Ehh!... şi eu am zis că trebuiesc demolate toate viloaiele alea. Şi vine un puşti de 14 ani şi-mi spune un lucru genial: „Domnule Dan, ştiţi ceva, nu le mai spuneţi asta, că nu vă vor înţelege şi vă vor urâ. Spuneţile-o copiilor, că ei le vor demola...”

Luaţi-mă drept idealist, pentru ce vă spun acum, dar o să vedeţi: Mizilul despre care vorbea Geo Bogza în 1938 era altul. Nu vă uitaţi la blocurile astea nefericite ale socialismului, unde stăm ca în temniţă? Nu vedeţi că ele au mutilat casa de provincie, grădina, proprietatea fiecăruia? Vreţi „acolo”, la apă caldă, la culoarele alea murdare, ghetoizante? Filogeneza ta se schimbă, domnule! Ştii ce înseamnă aerul curat, o curte, o grădină? Or tineretul trebuie să vadă diferenţele şi să scrie „Poem pentru prunul meu din curte”. Când o să scrie „Poem pentru mall-ul meu” atunci s-a terminat ţara

Despre arta majoră

Am fost întrebat dacă expresia artistică se poate obţine numai prin antrena-ment. Este ca diferenţa dintre sex şi dragoste; nu există frumuseţe fără implicare su-fletească. Frumuseţea începe atunci când sufletul se dăruie. Această dăruire sufletească este inima fiecărei creaţii artistice.

Leonardo da Vinci spunea că ultima ştampilă care se pune pe creaţia artistică este cea a caracterului. Arta mare, arta majoră, este arta mărturisitoare. Vedeţi dum-neavoastră, un eveniment de felul acestui concurs, ar trebui să fertilizeze capacitatea de creaţie. Ar trebui, dar unii vorbesc în sală, având alte preocupări. Este o dovadă a fap-tului că cei care ne colmatează au câştigat, deja, teren. Nu mai avem un cortex şi o respiraţie care să meargă până la capăt. Nu e vina dumneavoastră, dar trebuie să fiţi foarte atenţi... Asta nu-i şedinţă de partid sau întrunire electorală... M-a întrebat fiul meu în cât timp citesc o carte. I-am răspuns că s-ar putea s-o citesc şi într-o zi. „Aoleu, a exclamat, păi eu, în câteva ore am citit 20 de pagini!”. Este o încetinire şi un dez-învăţ. Ceea ce devine simptomatic.

Friedrich Nietzsche, care a fost un mare filozof, nihilist dar genial, a zis că o faptă, oricât de bună ar fi, dacă rămâne izolată devine stupidă. În clipa în care se acu-mulează o succesiune de fapte de valoare se creează un sistem. Şi atunci consider că, pentru actul de cultură, consecvenţa este cea mai importantă, ca metodă. Dacă nu mer-geţi până la capăt nu veţi mai avea posibilitatea de a iubi până la capăt, nu veţi mai avea capacitatea de a citi până la capăt şi nu veţi mai avea încredere în dumneavoastră

Singur împotriva tuturor

Am venit la întâlnirea de la Mizil. Dacă eram invitat la Parlament nu mă du-ceam. O întâlnire este ceva rar. Învăţaţi să ascultaţi acum, pentru că în curând urechile vă vor fi astupate de alte lucruri. Când am fost invitat de Banca Europeană, la Frank-furt, cu spectacolul Don Quijote, am jucat în faţa unei săli arhipline. A doua zi a apărut o cronică în „Deutsche Welle”, în care scria aşa:„Singur împotriva tuturor”;    s-au prins! Dragii mei, ăia ne dau extemporale de fiecare dată: gripa porcină, gripa avi-ară, criza globală... A fost întrebată o bătrână ce e gripa aviară şi ea a răspuns: „Unii care umblă în halate albe şi-mi omoară mie găinile!”. Eu n-am intrat în criză. Nu căraţi bolovani inutili. Noi nu avem bolovani de urcat; avem Crucea Hristică... a Golgotei, a Mărturisirii. După criza asta vor veni altele; nu intraţi în aşa ceva! Nu staţi cu ochii pe contor, staţi cu ochii pe suflet... Nu vă fie teamă! Nu vă tranşaţi viaţa pe crize, pe tranziţii, pe aderări... S-ar putea ca o minte de aici să se ducă mâine în Par-lamentul Europei şi să-i ajute să judece mai puţin administrativ... Eu, când am fost la Paris, la Palatul Luxembourg, i-am zis preşedintelui Parlamentului Francez: „Dumnea-voastră vorbiţi despre imaginea României. E penibilă, domnule, la fel de penibilă ca şi imaginea Franţei în România. Sub cimentul ăsta penibil făcut de oamenii politici se zbat nişte popoare vii, autentice.”

Ne facem imagine precum cretinii ăştia cu frunza. Dacă îi dădeau două mili-oane unui băiat de la o şcoală de desen de aici, găsea un simbol mai adecvat pentru România. Deci ieşiţi din spaţiul imposturii. Dumneavoastră nu aveţi nevoie de ima-gine, aveţi nevoie de icoană. Iar icoana nu se arată; icoana se simte.

Tele Viziuni

Eu aş veni într-un colţ din ăsta de ţară să zic: Haideţi să facem o televiziune la nivel naţional. Din trei şedinţe, vă spun eu, facem una senzaţională, cu creier. La Timişoara m-a întrebat un tânăr: „Domnule Dan, cum poate fi concursul ăla: «Cel mai iubit dintre Români»? De ce-i amestecă; nu mi se pare firesc să-i pună pe toţi deodată (Eminescu, Adrian - copilul mi-nune, nu ştiu care fotbalist, George Enescu...” Ce cor-tex fabulos! Lucian Blaga a vorbit despre paralelismul valorilor, dar puştiul ăla a intuit la fel de bine. Pe mine m-a sunat o tipă de la o televiziune: „Domnule Puric, nu vreţi să-l apăraţi pe Eminescu?” „Da de ce să-l apăr, doamnă, ce-a făcut? A furat ceva?” „Nu, dar a venit formatul emisiunii de la B.B.C., în care...” „Doamnă, îmi place cum spuneţi B.B.C.... Parcă sun-teţi o găină care ciuguleşte grăunţe. Dacă v-a venit un cretinism de acolo, de ce nu-l rejectaţi? Vă spun eu de ce: pentru că nu aveţi per-sonalitate.”

Primesc multe telefoane pe mobil cu voci robotizate. Şi eu spun: „O clipă, vă rog; vreau să vă întreb dacă sunteţi vie?!” Uitaţi-vă la retardaţii de la actualităţi cum vorbesc, schimbând topica limbii române, punând accentul ca în America... Voi aveţi mintea liberă, încă nu sunteţi poluaţi, în „grădiniţa” asta mică în care aţi crescut. Asta e tot. Urarea mea este una de tip creştin: Eu nu vă spun să evoluaţi – evoluţia se face la specii, la Darwin. S-a urcat Gabi Mihăilescu, cel mai mare impresar român, Dum-nezeu să-l odihnească, pe scenă la UNITER, avea 93 de ani, şi a zis „Marioara Voi-culescu - voi nu ştiţi cine a fost, o actriţă de talie europeană - n-a avut nevoie de evo-luţie. Ea s-a născut evoluată.” Deci vă fac altă urare: Vă urez să nu evoluaţi, să nu progresaţi; vă urez atât: rămâneţi aşa cum sunteţi, cu sufletul ăsta, şi desăvârşiţi-l.

Amintiri din viaţa de actor

Într-o zi m-am certat cu Fănuş Neagu, care mi-a fost director la teatru. A fost o intrigă acolo şi el cum e un tip deschis, eu la fel, am ajuns la un conflict pe faţă. M-am întors acasă şi i-am spus mamei: „Gata, îmi dau demisia! Nu mai stau în teatrul ăla nenorocit! M-am certat cu Fănuş...”

Mama, săraca, o biată pensionară, a făcut un miracol; imaginaţivă că, într-o zi, la Teatrul Naţional, o pensionară cu sacoşica în mână îl aştepta pe Fănuş Neagu. Când a ieşit l-a întrebat: „Nu vă supăraţi, dumneavoastră sunteţi directorul teatrului? Eu sunt mama lui Dan Puric... De ce vreţi să-l daţi afară pe băiatul meu, că el munceşte toată ziua?”

Fănuş, cât e el de mare, s-a... topit: „Doamnă, cum să-l dau afară? Se poate...”

Primesc pe urmă un telefon de la secretariat: „Domnul director vă aşteaptă în birou.” Ajung, deschid uşa încet şi-l aud pe Fănuş zicând: „Mă, tu te-ai tâmpit! Vii cu mă-ta la teatru!” Vedeţi, ăsta e Fănuş.

