UN FESTIVAL DE LITERATURĂ - TEXTE ALESE

AMINTIRI DESPRE

FESTIVALUL DE LITERATURĂ „AGATHA GRIGORESCU BACOVIA” 
II

EDIŢIA  A TREIA

(octombrie 2009)

Atenţionare: Revăzând zilele acestea textele primite la cele nouă ediţii ale Festivalului Naţional de literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”, am avut revelaţia unei literaturi cu mult mai multe resurse decât s-ar putea crede. Din nefericire, izvoarele limpezi, dispreţuite sau ignorate, îşi pierd murmurul în adâncurile faliilor unei societăţi în derivă, în timp ce apele „desenate” pe hărţile culturii „oficiale” sunt tulburate de aluviunile orgoliilor şi, de multe ori, ale nonvalorii. Citind textele care urmează, câteva excepţionale, sunt convins că mulţi cititori îmi vor da dreptate.

Emil Proşcan şi amintirea Tatianei Stepa

Sub ogivele ce închipuiau o catedrală de îngenunchere, de pe scena pustiită a răsunat vocea Tatianei Stepa, venită de undeva, de foarte departe: „Vă las toate ce-au fost bune,/ Dar şi cele ce n-au fost,/ Vă las tot ce nu pot spune,/ Nu mai are niciun rost.// Vă las dragostea pierdută/ Şi tot chinul de apoi,/ Gura mea nu mai sărută,/ Vă las dorul meu de voi.// Vă las drumul către lună/ Şi copacii mei stingheri,/ Vă las lupta mea nebună/ Pentru viaţă până ieri.// Vă las lacrima cu care/ Am dormit la căpătâi,/ Vă las nopţile amare/ să vă apere mereu,/ Vă las iarba, cerul, marea,/ Vă las tot ce am fost eu.// Vă las sufletul în palme,/ Azvârliţi-l printre fragi/ Şi iertaţi-mi voi povara,/ Toţi cei care mi-aţi fost dragi.// Dar vă las şi bucuria/ Şi tot cerul meu de stele,/ Vă las singura-mi avere,/ Vă las... cântecele mele.”

Când acurdurile de chitară ale amintirii s-au stins, Emil Proşcan, primarul de atunci al Mizilului, a salutat oaspeţii, concurenţii şi spectatorii, adăugând: „Împreună, aici, sper să reuşim materializarea momentelor de suflet pe care ni le dorim cu toţii, momente care să pună în lumină valorile perene ale culturii...”

După care trist, obosit şi parcă tot mai singur, a luat cuvântul Adrian Păunescu: „Anul trecut - spunea poetul - eram mai mulţi, mai ales prin valorile care erau lângă noi, şi nu realizam că sunt lângă noi. Aşa e făcută fiinţa noastră, să înţeleagă eve-nimentele abia după ce nu e mai pot repeta.

Este incredibil, totuşi, că anul trecut erau aici Grigore Vieru şi Tatiana Stepa, iar în ianuarie a trebuit să-l lăsăm pământului pe Grigore. Ce să mai zic de moartea, la 46 de ani, a Tatianei...

Dar viaţa valorilor este infinită. Şi poate asta ar fi una din definiţiile culturii: puterea de a semăna azi şi de a aştepta recolta cine ştie când.”

Da, inima lui Grigore Vieru, cel care venea, de fiecare dată, cu bucurie la întâl-nirile noastre, a încetat să bată, după un stupid accident, la 18 ianuarie 2009, la Spitalul de Urgenţe din Chişinău. În urma sa foşnetul de cuvinte a devenit eternitate: „Eşti trist, te pregăteşti de iarnă?/ Iubita parcă mă întreabă,/ Iar eu, senin, răspundu-i parcă:/ Mă pregătesc de flori şi iarbă”.

Iar Tatiana Stepa...

S-au spus multe cuvinte triste şi frumoase, despre oameni, despre cultură, des-pre rosturile fiinţei. Prin telefonul preluat prin staţia de amplificare, dl. academician Eugen Simion şi-a cerut scuze pentru amânarea prezenţei domniei sale la Mizil (acest lucru s-a întâmplat în anul 2011), subliniind: „Legat de cultura românească actuală ce pot să vă spun, decât faptul că e cam uitată de oamenii politici. Bugetele îi sunt şi ele defavorabile, în sensul că dacă e ceva de tăiat, se taie de la cultură (care nu ţipă!)”

Juriul festivalului, a fost format din: Riad Awwad (preşedinte), despre care cri-ticul ieşean Marius Chelaru spunea: „Riad Awwad se adaugă, iată, galeriei de poeţi din lumea arabă care au scris pe meleagurile noastre (...) aducându-ne, în felul lui, câ-te ceva din muzica atât de specială a Orientului”, Gheorghe NEAGU (redactorul şef al revistei „Oglinda literară”), scriitorii Laurenţiu GHIŢĂ, Marin Ifrim şi Aida Hancer (laureata Marelui Premiu la prima ediţie)

Premiile au revenit mai ales scriitorilor din generaţia tânără, care s-au impus prin prospeţime şi talent, dar - ca şi atunci - cred că nu efemeritatea premiilor a contat, ci valoarea majorităţii concurenţilor şi, implicit, a textelor înscrise în concurs.

SECŢIUNEA PROZĂ

Premiul III i-a revenit Florentinei Dalian, premiul II ziaristei Liliana Sime şi premiul I studentei Andreea Gabriela Bănică.

Săptămâna 52 (Fragment)

Andreea Gabriela Bănică

După ce au primit bolul cu cenuşă al mamei lor de la o asistentă corpolentă, Manu l-a sigilat şi l-a de-pozitat cu grijă între hainele groase din bagaj. Au epu-izat aproape două ore plimbându-se pe străzile vechi ale capitalei, minunându-se de arhitectura riguroasă a faţadelor şi încercând din răsputeri să citească numele străzilor. Distracţia le fu întreruptă de ticăitul respon-sabil al ceasului. Venise timpul să se îndrepte către ae-roport. În taxi, după o tăcere aparent confortabilă, Pe-dro şi-a făcut publice ideile:

– Ştii, acasă... în State vreau să spun... mă văd cu fata asta... Lindsay.