Gheorghe Dinică era un actor genial. Am avut norocul să-i fiu coleg de cabină. Când a venit Michael Jekson în România, toţi bucureştenii s-au dus să-l vadă, că după 4 ore de televiziune pe zi... În teatru rămăsesem numai eu şi maestrul Dinică. El stătea la o terasă, cu o sticlă de vin în faţă. Bătea vântul fluturând feţele de masă. „Ce faci, nea Gigi, nu te duci la Michael Jekson?” „Nu mă duc, mă! Ăsta, dacă se năştea aici, Cânta la «Gogoşarul»”...

Aţi înţeles? Este genial; a spus, de fapt, că destinul unui om de valoare, în con-textul unei ţări care-şi devorează valorile, ar fi eşuat într-o cârciumă. Clar! Dem Rădu-lescu nu s-a născut la New York. S-a născut pe malul Oltului, aşa spunea: „Măi, m-am jucat cu lighioanele pe malul Oltului”. Ţăran român autentic, extraordinar, care prin muncă şi prin geniu a ajuns unde a ajuns. Dar nu-şi trăda natura. Jucam odată o piesă foarte periculoasă din punct de vedere politic, pe vremea lui Ceauşescu - Anchetă asupra unui tânăr care n-a făcut nimic, semnată de regretatul Adrian Dohotaru. Şi eu jucam rolul principal şi-mi plăcea. Am început să „agăţ” replicile. Şi Bibu, la vi-zionare, nu ştia cum să-mi spună...„Dragă Puric, ce urmărim noi, dragă, cu piesa as-ta?” Zic: „Urmărim critica sistemului, lupta între generaţii...” „Nu, dragă, noi urmă-rim să nu fim urmăriţi!”

Vă mai spun o singură amintire, cu Amza Pelea, şi cu asta termin. Eram stu-dent în anul trei şi filmam cu el un film după Marin Preda. Amza era un monstru sacru, tocmai „făcuse” Mihai Viteazul, vă daţi seama...

Maşina cinematografiei, cum totul era organizat prost, ne-a lăsat într-o margine de pădure, undeva pe lângă Vâlcea, să aşteptăm restul echipei.

Am rămas singur cu Mihai Viteazul, cu Decebal... La un moment dat a zis: „Măi, Dănuţ, hai să ne plimbăm prin pădure”. Mi-a spus atunci un lucru care m-a mar-cat: „Te gândeşti că, acum 2000 de ani, pe unde călcăm noi acum a călcat un dac.”. Aşa era Amza Pelea; avea memoria pământului. Tot atunci mi-a spus o poezie extra-ordinară: „În pădure, într-un pom / Toate păsările dorm/ Numai una n-are somn / Cată să se facă om”

Ăştia dorm, domnule! Dorm pe ei, şi în Parlament şi în Guvern... Pomu-i plin de găini de Crevedia. Treziţi-vă! Căutaţi să vă faceţi oameni. Fiţi vulturi. La revedere!

ALO! – La telefon Fănuş Neagu

Mesajul telefonic, preluat de staţia de amplificare, de la Fănuş Neagu, care se lupta cu boala necruţătoare pe un pat de spital, a venit simplu, firesc, aşa cum vin întot-deauna îngerii cuvintelor: 

„Bună ziua şi mi-e dor de dumneavostră, mai ales că se culeg viile! Acum sunt sub o perfuzie, la Spitalul Elias. O clipă, vă rog, să-mi aranjeze asta... mi-a îmbătrânit beleaua de venă... Altădată, la vremea asta eram prea vinovat de adolescenţă şi de poezie. Scriam cu condei de trandafir, condei de viţă, domnule Proşcan. Dar s-a dus... Îmi amintesc că pe vremea când o luam la ureche cu zulufi de călţunică şi când ulcelele se învârteau, coapsă la coapsă prin dreptul ochilor mei eram mai stăpân pe vorbă. Acum sunt mai exaltat; bătrâneţea dă o exaltare imbecilă.

În primul rând vreau să vă rog ceva; cine dintre dumneavoastră îl vede pe po-etul Ion Gheorghe să-l îmbrăţişeze din partea mea (poetul împlinise 75 de ani, în ziua de 16 august 2010 - n.n.) şi să-i spuneţi vă rog că e unul dintre cei mai mari poeţi ro-mâni. I-am citit, în revista dumneavoastră, o poezie, în care spune că poartă sămânţa codrilor Valahiei pe talpa încălţărilor. De-asta mi-e dor şi mi-e drag de el. Spuneaţi dumneavoastră că şi eu fac poezie în proză... Asta-i rău, susţin ăia care fac proză şi în poezie. În orice caz, nu mai am nici timp, nici chef să mă schimb. Cei care cred că i-am înşelat cu vorba nu au decât să mă înşele şi ei pe mine... Însă Dumnezeu e mare şi le lasă tuturor loc, dacă vor să îmbunătăţească cuvântul.

De exemplu, mie acum ştiţi de ce mie dor, ca oricărui nebun? Mi-e dor şi aş pleca - unde credeţi? - într-un oraş din Turcia, Erzurum, oraş al trandafirilor, unde mi-aş cumpăra un cal alb, vreo sută de râşniţe de cafea, şi-aş trece în Rusia ca să schimb râşniţele pe vodcă, iar pe urmă m-aş duce pe la Rostov pe Don ca să dau de urma lui Şolohov, unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii; pe urmă aş coborî în Crimeea, să îmi adăp calul la fântâna din Bahcesaray. Ca să vedeţi ce sămânţă de tătar zace într-un brăilean...

De fapăt eu sunt omul străduţelor târzii, al bisericilor afundate în pământ până la  brâu şi al pâinii frământate cu sânii de toate femeile pe care le-am iubit. De-aici mi se trage boala... Mie mi-au plăcut numai fetele care m-au trădat. Nimic nu e mai fru-mos în viaţă, la bătrâneţe, decât amintirea unei fete care te-a trădat. Măcar o ţii minte...

Dumneavoastră, la Mizil, sunteţi în Occidentul nebulos; noi ăştia, de la Brăila,

batem spre Orient. Eu chiar mă cred, uneori, în tavernele de acolo, ca un vechi fumător de pipă stinsă. Aşa am ajuns. Noroc că pipa e din chihlimbar roşu de Colţi.

Dar, dacă tot am adus vorba, hai să vă denunţ acum pe toţi buzoienii: i-aţi făcut cadou lui Stalin, când a împlinit 70 de ani, o astfel de pipă. Am văzut-o cu ochii mei, în muzeu. Am vrut s-o fur, dar era păzită... Aşa că o să vă purtaţi osânda până în capul veacului. Să ştiţi, totuşi, că vă invidiez pentru strugurii frumoşi şi zemoşi şi să nu uitaţi asta, când se va limpezi vinul, domnule Proşcan.

Promit că o să beau cu plăcere un păhărel cu dumneavoastră, chiar dacă nu ajung acasă. Îl putem bea aici, înăuntru spitalului, pentru că întotdeauna ce e interzis e dulce. Vă rog să-i salutaţi încă o dată pe toţi cei de acolo şi să dea Dumnezeu mai bine!

Juriul, format din Ion Roşioru (preşedinte), Florentin Popescu, Emil Proşcan, Gheorghe Neagu, Nicolae Pogonaru a acordat următoarele premnii:

SECŢIUNEA PROZĂ:

Premiul special al juriului – Constantin Roşu Pucu (Noua Zeelandă); Premiul revistei „Agora”: Iulian Dămăcuş; Premiul III: Monica Rădulescu, Premiul II: Teodor Emilian Barbu; Premiul I: Mihaela Perciun (membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova).

Texte în concurs:

Monica Rădulescu

BEGONIA

În funcţie de partea decorativă, aceste plante se împart în două mari categorii: begonia de frunze şi begonia de flori, iar în funcţie de forma rădăcinilor ele se pot ca-tegorisii în plante cu rădăcini rizomatoase(cu rizomi), cu rădăcini tuberculate (cu tu-berculi) sau cu rădăcini fasciculate (fibroase).

Azvârli o privire complice ghiveciului proaspăt achiziţionat, din care îi zâmbea prietenos o begonie. Sigur era din cea de flori, după buchetele bogate de petale roşii. Ar fi vrut s-o scormonească un pic să vadă dacă e rizomatoasă, tuberculată sau fas-ciculată, dar se reţinu din pudoare. Se cunoşteau doar de câteva zeci de minute, nu era momentul să se înfigă în ghiveciul ei. Miruna o asigură din priviri de intenţiile ei cu-rate şi planta îi zâmbi.

Sunt begonii cu bulbi, recunoscute pentru frumuseţea florilor delicate care sea-mană foarte bine cu trandafiri miniaturali.

– Sigur eşti cu bulb! Se înveseli fata, mângâind cu privirea petalele roşu aprins. Uite câte flori ai şi-s creţe toate, mai ceva ca trandafirul! Începu să bată zgomots din palme şi să râdă nebuneşte. Planta se uita la ea nedumerită un pic de reacţia fetei, dar mândră de proprietăţile sale. Miruna se opri brusc ruşinată de propriile izbucniri. Iartă-mă, n-am vrut să te sperii. Begonia de flori necesită amplasare în condiţii similare cu begoniile de frunze, dar preferând orientarea spre nord.

– Ei, asta-i!, se supără Miruna, aruncând revista cât colo. Zi şi tu, de unde să ştiu eu ce preferă amărâta aia de frunze şi unde e nordul. Pereţii albi ai odăii erau toţi la fel. Fereastra mică şi murdară nu era niciodată în bătaia soarelui. Oricum, Miruna nu era un expert în orientare. Reperele geografice le pierduse de mult, soarele îl vedea tot mai rar, iar cunoştiinţele într-ale botanicii îi lipseau cu desăvârşire.

– O să-i rog să spele fereastra pentru tine şi te instalez pe pervaz. Ce zici? Ai prefera pe noptieră, să fim mai aproape?, se pisici ea, încercând să mângâie floarea. Nimeri însă marginea unei frunze şi o durere subţire îi străbătu degetul. Ce faci? De ce mă loveşti?, bătu ea în retragere băgându-şi degetul în gură şi lăsându-l acolo.

Iarna, begonia de flori se udă mai rar, deoarece planta intră în semi-repaus, sau se scot tuberculii din pământ şi se păstrează peste iarna într-o cutie cu pământ şi nisip la temperatura de cca. 10 grade C. În februarie - martie tuberculii se scot, se curăţă de radăcinile uscate şi se planteaza în ghivece.

– Doamne, ce complicat e să aibă cineva grijă de tine. N-am înţeles nimic, se lamentă fata, citind din nou. Deci, iarna... ud rar... scot tuberculi... cutie cu nisip (de unde?!)... martie... rădăcini uscate... în ghivece... Aha... Am înţeles!, strigă ea veselă şi începu din nou să bată din palme şi sa ţopăie în jurul ghiveciului.

La apariţia lăstarilor se aşează ghivecele la fereastră şi se udă gradat din ce in ce mai mult odată cu creşterea frunzelor.

– Ţi-am zis eu că la fereastră e bine, ţi-am zis, ţi-am zis, ţopăi Miruna. Hai să dansăm, o să vezi ce bine ne e împreună, începu ea să se învârteasca ţinând ghiveciul cu ambele mâini. Se învârti aşa o vreme până când ghiveciul îi alunecă din mâini şi zbură prin toată încăperea, lovindu-se zgomotos de perete. Miruna rămase pironi-tă uitându-se cum floarea se împrăştie, cum pământul lasă dâre negre pe perete şi ghi-veciul se preface în ţăndări ascuţite. Ţipă şi ea împreună cu planta, apoi singură, până când uşa se deschise larg şi o asistentă îmbrăcată în alb năvăli furioasă înăuntru stri-gând în urma ei:

– Haideţi la 4, iar au apucat-o pe asta mică. Fir-ar afurisită, numai în pauza mea de masă urlă. Ce-ai păpuşă?! Ţi s-a urât cu binele?

Miruna stătea ghemuită pe jos, ţipând cât o ţineau plămânii, muşcânduşi buzele şi mâinile, neîndrâznind să atingă petalele împrăştiate pe covor. Lacrimile ei mari nu aveau însă aceiaşi sfială şi se amestecau nestigherite cu pământul negru şi gras. Planta nu se mişca, nu zâmbea, nu vorbea. Miruna urla zgârâind covorul. Trăgea de pijama, de asistenta care încerca s-o ridice, de pătură. Apucă revista din greşeală şi încercă să se lovească cu ea, dar asistenta o apucă strâns de mână şi o opri. Imobilizată, Miruna zări fotografiile cu begonii din revistă şi îşi aminti sfaturile pe care le citise. Se opri din ţipat la fel de brusc cum începuse şi încetă să mai opună rezistenţă. Surprinsă şi tran-spirată de efort, asistenta îi dădu drumul şi se retrase într-un colţ. Miruna se prăbuşi moale pe covor, cu ochii lipiţi de revistă.

Begonia de flori se înmulţeşte prin bulbi sau bucăţi de bulbi care să aibă cel puţin un mugure (aceştia se plantează cu partea concavă în sus) sau prin lăstari puşi în apă până dă rădăcină şi frunzuliţe, când se vor planta.

Se târî până la grămada cea mai mare de pământ şi începu să scormonească cu degetele. Dădu de doi bulbi de mărime medie, dintre care unul avea un mugure mic. Îl luă şi îl puse în buzunarul pijamalei, apoi adună bucăţile de plantă şi toate petalele. Lăstarii îi puse în apă în paharul pentru spălat pe dinţi, iar petalele le ascunse sub pernă. Apoi se aşeză la fereastră şi începu să aştepte.

Mihaela Perciun

Mihaela Perciun şi Virgil Diaconu

Bunicuţa Comunistă

1.

Imaginaţi-vă o clipă că sunteţi în pielea unui primsecretar al comitetului raional de partid! Greu!? Dar imaginaţi-vă cât de greu îi vine unui prim-secretar să suporte fiţele unei puştoaice? Nici atât!

Prim-secretara noastră, căci despre ea vreau să vă povestesc, pe timpuri n-a suportat nici capriciile fiicei sale, iar pe ale sclifositei de nepoată-sa cu atât mai mult nu avea de gând! Dacă-ar fi fost în funcţia de odinioară, imediat ar fi potolit-o şi pe as-ta, ar fi închis-o, ar fi izolat-o în vreo clinică supunând-o la tratamente forţate, ar fi scă-pat de dânsa, precum a scăpat şi de fiică-sa. Dar nu mai este, şi se frământă în căutare de alte soluţii.

Ce-a făcut cu fiică-sa? cine şi-o mai aminteşte, deşi nici nu cred că vecinii au uitat-o. Nu se uită uşor certurile încheiate cu bătăi şi încăierări spectaculoase pe timpul când tovarăşa prim-secretară locuia în vechiul imobil cu cinci etaje. Era severă. Iar uni-ca fiică, în concepţia Reghinei Ivanovna, avea datoria să-i substituie întreaga şi nume-roasa familie la care nu mai visa.

De prea multă responsabilitate ce i-a pus-o maică-sa în spatele-i firav, fata a clacat. Ba şi din cauza că i se cerea să fie exemplară. Rebelă din fire, intenţionat i-a ignorat restricţiile şi i-a pretins maică-si să fie dusă la şcoală cu maşina. Cu Volga sta-tului! Ce tupeu!

Comunistă convinsă, credincios slujitor al poporului, Reghina Ivanovna s-a schimbat la faţă când şi-a auzit progenitura debitând asemenea prostii. Cum putea să accepte o astfel de condiţie? Ea, care le-a interzis subalternilor să folosească automo-bilele de serviciu în interese personale, tocmai ea să-şi plimbe fiica? Răspunsul a fost categoric: niciodată! Pe jos? Tocmai trei cartiere! De ce pe jos, când drumul spre comi-tetul raional de partid trece chiar prin faţa şcolii? Simplă şi lumească dorinţa fetei. Voia să fie văzută de elevi, voia demonstrativ să coboare din Volga prim-secretarei. Orgoliu infantil ce nu s-a lăsat estompat de impunătoarea forţă de convingere a mamei.

Orgoliul prim-secretarei fiind mai tare decât al fetei, cataliză o umilinţă ce o în-verşună rău de tot. N-a mai mers la şcoală. Ca să nu-şi pună în dificultate prim-se-cretara, profesorii cu bună-ştiinţă au evitat să-i şoptească despre faptul că fiică-sa nu prea frecventează. Întoarsă mai devreme dintr-o delegaţie a luat-o ca din oală cu toată gaşca. Caz banal, delegaţia pe mulţi i-a surprins într-un hal fără de hal. Şi-au adus învi-nuiri reciproce, acuzaţii grele. Iar când s-a mai calmat, Reghina Ivanovna cu stupe-facţie a realizat că fiică-sa minte. Şi iar a prins-o în flagrant, de data asta şi cu stupe-fiante. Poate oare un prim-secretar să suporte atâta înjosire? Ea, una dintre cele mai bine-văzute şi bine-privite comuniste din republică, viu exemplu pentru toţi cetăţenii, tocmai ea să aibă o asemenea fiică?

Nici nu vă imaginaţi ce s-a stresat când a conştientizat că poate fi pedepsită pe linie de partid! Ea, unica femeie din republică ajunsă într-un asemenea post?! O mai mare ruşine nici să-ţi imaginezi!