– Sună a nume de blondă.

Replica seacă şi îmbibată de dezgust a surorii îi topi pe dată elanul suficient de şovăielnic.

– Iartă-mă, n-am vrut să fiu rea. Dar chiar sună a nume de blondă.

– Este. Şi cred că o să se mute cu mine.

– Crezi? Şi ce te face să crezi asta?

– Păi... stă din ce în ce mai mult acolo şi are şi vreo câteva haine... Mă rog, şi periuţa de dinţi...

– Sper că are una şi la ea acasă!

– N-am simţit până acum că n-ar avea... dar Pedro se încruntă şi reflectă serios la acest aspect. Părea să fi rămas pe gânduri, iar Manu aştepta cu nerăbdare con-tinuarea. Presimţea că mai urma ceva.

– Dar asta e bine, nu? Adică... ţii la ea şi vă petreceţi cea mai mare parte a timpului liber împreună...

– Da. Dar eu nu vreau să... Vezi tu, doar ţin la ea. N-o iubesc. Nu ştiu cum vine asta. Poate o iubesc. Dar credeam că sentimentul ăsta e mai profund, mai... cum să-ţi spun? Când vin spre casă nu mă gândesc la ea, nu-mi vine să merg mai repede ca să ajung mai repede şi s-o îmbrăţişez, să-i spun c-o iubesc, să-mi imaginez emoţionat sce-na, să-mi doresc să plec din sala de operaţii pentru simplul fapt că mi s-a făcut dor de ea... Nu ştiu. Poate sunt eu căzut în cap.

Deschise gura să mai spună ceva, profitând de uimirea Manuelei care o îm-piedica să formeze o propoziţie coerentă, însă şoferul îi răspunse într-o spaniolă puţin afectată de lipsa exerciţiului că a citit prea multe cărţi de dragoste, dar şi că, teoretic, avea dreptate, însă era posibil să nu se întâlnească în vecii vecilor cu acel sentiment complex şi „momentan utopic”. N-a avut darul de a-l încuraja, iar tot ce a putut scoate de la sora sa mai mare (şi dornică să schimbe subiectul) a fost un „subscriu!” grăbit şi convins.

– Mulţumesc.

Liniştea ce a urmat până la aeroport a valorat 50 de coroane. Manu îi dădu de înţeles că îl ascultase, dar că nu-l putea sfătui în vreun fel. Trebuia să-şi asculte inima. Sau mintea. Sau ce-şi asculta el de obicei în momentele de răspântie. Au luat un ceai fierbinte la masa care le-a servit drept suport la „regăsire”.

– Manu, tu... te descurci?

Ochii i se făcuseră arzători. Nu putea să-l mintă.

– Aşa şi-aşa. Habar n-am. Probabil o să fiu bine cândva.

– Dacă ai nevoie, sună-mă. Nu ştiu ce minuni pot face prin telefon, dar o să încerc. Da? Ceaiul i-a fript vârful limbii.

– Mulţumesc.

Nu a fost o despărţire lacrimogenă. Au făcut schimb de adrese de tot felul, nu-mere de telefoane mobile, urări de bine. Îmbrăţişarea de final a fost cea înduioşătoare. Şi-apoi Manu a ajuns din nou în avion, din nou privind printr-o fereastră rotundă un oraş căptuşit de abur, din nou gândindu-se la schimbare. Dar cu ochii ceva mai veseli. Şi stomacul mai puţin revoluţionar.

Manu n-ar fi avut timp să-şi caute o rochie. A ales-o din garderob pe cea în care se simţea cel mai bine. Nu trebuia să se ocupe foarte amănunţit de ţinută, mai avea să potrivească pantofii şi poşeta şi putea să se culce liniştită. Avionul întâmpinase o mică dificultate la aterizare şi au rămas în aer vreo câteva zeci de minute în plus, iar întoarcerea de la aeroport o epuizase complet. Nici măcar nu-şi desfăcu bagajele.

Abia a doua zi îşi aduse aminte de cenuşa maică-sii şi s-a întrebat dacă fusese oare „ortodox” să o ţină sufocată printre pulovere toată noaptea. Remuşcările i-au dis-părut după probarea rochiei. Încă îi venea bine. N-o mai purtase de când Alberto îşi afişase picturile pe la o galerie şi avusese loc o mică recepţie în cinstea acelui eveni-ment. De fapt, atunci îl văzuse ultima dată. Idiotul a încurcat heroina cu zahărul pudră după ce a aflat că reuşise să-şi vândă toate tablourile. Da, suporta bine şi pantofii... era mulţumită. Urna cu rămăşiţele carbonizate ale mamei o privea reprobabil în oglindă, de pe raftul din spate.

S-a dezbrăcat de rochie şi şi-a tras o pereche de pantaloni şi un pulover din gea-mantanul încă incomplet despachetat. Cu vasul sub braţ a pornit hotărâtă spre faleză. „Ţi-o fac eu, mamă”.

S-a oprit aproape de acvariu. A constatat clătinând din cap starea vremii, di-recţia vântului şi înălţimea periculoasă a valurilor. Cu paşi calculaţi, a depăşit clădirea cu peşti şi s-a postat într-un loc stâncos, unde ameninţarea apei era suficient de departe iar briza agresivă nu îi sufla în faţă. Desfăcu capacul recipientului şi îl întoarse rapid cu fundul în sus. Conţinutul fu împrăştiat ca fluturaşii meniţi să culeagă date despre tor-nade din filmul ăla cu nume de îngheţată în care a apărut şi Helen Hunt.

Maică-sa dispăruse printre valuri, cu ajutorul vântului care îi spulberase toate urmele. „Nu mai rămâne nimic din noi. Doar amintirea. Dacă îi mai pasă cuiva”.

Era înţepenită lângă balustradă cu o urnă goală în mână. Sparse urna, adună cioburile mari şi le aruncă în primul coş de gunoi. Apoi, cu mâinile în buzunare, privi ceasul cu termometru din intersecţie şi socoti că venise momentul să se ocupe de casă şi de apariţia din seara ce o aştepta după colţ.