2

N-a prea avut bărbat la casă, aşa cum tinde să aibă marea majoritate a femeilor. Ochii migdalaţi aşezaţi tocmai pe pomeţii proeminenţi îi lăţeau faţa şi aşa destul de lăbărţată. Din copilărie a ştiut că nu-i frumoasă, dar nici urâtă nu s-a considerat şi nici nu s-a complexat. A înţeles că-i mai altfel, poate de asta nici n-a visat la măritiş. Adică a visat, undeva în adâncul ei, iar tema în timp devenise tabu. Ca reacţie adversă - şi-a dezvoltat un tupeu de invidiat.

Succesele în carieră. Ele dintotdeauna au interesat-o. Încă din şcoală a ştiut ce vrea şi unde trebuie să ajungă. I-a plăcut să fie în centrul atenţiei. La adunările comso-moliste înainta propuneri pe care tot ea cu entuziasm le executa, apoi raporta supe-riorilor culegându-şi laurii. A înţeles că partidul are nevoie de ea şi şi-a clădit cariera escaladând vertiginos de la un simplu secretar al organizaţiei comsomoliste din loca-litate până la postul de prim secretar la raion.

Alte posibilităţi, altă lume în anturajul ei! Alte capricii şi dorinţe fierbinţi! Spre finalul unei şedinţe de la Vadul lui Vodă, profitând de tămbălăul creat, abuză în aceiaşi seară de trei bărbaţi. Abuză? Da, fiindcă îi clocotea sângele tânăr şi cum avea să-l stin-gă dacă nu cu un jet sau cu un furtun comsomolist, spuneţi-i cum vreţi! Efectul a fost acelaşi! Spre dimineaţă, când s-a mai dezmeticit, la lumina zorilor şi-a refulat instinc-tele, s-a pus la ştaif. După acea noapte semiconştientă a simţit că va avea un copil. Ma-re treabă-i să faci unul! Şi l-a făcut, dorind să-l educe în acelaşi spirit comunist atât de apropiat ei. N-a ştiut de la cine-i. Nici n-a contat. Doar după ce a prins-o cu droguri s-a întrebat genele cărui degradat le-a procreat în noaptea ceea?

Partidul şi problemele organizaţiilor primare i-au captat toată atenţia încât nici n-a observat pista pe care lunecase fata. Îşi recunoştea în sine, că nu s-a prea ocupat de educaţia ei, dar ştia cu fermitate că întotdeauna şi-a dorit s-o facă. Avea motive bine ar-gumentate, timpul i-l fura partidul, fiind responsabilă de un raion codaş. În schimb se mândrea cu reuşitele vădite.

S-a apucat cu abnegaţie de întărirea rândurilor de partid, de curăţarea lor. A pe-trecut adunări în fiecare sat, în fiecare colectiv, le-a explicat accesibil rolul partidului şi a muncii entuziaste pentru binele noilor generaţii, pentru viitorul lor luminos! În min-tea ei disciplina se identifica cu frica. Mulţi aveau fibrilaţii şi ticuri nervoase doar la o simplă cătătură de a ei. O severă ameninţare cu excluderea din partid era suficientă pentru a-l pune pe jar chiar şi pe cel mai lăsător comunist. Se găseau şi dintre aceştia! Din păcate. Dacă nu s-ar fi găsit, nu s-ar fi ajuns unde s-a ajuns, îşi reproşa şi credea cu sinceritate în ceea ce spunea. „Cum şi când s-au infiltrat aceşti carieriştii printre co-muniştii adevăraţi? De ce partidul a devenit o trambulină pentru o carieră de succes, pentru deplasările peste hotare? chiar şi pentru eschivările de la responsabilităţi? Pâ-nă unde poate ajunge obrăznicia profitorilor?!” Se indigna Reghina Ivanovna nu fără motive.

Şi-a dedicat viaţa luptei partinice fără să aştepte ori să-şi ceară răsplata. Că răsplata n-a întârziat să vină e altă treabă. Mulţumiri pe linie de partid i-au fost aduse chiar de la tribuna congresului republican! A fost inclusă în lista celor mai de vază co-munişti din republică. Apoi a fost propusă delegat la congresul XXVII-lea al PCUS! Cum să nu se mândrească cu o asemenea apreciere?! „Toată ţara urmărea cu sufletul la gură lucrările congresului! Secretarul General în persoană mi-a citit numele de la înalta tribună! Interviul din Pravda cu fotografia mea pe prima pagină!? A?! La ce mai poţi visa după toate astea!? Tu contribui direct la educaţia ţării, a celei mai mari ţări din lume! Îţi mai arde, te mai gândeşti atunci la educaţia fiicei? Contează apre-cierea oportună. Aprecierea te mobilizează, te motivează la fapte şi mai grandioase!

Erou al Muncii Socialiste! Câtă satisfacţie şi împlinire am simţit în prezenţa miilor de delegaţi la congres! În asemenea clipe sentimentele de mândrie se amplifică, tind să crească de să nu mai încapă în tine. Dar când mi-au înmânat ordinul?! N-am cuvinte! Am plâns de bucurie. Apoi de la înalta tribună am promis noi realizări. Fi-indcă aveam forţe, capacităţi şi nici un impediment nu mă putea abate de la scopurile trasate la acel forum unional, unde am votat ridicând cu mândrie mandatul.

Vă imaginaţi? Eram un fel de Stahanov, unica femeie cu asemenea perfor-manţe. La congresul republican mi-au fost citate articolele publicate în Tribuna. Eu le scriam doar pentru a-mi uşura discursurile în faţa brigăzilor de muncitori şi colhoz-nici, iar colegii au găsit că-s foarte utile şi le-au publicat în presa unională… Fără să vreau devenisem exemplu nu doar pentru o republică întreagă. Câtă responsa-bilitate!?...”

Vădit emoţionată continua să îşi retrăiască amintirile. Prea plină de sine, Re-ghina Ivanovna se lăsa uşor copleşită, măgulită ci îşi urma instinctele. Victimă a la-udelor, inconştient le vâna, transformându-le într-un izvor dătător de viaţă.

3

La ultimul congres n-a mai avut fericirea să participe. Era gata-gata să plece, avea rezervate biletele de avion şi cazarea la hotelul Rossia. Indiscutabil, ar fi fost apreciată şi, cine ştie ce ar mai fi fost dacă n-ar fi încurcat-o fiică-sa! Blestemata! Re-gretă cu amărăciune acea ratare. Că nici să închidă ochii la nebuniile ei. Cum să se împace cu teribilismul adolescentin? Cum să se lase dusă cu preşul de-o fâţă? Mereu a ţinut-o din scurt, poate prea din scurt. Până şi blugi, a refuzat să-i cumpere, din prin-cipiu, ca să nu se deosebească de ceilalţi copii… Şi uite cum s-a răzbunat!

Dac-ar fi ştiut Reghina Ivanovna ce-i coace tărtăcuţa verde? De ce tocmai fiica prim-secretarei să se drogheze!? Oare există ceva mai degradant? A epatat, i-a plăcut să fie admirată? Intenţionat a comis acele infracţiuni, ca s-o compromită pe maică-sa. Dozele i se furnizau tocmai de la Chişinău, de la hotelul Internaţional. Câtă conspi-raţie! Devenise un fel de expertă printre consumatori, avea preferinţe. Pretindea doar prafuri de calitate! O supradozare, probabil, i-ar fi fost fatală!

Ce mai poate simţi un părinte, aflând că fiică-sa se droghează într-un bar cu re-putaţie dubioasă? Două erau în tot oraşul şi a dispus să fie închise. Urgent! Trebuia cumva s-o izoleze. Barurile purtau toată vina. „O arăta lumea cu degetul. Sufeream de parcă m-ar fi arătat pe mine. Oare mai am vreun drept moral să conduc raionul?”

Tăcu surprinsă de întrebarea ce putea fi enunţată de oricine. Nu-i venea în cap nici un răspuns plauzibil, asta stresând-o şi mai rău. Cântărea. Cântărea şi, ca de fiecare dată balanţa înclina spre carieră. Cariera, laudele şi medaliile, până la urmă, au tras mai greu! Repede se împăcă cu acest adevăr şi nu fără temei începu s-o urască. „Cum să nu o urăşti?” se lamenta, convinsă fiind că iarăşi are dreptate. Iar de undeva din interior îi răbufnea răutatea.

Era rea cu sine, nu-şi putea ierta slăbiciunea din noaptea în care o făcuse atât de îndărătnică. Ce noapte furtunoasă! Furtuni obişnuite pentru finalurile întrunirilor ac-tiviştilor de partid. Totuşi cu cine anume?… Şi-i tot căuta asemănare printre subalterni, apoi îşi amintea de fiecare coleg de partid, fără rezultat însă, căci nu de puţine ori se trezea dimineaţa în pat cu un bărbat proaspăt cunoscut, adică un absolut necunoscut. După câteva pahare nu se putea stăvili, nu-şi controla instinctele, nu-şi dirija hormonii. O lua razna şi se agăţa de primul nimerit în cale. Despre nebuniile ei i-a povestit o bu-nă prietenă pe care mai apoi a dat-o afară şi din partid. Nu avea nevoie de critici în in-teriorul celulei deja bine cimentate.

Subalternii nu-şi permiteau să glumească nici în gând, doar încercau să ghi-cească cine va fi următoarea jertfă. Reghina Ivanovna de fiecare dată cu discreţie îşi ruga jertfa să-i aducă un pahar cu coniac. Pahar nu păhărel, ţin să fac această remarcă, fiindcă din tinereţe fusese şcolită de comsomol, apoi şi de partid, iar cei de la partid în-totdeauna au fost şi vor fi tari. Accentua acest tari de te întrebai dacă cei de la partid chiar sunt cei mai tari?! Şi în ce sunt cei mai tari? În timp ce jertfa alerga să-i umple paharul, se îndepărta. Intenţionat se adâncea în pădure, aruncând din când în când câte o privire în urmă… să se convingă că-i urmată. Tertip cunoscut. Tânărul nepriceput era încurajat s-o urmeze, să nu-şi rateze şansa vieţii dintr-o frică infantilă. Cel totdeauna gata de acte de vitejie, deja se considera protejatul ei, nicidecum o jertfă ordinară! Ca-riera domina peste celelalte interese şi, ca urmare, Regina Ivanovna se trezea în mij-locul pădurii cu paharul de coniac în mâna, alături de tânărul cointeresat s-o cucerească într-un mod cât mai romantic. Ea se lăsa sedusă fără prea multă fandoseală. Cum să re-ziste ispitei tocmai în mijlocul naturii? La lumina Lunii pline multe femei se doreau se-duse de tinerii fierbinţi, dar nu toate aveau acest vino-încoace. Ea îl avea. Ea avea postul decisiv… şi era curtată şi admirată de toţi cei interesaţi. Începea cu lamentări insignifiante despre tristeţea în care se afunda seară de seară în apartamentul ei frumos, apoi îl lua de mână rugându-l s-o cuprindă. El trecea peste, închidea ochii la faptul că nu era frumoasă, devenind chiar antipatică în asemenea momente şi venea cu iniţiativa s-o compătimească, s-o jelească, chiar s-o sărute. O femeie care vrea să fie jelită… nu vrea doar să fie jelită, ci şi mângâiată. Dacă jertfa era mai rezervată în acţiuni, era încurajată, apoi îşi lua ceea de ce avea nevoie o femeie singură la vârsta procreării.

După cuplare, femelele unor specii de nevertebrate îşi ingerează masculii. Din instinctul conservării speciei. Aidoma lor proceda şi Reghina Ivanovna cu acea relaţie, dacă o simplă cuplare poate fi considerată relaţie. Una de-o seară!? Imediat ce-şi atin-gea scopul - îl respingea brutal. Că să nu fie abandonată, se grăbea cu datul papucilor. Unii masculi rămâneau stupefiaţi, alţii - cu numirea în postul mult visat.

4

Se poate oare ca fiica Prim-secretarei să nu urmeze o facultate? Una din cele prestigioase?! Căci absolvise câine-câineşte şcoala. Pentru asemenea progenituri viito-rul era cu porţile deschise, porţi sigilate pentru atâţia alţii. Avea Reghina Ivanovna po-sibilităţi nelimitate, dar fiică-sa tot nu s-a lăsat înduplecată. Analizând la rece situaţia, veni cu un alt verdict. S-o înscrie la o scoală de profil. Nici atât! Degeaba!

Ca să scape definitiv de ea, decise s-o căsătorească. Măritată - va fi în drept să facă orice! Libertate după măritiş i-a promis, doar s-o astâmpere, să nu-i mai răsune numele pe la miliţie. Decizie imbatabilă! Poate cea mai bună la acea oră! Copleşită de grijile familiei va uita de pahar şi marijuana.

Reghina Ivanovna întotdeauna a stat pe poziţii ferme. Alta-i că n-a prea avut de unde-i alege un mascul care s-o suporte. Dar ceea ce conta era s-o mărite urgent.„I s-ar potrivi un mojic tăcut”, conchise ea, selectându- i unul de la o casă de copii. „Pare să fie chiar prea bun, căci şi eu…” Era şi ea de la orfelinat.

Câţiva ani s-a chinuit acel bărbat făcându-i, unul după altul, doi copii. Ambii la cererea mamei-soacră. Apoi n-a mai rezistat, a plecat în lumea mare, lăsând-o cu un băiat de doi ani şi cu o fetiţă de două luni. Că a fugit sau i-a abandonat - nu se ştie, fapt că niciodată n-a mai revenit, nici la soţie, nici la copii. Şi n-au ştiut nimic despre el până acum o lună, când o scrisoare trimisă pe numele nepoatei o anunţa despre o moş-tenire. Vestea despre moştenire o primise tot Reghina Ivanovna şi o ţinea în mare taină, nu cumva să înnebunească nepoată-sa de prea multă bucurie picată din senin pe capul ei beat, căci suma era frumoasă, comparabilă cu toate pensiile prim-secretarei.

„De ce n-a abandonat-o după primul copil? A? Aş fi fost acum cea mai fericită bunică! Ce minciuni o fi ajuns la urechile lui înainte de moarte? De ce şi-a perfectat testamentul atât de inechitabil? S-o fi culpabilizat pentru abandonul fiicei? Păi, la fel a procedat şi cu fiul-său!” analiza în sinea ei Reghina Ivanovna, urând-o şi mai mult pe nepoată-sa.

Se chinuia cu demonstraţii şi căutări de dreptate. Nu le găsea, nu vedea nici o logică de care s-ar fi condus fostul ei ginere în alcătuirea testamentului fraudulos pentru nepot. „Şi ce nepot! Ce băiat! Pâine caldă! Student la medicină, străduitor şi săritor la nevoie! Oricine s-ar mândri cu un asemenea copil frumos şi bun! L-am crescut şi educat, sprijin la bătrâneţe să-mi fie, speranţa mea... Păcat că n-are şi el parte de moştenire. Dar trebuie, trebuie să întreprind ceva, că nici să-l las fără… El merită mult mai mult decât păcătoasa asta! Pe timpuri aş fi apelat la procuror, aş fi organizat un flagrant cum i-am organizat şi fiicei… Pe timpuri uşor le puneam la punct pe toate!... Regret că vremurile s-au schimbat prea brusc, că nu mai am acces la putere, că-s departe de judecători şi procurori, de toate celelalte instanţe… Mă simt atât de marginalizată, că-mi vine să nu mai ies din casă. Mi se face rău până la leşin de neputinţa în care exist. Eu, femeia din fruntea partidului, am ajuns să fiu un om de rând, un nimeni?! După atâţia ani de muncă asiduă am fost trimisă la pensie cu un adaos de cincizeci de lei, echivalentul a cincizeci de ruble ruseşti pentru medalia ofe-rită de fosta uresese. Măcar de-ar fi calculat corect raportul rublă- leu! Mai am acces şi la clinica Cancelariei de Stat, doar că vizitele nu mai sunt la fel de gratuite ca pe timpuri. Şi atât!

Eu, cu toate meritele mele, imaginează-ţi, am ajuns să fiu de rând cu toţi cei-lalţi! Nici o deosebire! Bine că m-au lăsat la acelaşi medic de la lecisanupr! Că ar fi putut să mă excludă şi din listă… dar mai urc lună de lună scările lor ce se ruinează tot mai mult. De ce partidul este atât de nerecunoscător? Poate un om atât de impor-tant precum am fost eu să suporte atâta înjosire şi nedreptate?…”

5

Când fiică-sa a rămas cu doi copii minori, în loc s-o susţină moral, a chemat poliţia şi a denunţat-o pentru consum şi vânzare de stupefiante. A minţit cu bună-şti-inţă, a făcut-o de dragul nepoţilor căci, la drept vorbind, fiică-sa consuma, dar nu vin-dea droguri! De prea multă iubire pentru nepoţi i-a izolat de mama lor pentru a le da o educaţie aleasă. Acum asta o acuză de mărturii false! De unde a mai aflat-o şi pe asta? Şi chiar dacă-i aşa, păi a fost atât de demult!... Şi n-a minţit, deşi i-a plasat dozele. Des-pre ele a uitat, a vrut să uite şi a uitat. Iar asta o mai tachinează cu întrebarea de ce n-a scos-o de sub acuzaţie, căci ar fi putut?! Ar fi putut! Dar nu! A băgat-o în închisoare! Şi-a dorit s-o bage, fiindcă-i o mamă cu convingeri comuniste ferme!