SECŢIUNEA POEZIE

Vlad Ionuţ Sibechi

(premiul III)

în casa bunicii

e seară bunica îşi ţine nepoţii lângă ea

ca o cloşcă

podul casei e plin cu poveşti –

nişte fluturi de noapte ascunşi

printre vechi ulcioare şi războaie de ţesut

în picioarele goale noi căutăm jeraticul

cu care hrăneşte caii bunicul

el ne ceartă că-i împrăştiem grăunţele

apoi ne îmbrăţişează spunându-ne poznaşi

casa bunicilor e un loc paradisiac

în care trecutul şi prezentul sunt

două mirese la aceeaşi nuntă

bunicul are super-puteri

poate să cânte dintr-o frunză

să oprească ploaia

mama a spus că demult şi bunicii

au fost copii

cineva i-a furat pe bunicii-copii

şi i-a scimbat cu aceşti

bătrânei cu pleoape tot mai grele

pe care doar zâmbetele noastre

le pot deschide

Adrian Diniş

(Premiul II)

Flori de cancer pentru tine. Dedespărţire

Plouă, nu mai trebuie să spăl maşina.

dede scoate şi ea farfuriile nespălate

afară în ploaie. Vezi, nu e un motiv

de tristeţe ploaia prin care mă plimb

cu mâinile în buzunarele hanoracului

unde te port ca într-un marsupiu.

Şi mă gândesc că, da, aş putea fi

un monstru de tată care să aibă uter

doar pentru tine ca să te nască

pe tine şi copii pe care n-o să-i ai.

Malformaţia mea congenitală

putea să înflorească şi în altceva

decât cancerul.

Pe RMN - Flori de cancer pentru tine.

Nu te uita la mine ca la un monstru.

Loveşte-mă.

Din mine cad bomboane ca dintr-un pińata.

Din mine cade ploaia. Dedică-ţi ploaia.

Am făcut să plouă pentru tine

aşa cum odată o femeie mi-a zâmbit

şi eu am făcut să ningă.

Copacul îţi întinde la fereastră

un buchet de flori de cireşe,

preferatele tale, chiar dacă eşti alergică

la căpşuni - eu tot cred că pierzi ceva

ursoaica mea tristă, înnebunită

de cântecul ăsta

ca de un câine care aleargă-n juru-i

dede e genul care se va urca în copac

fără să-i pese că nu va mai putea

să se dea jos,

fără să-i pese de logica poemului meu

ursoaicele nu se pot urca în copaci

dede, mi-ai adus circul în poezie

şi ursul care merge pe bicicletă

pe un fir de sârmă jonglând cu portocale

Despina, mi-ai spus

că o să mi te arunci în braţe când ai tu chef

te-ai hotărât în care prăpastie?

tu eşti departe, departe

eu sunt singur, singur

singur ca un cuvânt neinventat

aici tot timpul îmi dau ceasul înainte

sau înapoi cu o lună

şi nu se întâmplă niciodată nimic

hai să terminăm totul

moartea e cel mai puternic afrodiziac

în loc de taxi luăm un inorog sau un centaur

şi ne ducem departe, departe

singuri, singuri.

Ecaterina Bargan

(Premiul I)

pregăteşte-ţi şi tu hainele negre

e ciudat cum oamenii găsesc mereu alte

explicaţii pentru adevărurile cele mai

simple.

suntem blestemaţi să ne naştem pe rind,

şi tot aşa să murim, unul după altul.

îngropăm bunicii prea devreme

şi totodată mult prea tîrziu.

ne plimbăm prin suflete străine

ca prin secţiunile frigorifice de carne 

de la metro.

aşa mă ghemuiesc în mine,

în singurătatea mea tremur.

şi nu se găseşte nimeni să-mi spună:

trezeşte-te copile de pe bancheta din spate,

că am ajuns, suntem acasă.

şi nu se găseşte nimeni să mă pocnească

în frunte cînd sunt gata de plîns şi să-mi zică:

mergi, că te-aşteaptă bunicii după poartă.

MARELE PREMIU

George Chiriac

degeţica reloaded

stau ghemuit în liniştea

asta ca într-o

bilă de

metal care vă face

zob bună

dimineaţa creierul meu

mişcă corpul

lui dexter şi acesta

parcă e viu şi bun

pentru o invenţie bună dimineaţa sunt

eu fetiţa urâtă care striveşte roşiile

în pumni ca în filmele

matrix apoi mă arunc în marea

neagră de pe balustradă liniştea

asta fuge din mine şi se

lipeşte cu ghearele de cabina

telefonică bună

dimineaţa sunt eu omuleţul

care vă loveşte cu ciocanul peste

degete apoi miriapodul

îşi face veacul printre ciuperci muşcă

mai tare liniştea asta sapă

tuneluri în pielea mea

care acoperă

casele şi bună sunt

eu monstrul care vă

linge creierul e vremea să luăm copii în

dinţi şi să

fugim în ţările

calde sunt eu degeţica reloaded

stau ghemuită în

noaptea asta

şi vă fac zob

AUTORI ŞI TEXTE ÎN FESTIVAL

Ciupitu Iulian

Evanghelie I

Femeie

ca evanghelia trupului tău curat

ţine legat în piele

fiul promis.

Sînt semne

se arată semnele vai

naşte-l naşte-l odată

dar de data asta

naşte-l în rai.

Potop

A fost găsit la ţărm,

pe plaja ca o pagină de ziar

deschisă la rubrica decese.

Era un înecat frumos,

aşa cum sunt morţii

pe timp de pace.

Avea gura ca un estuar odihnit

şi nici un alt semn

de recunoaştere.

În rest, procurorul districtual,

spectatorii plictisiţi

ca la o ceremonie mereu repetată.

Nu se anunţa nimic tulburător,

doar medicul legist

presimţise ceva.

Când l-a deschis

lumea a fugit îngrozită

ca de potop.

Iona avea valurile înlăuntrul său.

Syntia Albulescu

Addenda la Castelul lui Kafka

Şi pentru că se făcuse târziu,

timpul intra pe o ureche

şi pe cealaltă ieşea...

oamenii se năşteau din argint viu,

exilau sufletul în câte o stea

moştenită din tată în fiu,

uitau fericirea la masa de seară,

la prânz o treceau la obiecte pierdute,

mai bătrâni c-o întrebare,

mai pustii cu o vară,

bolnavi de tăceri şi de soare

de vino şi du-te,

de dacă şi vrut pe nevrute,

nu mai ştiau nici să se sărute

şi visele se umpleau de praf în sertare...

Şi pentru că se făcuse târziu

părinţii plecau să moară departe...

dimineaţa irisul lor înflorea peste câmpuri

şi mai găseai nopţile mamei

în începutul unui gest de-a se retrage-n fiu,

şi mai treceau toţi orbii lumii în convoi,

împleticindu-se-n marea beţie

de a ajunge la castelul din mândra şi amarampărăţie

ce-şi mută-n fiecare zi câte puţin hotarul

departe, mai departe-n noi...

Roxana Diana Baltaru

Bica Raveca

Bica Raveca avea oasele slabe şi era tăcută

ca o creangă de măceşe căreia respiraţia

îi fură din amintiri cu un fel de părere de rău

Îşi împletea părul în doua cozi lungi şi subţiri

atunci o surprindeam cântând pe colţul cuptorului

de parcă o deprindere de pe vremea când în părul ei

se ascundea spiritul horelor

începea să-i ridiculizeze chipu-i istovit

deseori apăreau pete de galben pe acele şuviţe

tulburător de rare

şi atunci spuneam că are să întinerească

dar ea îşi îndesa cozile într-un batic negru cu flori mari

şi îmi zâmbea într-un fel alb

câteodată se aşeza lângă nuc spunea că

iar o apasă spatele i-au încârceiat picioarele

îi răspundeam să aştepte să-mi termin cazemata

de frunze ea aştepta

încet apoi mergeam în casă

- mă lăsa să-i masez coastele cu un lichid vechi

în care erau petale de crin şi bucăţi de castane

Bica Raveca mi-a spus

că îmi pot face radieră din castane

avea spatele fierbinte

eram convinsă că acolo,

dincolo de pielea ei subţire

apune soarele şi nu înţelegeam

de ce înainte de a dormi ea scuipă lumina

într-o cană de plastic verde,

cana ei cu lumină pe care dimineaţa

singură mergea şi o planta

nu am ştiut niciodată unde.

când plecam de acasă avea lacrimi de copil

în ochii ei mari

plângea înceteu

îi mângâiam mâna strânsă între uşile timpului,

îşi îndesa părul alb înapoi în baticul mare

mă săruta pe frunte şi Doamne,

ne ascundeam una faţă de alta prefăcându-ne

că nu auzim vocea aceea sinistră

din ţărâna straturilor care

...îi chema deja mâinile pe nume

în ziua în care am ieşit din salonul alb

ea nu mai plângea deloc

mă înfricoşa seninătatea din pleoapele-i adânci.

toată lumină, nici urmă de carne pe chipul acela blând

i-am zâmbit cu ochii larg deschişi

deşi cineva mă strângea cu putere de suflet

ca de o haină

când am părăsit camera

Dumnezeu nu era acolo

aşa că timpul

a încuiat uşa

cum a ştiut el mai bine.

Aleksandar Stoicicovici

babel

merg prin camera palmelor tale / merg

prin umbra vâscoasă şi rece a zilei

se încolăcesc ceasurile

/ sunt un turn babel şi mă înalţ din ochiul uscat

în care se adună plânsul /

merg prin camera palmelor tale / merg

prin umbra pumnului tău

cearşaful se dezlipeşte ca un plasture

de pe umeri

e prea mult praf / oameni cu mâinile ridicate /

un fir blestemat de nylon

trece prin încheieturile lor / se arcuiesc rănile

într-o durere teribilă

deschid toate ferestrele sângelui

miroase a apă tulbure

/ mă prăbuşesc /

la început cerul a fost atât de jos încât zidurile

se dărâmau sub călcâiul lui Dumnezeu

Aida Aitonean

Evanghelie nocturnă

i-am zis lui Dumnezeu

de-acum încolo

te vei numi Victor!

Şi n-ai să mai pleci

nicăieri niciodată

uite, ţi-am lăsat aici lista:

coffeta – pentru orele lungi

dinaintea Genezei

mentă – câmpii nesfârşite de mentă –

pentru cei plecaţi speranţe

şi Wall Street şi nişte cadavre

apoi vaccin conta ciumei

un poster cu Bob Dylan

ştii tu ca-n Învierea lui Lazăr

iar noaptea abia noaptea

vom sta liniştiţi

şi nici nu-i vom spune mamei

că e vorba de xanax.

îmi rezerv dreptul de a dormi

din când în când doar o să ies

să mă plimb pe ape

în timpul ăsta tu

vei curăţa cartofi

cu ganglionii umflaţi a indignare

în timpul ăsta tu

vei împodobi odăile cu dantelă

şi gaz metan

Tincuţa Horonceanu Bernevic

Două jucării

Ne ţinem de mâini

Când păşim alături

Ţi-am cusut o inimă

Mare în piept

Pe care îmi odihnesc obrazul

Apoi tu mi-ai modelat

Degete lungi

E rândul meu

Ţi-am desenat ochi albaştri

Pe urmă tu mi-ai pus pe umeri un curcubeu

Noi doi nu suntem oameni

Noi suntem două jucării

Rămase de la Potop

Când suntem trişti

Dumnezeu ne întoarce cheiţa

Gabriela Vodă

De mână: 1, 2, 3...

Mergeam de mînă: eu, tu şi jucăria mea nouă...

Mi-ai zis păpuşică şi am zîmbit

Ca o şcolăriţă de clasa a 3-a.

Lîngă o mansardă 3 fumau.

Au rîs de jucaria mea şi mi-au smuls-o...

Tu mi-ai zis că îmi iei alta.

Am zis nu şi am plecat.

Mergeam de mînă: eu şi tu.