„M-am înţeles şi cu procurorul, şi cu judecătorul! Puteam, eram în exerciţiul funcţiunii! Credeţi că înţelegerea nu m-a costat? Mi-am pătat obrazul cerându-le s-o pedepsească fără a ţine cont de postul meu, s-o pedepsească sever, să le fie tuturor de învăţătură! În toată republică a răsunat acel proces. Fiecare să-şi plătească greşelile! O fiică de comunistă - în primul rând!”

Şi a urât-o pentru totdeauna. A detestat-o pentru toate câte le-a ratat şi pentru toate câte le-a tras din cauza ei! Vroia să se spele de ruşine, să uite şi a cerut să fie mu-tată în capitală. Iar ruşinea s-a consumat imediat ce a primit un apartament într-un nou cartier. Şi s-ar fi instalat liniştea mult dorită dacă, între timp, progenitura de nepoată-sa, n-ar fi pornit pe cărările bătătorite de maică-sa.

6

De ani de zile nu avea nici o veste de la fiică-sa, ea nici nu le mai aştepta. Dar uite surpriza - a primit asta o scrisoare din închisoare. Cum? Dacă s-a rugat personal de şefa secţiei poştale să-i fie adusă în mână toată corespondenţa? Cum? Credea, spera că fiică-sa nu mai trăieşte. Când au ridicat-o, cu cătuşele la mâini, din sala de judecată, a dorit să n-o mai vadă, s-o înghită puşcăria pentru totdeauna! Cât de mult a greşit adu-când-o pe lume! La ce bun s-a mai străduit să-i creeze condiţii? A dat-o la cea mai bu-nă şcoală. I-a adus bucata de pâine albă cu unt şi cu salam, iar de fiecare An Nou - por-tocale, daruri de la Moş Gerilă la care mulţi dintre colegii ei visau. De ce?

„Eram la putere şi aveam posibilităţi nelimitate! Un singur capriciu i-am re-fuzat! Din principiu. Nu i-am dat maşina la scară! Şi uite cum s-a răzbunat! Chiar şi fără blestemata de maşină, avea destule privilegii. Şi nici o gratitudine! Nu s-a mulţu-mit cu puţinul, care deloc nu era puţin - să plătească cu răcoarea! Să plătească, dacă n-a ştiut să-şi preţuiască mama!...”

“Cine pe cine n-a ştiut să preţuiască?” se întreba uneori Reghina Ivanovna fără a mai căuta răspunsul. Îl cunoştea şi, se înfuria de fiecare dată când şi-l amintea. De unde atâtea pretenţii faţă de mamă-sa? Ei şi ce dacă- i prim-secretară?!

„Anume un prim-secretar nu trebuie să se deosebească de ceilalţi. Această fra-ză am auzit-o din gura unui înveterat comunist şi am ţinut-o minte toată viaţa. Poate dacă i-aş fi satisfăcut poftele, acum la bătrâneţe aş fi avut-o alături… Nepotu-meu îmi toarnă verzi şi uscate de nu mă văd, din cele mai dulci şi le înghit, chiar îmi place să-l ascult. Mă fac că nu pricep, mă las dusă de nas! Repetă ce zic eu, face ce vrea el, apoi îşi cere scuze! Sincere scuze! Cum să nu-l iert, cum să nu-i intru în voie, cum să nu-i fac pe plac, când mi se linguşeşte ca unul mic?

Iar asta-i leit mă-sa! Mai rea chiar! Din ce în ce mai rea! Nu mă mai pot ab-ţine, o urăsc deschis! Nebuna n-a uitat şi nu vrea să mă ierte pentru că odată, în copi-lărie, i-am spălat mâinile până la sânge cu un burete aspru. Ranchiunoasa! De ce a pus mâna pe pisică? Şi de ce-i spun că-i rea ca şi mă-sa!? Ba-i mai rea decât mă-sa! Doamne, Dumnezeule! Cu ce am greşit!?”

Ca să vezi! Fiind ateistă convinsă, niciodată n-a pronunţat cuvântul Dumnezeu decât în bătaie de joc, mai ales faţă de nepoţi. Rău a ajuns-o cuţitul la os dacă-l strigă pe Dumnezeu în ajutor!

„Of, pipernicita! Că seamănă cu tată-său! Unul mai răsărit nici nu s-ar fi în-surat cu… Şi acela a făcut-o doar pentru că i-am promis bani şi carieră! Am râs mult în sinea mea - nu i-am dat nimic. Totul trebuie câştigat prin muncă, nu prin căsătorii convenabile şi cointeresabile! Aşa i-a trebuit! S-a lăcomit! Şi pentru a se asigura i-a făcut tocmai doi copii! N-a înţeles din prima că n-are cu cine face borş, tâmpitul! Apoi a fugit! Oare aşa face un bărbat când nu-şi mai poate stăpâni consoarta? Iar eu? Eu de ce trebuie să sufăr de pe urma laşităţii lui?! A lor! Şi încă ceva: de ce i-a lăsat beţi-vei toată averea?! De ce n-a împărţit egal? Măcar un sfert să-i fi lăsat şi băiatului… Unde-i logica?”

7

Prin pereţii apartamentului răzbăteau injuriile răcnite de o voce piţigăiată ce persevera în lecţii de comportament civilizat, apoi alta baritonală, fumată, nu se lăsa mai prejos. Reghina Ivanovna, care dădea sfaturi înţelepte în stânga şi în dreapta nu mai avea nicio influenţă asupra nepoatei. Ura grea se vărsa între ele. Cu răutate se pri-veau de fiecare dată când se întâlneau accidental. S-o facă intenţionat, nu risca niciuna nici alta. Ambele se temeau de o naivă scânteie capabilă să declanşeze o luptă corp la corp. Se temeau, se urau şi, pe cât posibil, se evitau.

Ceea ce ajungea la urechile vecinilor nu reflecta nici pe departe adevărata lor relaţie. Nu e deloc dificil să-ţi imaginezi ură mocnindă, pe care nici nu încercau s-o mascheze.Parte din care rămânea pentru a doua zi, când totul se relua. Şi tot aşa. O per-petuă cruzime neînvinsă, impenetrabilă pentru raţiune. Raţiunea se consumase, lipsea cu desăvârşire. Domnea instinctul de supravieţuire şi gândul că undeva asta are mulţi bani pe care nu-i merită, iar cel care-i merită - e gol-pistol.

Din dorinţa de a face dreptate, bunica blama şi mai vehement desfrânarea ne-poatei. „Cât oare mai am de îndurat?” Întrebarea răsuna destul de des în mintea ei, re-vigorându-i esenţele comuniste de a nu tolera încălcarea regulilor de comportament în spaţiile publice. Zicea că nu mai poate, dar nu avea de ales şi le suporta în continuare cu stoicismul şi încăpăţânare. „Am reuşit să ridic un raion codaş, atâtea am izbutit şi nu mă pot isprăvi cu o… ca asta!” se întreba Reghina Ivanovna.

Gata, are o idee! Ştie ce! Ştie cum să acţioneze ca să nu-şi lase auraşul fără nimic. Băiatul merită mai mult decât beţiva naibii!

8

A ieşit la balcon intenţionat, tocmai când nepoată-sa fuma, scuturând scrumul direct peste rufele scoase la uscat. Fata tresări. Nu se aştepta să fie surprinsă într-un asemenea moment intim de savurare a plăcerilor lumeşti. Tresări, se simţi ameninţată, iar instinctul de apărare o făcu să ţipe.

– Nu răcni, nebuno! Idioato! strigă din toţi bojocii bunica, turbând de furie că fata iar ridică hărmălaie fără vreun motiv. Ruşinea faţă de vecini o învăluia doar când deschidea uşa să iasă afară.

– Tu eşti nebună, tu nu urla! urmă răspunsul prompt al nepoatei în fraze ţipate şi mai tare.

– Nu răcni, debilo! Te aud vecinii!

Bunica de fiecare dată avea mare grijă să nu deranjeze, se mai îngrijea şi de faima ei de comunistă, regretând că acceptase să locuiască într-un asemenea imobil de elită. Epuizase toate metodele de educaţie care niciodată nu-i aduceau rezultatele scontate. La ţipete şi lovituri, fata răspundea cu aceeaşi monedă, ba şi mai mult. Bunica se văzu nevoită să-i tempereze acţiunile. Pentru o clipă. O comunistă poate fi învinsă? Deci? Nu va ceda! Va lupta! Până la capăt! Va lupta fiindcă-i o luptătoare. Unde-i mâ-na de fier cu care pe timpuri s-a impus în faţa unui raion întreg?! Întrebările îi veneau aşa, pentru încurajare. „Chiar să nu mă izbăvesc de-o beţivă? Dintotdeauna am com-bătut vehement viciile. Adevărată comunistă în suflet!”