La semafor un şofer beat mi te-a smuls...

Mi-ai zis să nu plîng şi că o să găsesc altul.

Am zis nu şi am plecat.

Mergeam de mână: eu.

La un absint mai tare m-am smuls din viaţă,

am zis că nu vreau alta…

Am zis nu şi am plecat.

Mergeam de mînă: eu, tu şi jucăria mea nouă...

Irina Forgo

7 ZILE

Casa de sub stejar, cu odăile ei înguste mobilate sărăcăcios, casa în care au trăit bunicii mei şi am copilărit pe când nu ştiam să mă întreb la ce e bună lumea asta şi nici n-aş fi bănuit că poate fi şi rea, casa, lacul şi curtea năpădită de buruieni o să-mi aducă mereu aminte de tine, nu, nu pentru că acolo am stat 7 zile, ascunşi de lume, fă-ră ziare, televizor sau computer, ucigând minutele cu ne-păsarea noastră, nu pentru că acolo am râs în hohote de durere şi plăcere când mi-ai prins urechea între dinţii tăi puternici şi n-ai mai vrut să-i dai drumul, nu pentru că tăvăliţi în fân ajunsesem să ascultăm şi să iubim tăcerea şi s-o transformăm în foşnet după bunul nostru plac, nici măcar pentru orele când, îmbrăţişaţi sub cearceaful îngălbenit de timp îmi mângâiai pleoapele, nu, deşi toate au fost mărun-ţişuri dragi ele au trecut în bucata de timp ce s-a dus, ca şi cum le-aş fi pus într-un buzunar uriaş şi dacă mă gândesc mai bine, poate viaţa asta nu e decât un rucsac cu zeci şi sute de buzunare, în care stau pitite minuni de clipe şi întâmplări ce numai pen-tru noi au însemnătate, pentru cei care le trăiesc, pe care nici trecătorii şi nimeni din lumea asta n-o să le deschidă, iar dacă ar face-o probabil n-ar înţelege... dar hai să fim serioşi, de ce ar face-o, când fiecare are rucsacul lui şi buzunarele proprii al căror conţinut vor să-l uite sau în care vor să se reîntoarcă...

Nu, Iubitule, nu pentru că 7 zile au fost pentru mine bucata de rai căzută din neatenţia Celui de Sus între dealurile Moldovei în care am intrat aşa, mai mult din întâmplare, pentru că găsisem un mănunchi de chei de la casa bunicilor şi nu am vrut să le arunc la coş până a nu fi intrat pe uşa pentru care au fost croite, da, vezi, aşa sunt eu, niciodată n-am aruncat nicio cheie, căci gândul că într-o zi aş putea sta în faţa unei uşi care nu se deschide îmi dă fiori reci de teamă...

Nu din toate motivele astea pe care ţi le înşirui fără noimă şi care la o adică le îndrăgesc aşa, crude, fără poleială, fără lux şi infatuare, nu astea sunt motivele pentru care când mă gândesc acum la casa dintre dealuri pe tine te văd, ci pentru că, fără a fa-ce nimic pentru asta, ai scos din mine un eu necunoscut, o creatură care nu ştiam că există şi deodată, casa bunicilor a devenit mult mai mult decât amintirea ta, a devenit amintirea întâlnirii cu o femeie străină ascunsă în pielea mea.

Dar uite, am să-ţi povestesc acum ce s-a petrecut înaintea plecării noastre, am să-ţi povestesc cum în ultima seară, atunci când tu dormeai îmbrăţişând cu lene perna umpută cu fulgi de raţă şi respirai regulat, greoi, m-am ridicat în vârfurile picioarelor, am luat pluovărul verde, ros de molii pe care îl purta bunicul atunci când mergea la coasă, şi aşa, desculţă am ieşit cu mare grijă ca uşa care mereu scârţâia să nu te tre-zească

M-am dus afară încet, încet, la fel de atentă la somnul tău ca şi cum ai fi fost încă lângă mine, am coborât o treaptă şi m-am aşezat în pridvor, direct pe lemnul lus-truit de vreme unde cândva stătea bunica răsucind fusul de lână într-un dans ameţitor, m-am aşezat acolo şi am privit tuşul nopţii, cerul acoperit de nori îmbufnaţi, minu-nându-mă câte nuanţe de negru erau în jurul meu, una pentru nucul de la poartă, una pentru uliţa pe care mai mult o ghiceam decât o vedeam, şi-un negru sec pentru toată bolta cerească.

Mă minunam de toate nimicurile şi ascultam greierii închipuindu-mi cât de uşor trebuie să le fie lor să-şi găsească perechea, în timp ce, uite, fiinţe evoluate din ca-re cu mândrie pot spune că fac parte, fiinţe cizelate, logice, spirituale, calculate, com-plexe pot trăi o viaţă întregă fără pereche... pot să rămână doar cu căutarea şi cu un gol imens acolo, în zona inimii... nu ca greierii care nu trebuie decât să-şi frece picioruşele de abdomen ca să-şi cheme iubirea...

Dar astea erau aşa, paranteze cuprinse între alte paranteze, căci de fapt mă gândeam la noi şi am simţit dintr-o dată că vreau să opresc orele în loc, că nu vreau să mai vină dimineaţa, căci ştiam că în zori aveam să ne sculăm iar la bătăile de aripi ale rândunelelor, aveam să te mângâi uşor, cu vârfurile degetelor întâi, apoi cu palma, tot mai apăsat, să-ţi sărut trupul somnoros, cald şi primitor până când voi fi simţit că do-rinţa mea a trecut în carnea ta, să mă fi aşezat pe tine prinzându-te cu picioarele ca într-un cleşte şi cu palmele transformate în cătuşe pentru încheieturile tale aveam să te iu-besc după bunul meu plac, încet, mult mai încet decât în orice dimineaţă a săptămânii.