Argumentul veni pentru a-i induce putere. Înaintă spre inamic, înfruntându-i ra-fala de înjurături. Nu le auzea, parcă îi ocoleau timpanul. Cu stânga îi astupă gura. O apucă de un crac, şi, o împinse peste balustrada balconului. Ca s-o sperie. Fata nu se lăsă. Atunci o împinse cu tot restul puterilor. Fata, plutind o clipă în aerul din balcon, simţi cum se scurge în afară. Bunica n-o mai ţinea… Uită să ţipe. Încerca să înţeleagă ce se întâmplă. Nimic. Doar se prăbuşea în gol. Respiraţia adâncă, una de uşurare, tră-da efortul bunicii. Ştergându-şi fruntea de broboanele mari de transpiraţie se piti în balcon, se furişă să nu fie văzută de vecinii de vizavi. Apoi alergă la clinica unde, din timp, îşi programase o vizită la medicul dentist. Ce alibi veridic! Bine că balconul dă-dea în curtea din spatele casei, altfel ar fi fost obligată să păşească peste cadavrul nepoatei.

SECŢIUNEA POEZIE:

MENŢIUNI: Diana Frumosu, Adela Naghiu, Adrian Diniş, Leonard Ancuţa,  

Cristina-Bianca Dan , Andreea Teliban, Tincuţa Bernevic Horonceanu.

PREMIUL ASOCIAŢIEI CULTURALE „A. G. Bacovia” - Deniz Otay; PREMIUL REVISTEI „FEREASTRA” - Carmen Tania Grigore; PREMIUL REVISTEI „OGLINDA LITERARĂ” - Ecaterina Bargan; Premiul II - (ex-aequo) Victoria Milescu, Virgil Diaconu; Premiul I - Liviu Ofileanu

MARELE PREMIU: Carmen Dominte

POEZII ÎN CONCURS:

Adrian Diniş

***

mă plimb pe străzi

mai ceva ca un autobuz

cu trupul înghesuit de bătrâni

certăreţi tineri nesimţi

şi de Georgiana mea

pe care toţi vor s-o atingă

când mă opresc în faţa unui bloc

luminile se sting pe rând

în note de pian în afară de una

întotdeauna mai rămâne una

într-o implozie de zăduf

Georgiana citeşte întinsă în pat

prinsă între cearşafuri albe

cu fereastra deschisă

şi cu pieptul dezgolit

ştiu că văd lucruri

nu poate fi ea la fiecare fereastră

cu lumina aprinsă

bântuipe stradă

maşinile nu trec

oamenii nu trec

secundele nu trec

dimineaţa a început să ningă

copiii îşi făceau bulgări din mine

şi aruncau cu inima mea

peste tot

Diana Frumosu

În memoria unui criminal

scriu azi în memoria unui criminal

care și-a ucis propria fericire

dintr-o simplă aiureală

scriu azi

în memoria criminalului din mine

Abia mă abţin

sfârcuri de moarte ies în ochii mei

de trei zile mă irită tot ce ţine de viaţă

abia mă abţin să nu urlu,

să nu plâng, să nu mor

încap în toate muchiile cerului cu dumnezeu

rugăciunile atârnă pe dreapta pieptului

nimeni nu mă aude,

nici că aş vrea să fiu auzită

tăcerea mea plânge la toate colţurile lumii

macabră e singurătătea

o, şi cum zbiară în mine bestii!

azi sâcâi lumea cu o evadare

„vreau să plec undeva”

abia mă abţin să nu urlu, să nu plâng, ...

să mor e prea simpu

Să mori tânăr e ceva

ramurile unui cais îşi atârnă culoarea

prin scobiturile gardului

din praful prin care

circulă toată ziua maşini

mă privesc fructele

spânzurate de roţi şi tălpi

să mori tânără e ceva

aerul mă va purta pe buzele lumii

la fel de frumoasă ca şi azi,

când nebunia îmi curge uleios pe trup,

iar visele produc palpitaţii

eu nu voi fi bătrâna

cu basmaua abia legată de mâini în tremur,

cu melci în hormonii obosiţi

şi cu faţa melancolică

(pentru că bătrâneţea de fapt

e o viaţă a amintirilor)

eu voi rămâne ca şi azi

să mori tânără chiar e ceva

Tincuţa Horonceanu Bernevic

Statuia de nisip

Se ridică în spatele meu

mă întreabă dacă va ploua mâine

dacă fumez

şi cunosc limba engleză

scot capul pe geam uitasem

lumina aprinsă

clapele pianului amuţite

stau în genunchi

şi privesc marea

lumina înflorind din nisip

Dumnezeu aşază o piatră

să-mi pot odihni fruntea,

Dumnezeu aşază o pasăre,

un cer, o lumină,

se ridică în spatele meu

statuia de nisip

cu ochi de copil

O sută de cai albi

O sută de cai albi

Îmi galopează în palme

Atunci când te apropii de mine

Adulmecă vântul ca o supărare

Pusă în cui

Pentru zile negre de toamnă

Vorbele se răsucesc în piele

Devin săbii

Ai aceeaşi privire

Uitată în gară

Când te ningea pe un peron

Din care trenurile ţâşneau

Spre destinaţii obscure

Mi-am uitat inima

La tine în palme

Ţi-am strigat s-o pui la păstrare

Şi tu ai încălzit-o

La sân

Până a rodit o altă inimă

Din care va ieşi o alta,

Din care va ieşi...

Lumea lui Tudor

Dincolo de uşile albe

Lumea era o minge de plastilină

Pe care Tudor

O ţinea în mâinile mici

Şi-i dădea formă de inimă

Când era supărat

Îşi lipea lumea de obraz

Şi-i asculta ticăitul inimii

Spunând că acesta

Este ceasornicul lui Dumnezeu

Lumina curgea în el prin

Perfuzii albe ca firele de lună

Într-o zi Tudor a uitat să mai râdă

Apoi s-a făcut noapte

Şi râsul s-a transformat în pasăre

A întins mâna şi a hrănit

Pasărea din palmă

N-a putut s-o ajungă din urmă

Ţin în mâini o minge de plastilină

Şi ştiu că dacă-i dau formă

De inimă

Ea va începe să bată

Ca un ceasornic

Luându-se la întrecere

Cu inima mea.

Ecaterina Bargan

ai plîns şi cerul s-a înseninat

nimeni nu iubeşte cuţitele în cuvinte

cînd amintirile se decojesc

şi rana rămîne deschisă

atît de simplu priveşti dispariţia de parcă

tu însuţi ai fost întotdeauna un gol

sîntem cu toţii aici

dar nu înţelegem cum de s-a întîmplat

că ai plîns şi cerul s-a înseninat

lucruri inofensive

într-o zi poţi să te trezeşti altfel.

te apropii de clanţa uşii, vezi cum

te ruinezi şi începi să plângi.

te cuprinde un fel de disperare umilă

ca într-un coşmar.

îţi promiţi să nu mai înjuri dimineţile,

dar în următoarea zi faci la fel.

într-o zi poţi să te trezeşti

de una singură, târându-te pe brânci,

chemându-ţi jumătate de oră pisica,

dar de fapt

să-ţi dai seama că nu ai pisică

şi nici măcar nu-ţi plac

pisicile.

Liviu Ofileanu

excavatorul întoarce pământul şi biserica

pentru că ai tăcut ieri, când i-au sfârtecat

pe apostoli şi astăzi, când fără nici o vină

un autobuz cu elevi a căzut între stânci,

filosofii s-au supărat cel mai tare

între ziua de sâmbătă şi duminică,

pentru fumul de la pearl harbour ş.a.m.d.

de atâta amar de vreme trebuie să fi ajuns

în visele Tale cucuta lui socrate dar

n-ai răspuns decât prin tornade şi cutremure,

câte un mic pompei ici-acolo, un fleac

precum word trade center.

lumea s-a plictisit de aşteptare… în absenţa

emoţiilor puternice, foamea de adevăr

descarcă adrenalina în stare pură:

cargouri cu heroină pe bază vegetală

şi astea spulberate de un tsunami din dragoste.

speranţa ucide oamenii – de vii

le scrie numele pe crucile-de-mort.

chiar dacă am sugruma clopotele

să ducem naţionalismul până în coreea,

xenofobia în catacombele creştinismului

Omul tot om rămâne, sofistul

care încalcă primul ceea ce afirmă.

şi totuşi, oare cum ar fi arătat ana lu' manole?