Apoi aveam să mâncăm tolăniţi în pat şi cu greu am fi trecut la împachetat, la umplutul genţilor de voiaj în care cu 7 zile înainte ne-am adus hainele frumos călcate, gelurile, cremele, hârtia igienică şi papucii, aveam să încuiem uşa casei după noi, să ne suim fiecare în propria maşină şi să urmăm condiţiile pe care amândoi le-am acceptat atunci când venisem în casa bunicilor, condiţii care acum, privind în urmă, erau puţin nefireşti, căci nu ne cunoşteam şi nici după 7 zile nu aveam să ştim mai multe unul despre altul, nimic din ceea ce ţine de firescul a cunoaşte dar mult mai mult din inti-mitatea necunoscută.

Da, Iubitule, recunosc, am avut de câteva ori tentaţia să mă uit în actele pe care le-ai lăsat neglijent la oglindă, să-ţi ştiu măcar numele, vărsta, dar n-am făcut-o, nimic n-am ştiut despre tine, ce-ţi place, câţi copii ai, câte iubiri, cum ai învăţat la şcoală sau ce lucrezi, dar asta nu m-a împiedicat să mă simt cea mai fericită femeie de pe Pământ. Am realizat atunci, în zilele acelea de izolare voluntară că ne e mult mai uşor să iubim oameni fără trecut, pe care nu îi putem judeca, nu vrem şi nu putem să îi înţelegem şi astfel de gânduri mă bântuiau ca nişte umbre stând în pridvor cu privirea pierdută, aşteptând o dimineaţă care nu voiam să mai vină, dar a cărei prezenţă devenea tot mai evidentă pe măsură ce noaptea se decolora spre orizont.

Apoi mi s-a făcut frig, m-am ridicat şi am intrat în odaie, unde pe măsuţa de lângă uşă la lumina răsăritului au strălucit ca doi ochi de metal cheile maşinilor, şi nu ştiu ce îndemn nebun m-a făcut să le iau, să fug în spatele casei, să le arunc în lac, în balta înconjurată de papură unde îţi plăcea să te aşezi ca să te uiţi la mine cum fac co-liere din pipirig, le-am aruncat pe amândouă ca şi cum cu un gest dement aş fi putut schimba mersul lumii, te-aş fi putu reţine, aş fi putut prelungi o stare de care îmi era greu să mă despart. Apoi m-am întors în pat, în aşternutul cald cu miros de tine, iar tu ai mormăit adormit, iubito, vino la mine, la care m-am furişat în braţele tale şi te-am lăsat să mă iubeşti.

Dar ceva se schimbase, gândul nu îmi mai era curat, devenisem un om obişnuit, cu nelinişti, întrebări, remuşcări, şi când te-ai întins pe spate cu braţul încolăcit ca ie-derea pe gâtul meu, cu ochii închişi, eu am rămas privindu-te ştiind că niciodată n-am să te mai văd astfel, şi-n timp ce sufletul îmi era plin de tine încercam să pricep de ce o făcusem...

Atunci.... atunci am cunoscut femeia deformată ce zăcea în mine şi care ar fi murit înlăuntrul meu fără să-i cunosc niciodată faţa, dacă un sentiment fără nume n-ar fi depăşit limitele normalului, logicii, bunului simţ. Şi am ştiu în acea clipă că nu există iertare pentru ce facem, chiar dacă o facem din disperare, din iubire, din frică sau din neatenţie. Da, am ştiut că greşelile se plătesc, că timpul merge doar înainte şi asta m-a durut atunci până la lacrimi, în clipa aceea nefiresc suspendată, căci înainte erai tu şi drumul tău, altundeva eram eu şi drumul meu, dar cunoscusem, printr-un noroc sau pură întâmplare 7 zile din drumul nostru pe care eram forţaţi să-l închidem în momen-tul în care cheile ar fi pornit motoarele maşinilor. Am fi plecat fără putinţă de întoar-cere, de reluare, ducând doar amintirea cu noi ca hrană pentru o viaţă îmbâcsită de re-guli, monotonie, falsă pudoare, resemnare, compromisuri şi verdicte...

Aşa că atunci când ai adormit la loc mi-am pus cizmele bunicului şi hainele lui vechi rămase prin casă, am ieşit în grădină gândindu-mă cu groază la apa rece, tulbure şi la cât de puţine sunt şansele de a-mi îndrepta greşeala, mi-am închipuit cum te-ai fi supărat când ai fi aflat de gestul meu, cum m-ai fi certat că am decis în locul tău, mi-am închipuit cum dragostea ar fi devenit ură, zâmbetul reproş, clipele ore... Toate astea mă determinau să mă învârt ca un strigoi în jurul lacului, iar şi iar, cercetând malurile cu privirea şi lovind plantele cu talpa cizmelor. Apoi, deodată, am simţit că arătarea aceea hâdă care aruncase cheile în încrâncenarea ei ireală de a nu te pierde se topea în primele raze de soare, am respirat uşurată când am văzut brelocul tău în formă de min-ge plutind undeva printre tulpinile firelor de papură, l-am ridicat cu greutate fără să-mi mai pese de cheile mele, care probabil fuseseră deja înghiţite de mâl.

Am intrat pe uşa care a scârţâit îngrozitor gândindu-mă că uite, de data asta am avut noroc, căci cine ştie de câte ori n-am avut nevoie de sansa pentru a dovedi ca o meritam, de câte ori nu am avut nevoie de iertare pentru a dovedi apoi că suntem demni de iertare... Tu m-ai întrebat ce fac, eu am răspuns că nimic şi m-am grăbit în bucătărie ca să pregătesc focul în sobă, omleta şi cafeaua cu zaţ.

Da, Iubitule, în dimineaţa aia n-am vorbit mai nimic, ne priveam doar tâmpi, cu un fel de dor nerostit în priviri şi după ce ai împachetat ţi-ai luat cheile de la maşină, nu ai întrebat de ce sunt ude, le-ai şters de cămaşă şi m-ai sărutat, minute întregi a durat totul, mi-ai prins iar lobul urechii şi eu am râs ca să nu plâng, apoi ai plecat, am văzut maşina depărtându-se apoi oprindu-se...