– frumuseţea tipică plaiului, ţăranca trupeşă,

bisericoasă, o prostănacă atrasă

de mirtul unei bărbi meditative?

nu i-am văzut un obraz precum al lunii,

surâsul plural, aglutinat în bulevardul

revoluţiilor din '89 şi 2009? surâsul

feciorelnic care anula veacuri de umilinţă?

dacă trupurile putrezeau în uitare –

Ana ieşise din zid  pruncucidul

e metafora libertăţii mereu confiscate.

îmbătrânim şi nu o vedem pe ana

despletită ana. bombele dau

cu tesla morţii strat după strat:

icter negru / ciumă roşie. nimic mă,

nimic. urmele sunt acolo, ana nicăieri…

Victoria Milescu

Imitându-i pe ceilalţi

Dumnezeu şi moartea

îmi poartă de grijă

eu fac să dureze efemerul

construiesc o casă pentru vrăbii

sădesc un pom pentru Rai

fac un copil care va dărâmă casa

fiind prea mică

şi va tăia pomul

pentru că nu rodeşte

scriu o carte despre toate acestea

şi cineva o va arde

să se încălzească sub viscol…

Oricui i se poate întâmpla orice

Vântul trece pe lângă

adăpostul femeilor maltratate

ele mor râzând

pe gardul înalt cu colţi de fier

au pus cerul cu stelele

la uscat

vine femeia nopţii

tocurile ei ascuţite

se înfig sacadat

în carnea trotuarului

vântul trece prin părul

ce-i ascunde faţa surâzătoare

îi fură mica poşetă cu rujul

maron

îi trage trotuarul de sub picioare

rulează iarba

sub care se zbenguie peştii...

Virgil Diaconu

Dimineaţa

În fiecare zi, o armată de vrăbii îmi deschide fereastra.

În fiecare zi, gălăgia lor îmi aruncă în faţă dimineaţa.

Dimineaţa, prinţesa aceasta de cartier

care îşi bagă nasul peste tot, prinţesa cu capul plin de vrăbii,

care mă plesneşte peste ochi cu palmele ei luminoase

şi mă umple de cântec.

În fiecare zi, o armată de vrăbii îmi deschide fereastra,

joacă şotronul pe masa mea, printre manuscrise.

Nici nu mă trezesc bine şi camera se umple de larma lor.

Toate au să-mi spună câte ceva.

Toate mă ceartă pentru grădina mea de umbre,

pentru visele rupte; pentru trandafirii mei negri.

Ziua mea începe cu o zarvă de vrăbii.

În fiecare dimineaţă ele trag de pe mine leşul tristeţii ce mă acoperă.

Eu voi pleca să cuceresc lumea cu o legiune de vrăbii.

Voi pleca să cuceresc lumea cu un singur poem.

Da, cu o singură vrabie mă lepăd de întuneric

ca de o haină veche.

Acasă

Cineva îmi bate la uşă. Câmpia!

Tocmai câmpia, sosită de departe

şi în cămaşa ei subţire: de flori.

Câmpia cu depărtare cu tot,

cu greieri cu tot.

Cineva îmi bate la uşă. Vuietul! –

Pădurea îmbrăcată în verde

şi purtând pe cap toate cuiburile

şi toate cântecele păsărilor.

– Să intre! – le strig străjilor mele,

deşi toată suflarea este trecută deja

de strigătul meu, de străjile

şi vămile mele.

Eu le primesc pe toate

în inima mea, în scriptorium.

Pe toate, de parcă aş fi cetatea

Ierihonului, dimineaţa,

când îşi deschide porţile.

De parcă aş fi Noe,

care îşi însămânţează corabia.

– Să intre! – le strig străjilor,

şi făpturile Domnului îşi află

toate locul în mine, în celulele mele.

Femei de umbră foşnesc printre ierburi,

lumina trandafirului urcă muntele.

Şi iubita îşi ridică în înalt cocorii.

Da, eu îmi deschid inima

pentru toată lucrarea.

Şi îl aduc pe Domnul în sufletul meu,

frunză cu frunză.

Şi pasăre cu pasăre îl aduc

pe Domnul acasă. Val cu val.

Acasă, în sufletul meu,

unde i-am pregătit tot ce îi trebuie:

cireşe pe masă şi apă curată în cană.

Până şi cuiburile i le-am lăsat tot lui:

să petreacă cu păsările

dacă nu s-a săturat de clinchetele lor.

Numai fratele Ioan bate în porţi

cu Apocalipsa lui!

Cu capul îngropat în nălucile sale,

el vede peste tot numai foc şi pucioasă.

Şi cum deschide gura să vorbească,

iată că se face întuneric pe tot întinsul.

Da, uneori aud în el

strigătul bufniţei… Strigătul morţilor.

Uneori văd în el umbrele morţilor

şi îl dau afară din Grădină.

Cu hârcile lui cu tot îl dau afară,

pentru ca Domnul să se plimbe

mai departe netulburat

printre ierburi şi greieri;

prin Grădina înflorită în mine.

Pentru ca Domnul să rămână

şi în seara aceasta cu mine la cină.

Şi să ridice din ţărână cetatea Ierihonului

prăbuşită în celulele mele.

Carmen Dominte

Camera lui Edi

Secvenţa unu

Camera mea doarme cu gura deschisă

şi absoarbe tot întunericul.

Cu ochii închişi, eu nu sunt decât

respiraţia ei amară.

Primele raze, ca nişte ace,

se înfig brusc în gol,

pielea mea găurită sângerează.

Atunci, mama astupă cu trupul ei

toate crăpăturile.

Eu nu mă dau cu capul de pereţi

ca să n-o doară pe mama.

Stau pur şi simplu nemişcată

şi aştept să-mi aud numele şoptit

în întuneric.

Secvenţa doi

Pe Edi l-au adus într-o cutie de plastic.

Eu am făcut atunci ferestre rotunde,

ca Edi să poată să respire.

Îi turnam în fiecare zi un pahar cu apa,

apoi multă îngheţată şi frişcă.

Edi nu-mi răspundea niciodată.

În camera lui Edi e plăcut,

acolo s-au întors toate lucrurile la locul lor.

Crăpăturile se înghit unele pe altele

şi intră în palma lui Edi.

Eu îi deschid pumnul ca să-i văd liniile

ca nişte aţe deşirate.

Două becuri luminează egal;

când se sting, Edi clipeşte.

Ferestrele lui Edi au perdele lungi.

Aerul trece prin ele şi mângâie părul lui.

Merg pe covorul neted şi moale ca pielea,

până alunec.

Edi se strânge şi mă prinde în braţe.

Stau acolo până târziu

şi Edi visează tot felul de chestii.

În lumea de plastic, Edi încape cu greu.

El e tot o cameră ce doarme.

Doar eu mă cuibăresc la pieptul lui

şi bat ca o inimă adevărată.

Până când mama mă strigă de afară.

Secvenţa doisprezece

Mă desprind de noapte ca de o unghie

tăiată din carne.

Pătrund într-un oraş învineţit de frig,

cu toate străzile făcute ghem sub el.

Mă strecor printre blocuri ca un fir de aţă.

Mă opresc la vitrinele cu manechine

Prin spatele meu trec alte manechine.

Păşesc într-o lume în care

nu se întâmplă nimic.

Mă întorc repede în camera lui Edi

Aici am lăsat puţină căldură.

ECOURI

Emil Proşcan: „Într-un anume fel, prin tot ce s/a întâmpla pe scena ediţiei a IV-a a

Concursului Naţional de Literatură «Agatha Grigorescu Bacovia», reprezintă o şansă pentru... normalitate.

Gheorghe Neagu: „Anul trecut am lipsit, dar acum doi ani am stat pe această scenă lângă Grigore Vieru, Adrian Păunescu şi regretata Tatiana Stepa, pe care o iubeam şi o iubesc în continuare, la fel ca şi dumneavoastră. Vă felicit pentru ideea de a organiza un festival care să-i poarte numele, a cărui a doua ediţie se va desfăşura în această seară.

Florentin Popescu: „Azi, în România aşa-zis post-decembristă, cultura nu se mai face la Bucureşti, sau nu se face numai acolo. Se face prin aceste fundaţii şi asociaţii culturale, animate de nişte inimoşi (…) Salut manifestarea dumneavoastră de astăzi, de la Mizil, şi îi felicit pe câştigătorii concursului!”

Mihaela Perciun: „O întâmplare fericită a făcut să descopăr Mizilul, acest orăşel patriarhal cu oameni deosebiţi. Continuându- şi tradiţia, au lansat cea de-a IV-a ediţie a Concursului de literatură naţională, la care au propus lucrări peste patru sute de participanţi din ţară, din alte colţuri ale lumii, chiar şi din Noua Zeelandă. Uite că la Mizil se poate.”

Virgil Diaconu: „Dacă Geo Bogza şi-ar putea rescrie tablet dedicată Mizilului, el ar transforma «locul în care nu se întâmplă nimic» în locul în care, de patru ani, se întâmplă ceva”.