O urmăream printre ramurile nucului, stătea acolo, la 100 de metri de casă, ne-hotărâtă parcă, fără să-i mai aud motorul, o carcasă metalică care te ascundea şi te ru-pea de lumea noastră ducându-te în lumea ta. Iar eu am intrat în casa de sub stejarul, am început să deretic cu o sârguinciozitate în care nu mă recunoşteam, iar când am ieşit să scutur preşurile am privit cu o zvâcnire neînţeleasă de speranţă spre uliţa care era acum pustie, spre câmpul gol care înconjura casa, spre maşina care ar fi trebuit să mă ducă acasă, la familia mea şi cu un zâmbet forţat m-am întâlnit cu gândul că iată, în acea zi, stau în faţa unei uşi care nu se deschide... Şi asta nu îmi mai dă fiori reci de teamă.

Cristina Bindiu

Îngerul cu o singură aripă

Prima dată i se păru că are vedenii. Îşi ridică ochelarii şi îşi frecă ochii în-delung… Era obosit! Prea obosit. De vreo şapte zile lucra încordat, fără să-şi permită mai mult de trei-patru ore de odihnă pe noapte, fără să facă pauză de-o ţigară, fără să se oprească pentru a mânca… Dada Ioana nu-i spunea niciodată nimic. Strângea de pe masă mâncarea rece şi clătina uşor din cap. Îi simţea privirea caldă, mustrătoare, plină de milă rătăcindu-i pe ceafă, pe şira spinării în jos şi din nou pe ceafă. Compătimirea ei îl îndârjea parcă şi rămânea mai departe în faţa biroului. Ura acel sentiment de com-pasiune pe care-l citea în ochii şi în atitudinea oamenilor. Îl ura pentru că-l făcea să se simtă mai singur, mai trist, mai… străin de toţi şi de toate. Îl ura pentru că ştia că ei, ceilalţi, nu au cum să înţeleagă, nu au cum să simtă durerea lui…

Ura e un sentiment distructiv, dragul meu! Omul în a cărui viaţă şi-a făcut cuib ura, nu mai e om. E un soi de mort viu… E atâta lumină în viaţa asta… atâta frumu-seţe…atâta iubire…. Iar oamenii nu au timp s-o vadă… Sunt prea grăbiţi, prea ocu-paţi, prea trişti… Să nu mă urăşti pentru că plec, dragul meu… Să nu mă urăşti… eu iubesc viaţa atât de mult…şi soarele… şi îngerii care zboară noaptea prin grădina noastră la ceas de taină… I-ai văzut vreodată? Nu sunt albi! Nu neapărat albi…Uneori sunt verzi, iar atunci râd şi se joacă de-a v-aţi ascunselea printre frunzele caişilor din grădină… Alteori pot deveni albaştri… şi se iau la întrecere cu ciocârliile în zori. Se ridică sus…sus… până nu-i mai vezi. Crezi că se duc să vorbească cu Dum-nezeu? Eu nu cred… Ştii, am auzit că Dumnezeu nu e acasă zilele astea! A plecat! Poate a plecat doar în vacanţă… deşi Ionică mi-a spus - iar ochii lui mari şi albaştri m-au asigurat că nu minte - că Dumnezeu a plecat într-o tabără de creaţie, undeva unde învaţă să construiască din lut alţi oameni. Ăştia vechi s-au defectat… Aşa crede Ionică…Sau poate erau defecţi din construcţie.. Nu ştiu ce să cred… Ionică n-a împlinit încă trei ani…Ce ştie el? Poate că Dumnezeu s-a retras doar să mediteze… o fi obosit şi el să tot asculte rugăminţile altora. Pe el n-are cine să-l asculte…asta e trist…

Ţi-am spus cum arată un înger trist? Seamănă cu tine când te trezeşti îmbufnat şi bântui prin casă în aşteptarea cafelei care, ciudat, nu vrea să fiarbă. Doar că e ce-nuşiu…îngerul… e cenuşiu când e trist! Şi nu mai poate zbura… îşi târâie aripile după el… aripi mari, murdare, cenuşii din care penele se desfac una câte una…

Mi-e sete, Tudore! Dă-mi o gură de apă! Nu de la robinet! E caldă! Vreau o gură de apă rece de la fântâna din curte, doar o gură… Apa din fântână are miros de vânt de primăvară şi aromă de fructe târzii… Vreau… Mi-e sete de vânt şi de aer!...

Ţi-am spus? În grădina noastră se ascunde un înger cu o singură aripă…Un înger frumos… Are ochii asemenea apusului de toamnă (Mai ţii minte ce apusuri mag-nifice au trecut prin viaţa noastră?) iar penele din aripă sunt de culoarea mării… Într-o zi marea e albastră, liniştită, alteori de un verde-negru furios… Nu mă crezi, nu-i aşa? Spui că toţi îngerii sunt albi, că îngerii nu pot fi furioşi..., că nu se pot juca de-a v-aţi ascunselea…De unde ştii? Câţi îngeri ai văzut tu?

Şi îngerul acesta cu o singură aripă mi-a spus într-o zi o poveste. O poveste despre îngeri fără o aripă. Se spune că, uneori, câte un înger începe să aibă îndoieli, începe să pună întrebări pe care nu are voie să le pună, începe să privească în jur altfel decât a fost învăţat să vadă... Atunci… penele dintr-o aripă - numai din una, din cea stângă - încep să cadă, una câte una. Aripa devine din ce în ce mai mică, până dis-pare… Apoi, încet… încet… uită… Uită cine sunt, uită de unde vin, uită să zboare… Mai ţin minte doar o poveste…Povestea îngerilor cu o singură aripă… pe care o spun tuturor celor care vor să-i asculte… L-am întrebat cum îl cheamă… A ezitat o clipă, apoi a început să depene, din nou, aceeaşi poveste cu îngeri fără o aripă…

Într-o zi l-am găsit aşezat pe cumpăna de la fântână… M-a rugat să-i dau o gu-ră de apă… L-am întrebat dacă îi e sete… Nu ştia… Sau nu-şi mai aducea aminte cum e setea… Am aplecat cumpăna fântânii… Cerul s-a răsucit în interior… O clipă, cât o zvâcnire, aripa i s-a ridicat în sus şi s-a luminat… apoi a căzut în praf, în cenuşiul din jurul fântânii…

Ştii, Tudore, tu ai fost fântâna mea… fântâna mea cu cumpănă…şi izvorul meu cu miros de vânt… Ce mă doare?!… mă doare dorul de albastru… în aripa mea dreap-tă zborul suferă de amnezie…

Să nu plângi, Tudore…

Şi să nu mă urăşti…

Ochii obosiţi mai apucară să zărească printre pomi vârful unei aripi uriaşe de un verde-negru…. Imposibil! … El era om de ştiinţă! Şi era ateu convins. În capul lui lucrurile şi fenomenele erau aşezate ordonat, în sertăraşe… nu era loc de îngeri sau alte fantasmagorii…

Ieşi în prag. Printre copacii din spatele casei, luneca o lumină… o luă într-aco-lo… Nu văzu nimic. Se întinse pe iarbă. Era linişte… Ura lui începea să se îndepăr-teze… În grădina noastră se ascunde un înger cu o singură aripă… De ce nu-l vezi?

Vocea îl trezi brusc. Printre caişi, spre apus, se îndepărta o siluetă care târa du-pă ea, prin praf o aripă uriaşă… Silueta se întoarse o clipă şi privi spre fântână… Avea ochii Anei, ochi de culoarea apusului…

Emil Iliescu

Mavroşin

Serghei Alexeevici Mavroşin nu era un personaj prea iubit în urbea Pecerska. Funcţionar mărunt de bancă, locuia cu chirie într-o cămăruţă sărăcăcioasă de la mar-ginea orăşelului de provincie, semn că modestul său salariu nu-i permitea luxul de a avea o casă numai a lui. I se dusese vestea că lua cu împrumut, fără să mai dea înapoi. Că deseori te pomeneai cu el la masa ta în vreo crâşmă, aşezându-se tacticos sub pre-textul că vrea să te întrebe ceva confidenţial. Îşi holba preţ de câteva clipe privirea în farfuria ta, încât până la urmă te milostiveai şi îi comandai şi lui ceva. Dar niciodată nu mânca ceea ce îi era oferit, acolo, la masă. Ruga ospătarul să pună milostenia într-un şerveţel pentru mai târziu, acasă. Ori de câte ori se organizau baluri de caritate sau vreun Meccena al urbei îşi deschidea larg uşile stabilimentului său celor nevoiaşi, era şi el prezent. Lumea îl privea cu compasiune uneori, când îl vedea cum înfunda pe furiş în buzunarele fără fund ale redingotei spălăcite bunătăţile de pe mesele opulente. Dar nimeni nu i-a atras vreodată atenţia, căci era un om pe care nu te puteai supăra. Ochii lui albaştri, părul blond revărsat pe spatele-i ciolănos îi făcuseră pe mulţi să se întrebe ce corabie de vikingi, alunecând pe marele lac ce se întindea de-a lungul urbei, se oprise şi-l debarcase acolo pe Mavroşin cine ştie la care ceas al istoriei.

Avea o voce blândă, ai fi zis că se ruga tot timpul de cel care-l asculta. Mişcări domoale, uneori stângace, mai ales în preajma femeilor, şi întotdeauna o vorbă bună pentru fiecare. Era însă îndrăgostit. Iremediabil! De Sonia Feedorovna Tomkin, soţia judecătorului public. De o femeie la picioarele căreia stăteau jumătate din bărbaţii ur-bei, recunoscută pentru frumuseţea sa angelică. Răscolise în Mavroşin firava sămânţă de poet, acesta compunându-i fel de fel de poeme, citite doar în secret însă, bunului său prieten, Goleped Stepanovici, învăţătorul urbei. Şi în noaptea aceea Mavroşin ştia că va fi fericit. Fusese invitat în casa lui Tomkin şi bunăstarea de pe mesele acestuia îi dădeau convingerea că nu numai lui îi va fi bine, ci şi motanului său, Cioşka, cel care-l aştepta cuminte pe pervazul micuţei sale camere în fiecare seară. Era un eveniment deosebit, nu atât prin faptul că se va putea întreţine cu persoanele influente ale urbei, ci pentru că o va vedea de aproape, poate o va şi atinge pe Sonia Feedorovna, îngerul vieţii lui.

Căutase pe la prieteni ceva haine de împrumut, care să-l scoată din mizeria şi anonimatul pe care îmbrăcămintea lui spălăcită i le ofereau zi de zi. Găsise la Arkadie Petrov, conţopist ca şi el la bancă, o redingotă mai acătării, căreia îi prinsese la rever un boboc de trandafir, smuls pe furiş din ghivecele frumos aranjate pe holul de la intra-rea proprietarului său. De la Goloped Stepanovici împrumutase o pereche de pantaloni, cu o croială dreaptă şi sobră, potrivită pentru evenimentul monden la care abia aştepta să ajungă. Mai luase de la un coleg de la bancă o căciulă din blană de iepure, care însă era cam mică şi îi stătea caraghios pe creştet. Dar îşi spusese că o va scoate de pe cap la intrare şi totul va fi bine. Înfundă în buzunarele largi ale redingotei două pungi mari pentru a lua în ele ceva de-ale gurii. Îmbrăcă mantaua-i ponosită, ce purta pe ea sem-nele unor vremi de mult apuse, singura care-l evidenţia, din păcate negativ, în sorti-mentul variat de haine pe care îl afişau zi de zi ceilalţi colegi de breslă.

Când intră în casa judecătorului, ochii săi căutară să localizeze silueta fiinţei pe care o idlolatriza, deşi ştia din prieteni că judecătorul este un om deosebit de gelos. Piotr Sergheievici Tomkin era cu mult mai în vârstă decât consoarta sa. Un bărbat dur, aspru cu cei din jur, de multe ori arogant cu toată lumea, convins că datorită funcţiei sale publice el împarte binele şi răul, dreptatea şi injustiţia, adevărul şi minciuna, după bunu-i plac. În schimb, Sonia Feedorovna era o femeie după care ai fi zis că se rotea şi soarele, atât era de plăcută la vorbă şi înfăţişare. Ajunsese la urechile ei printr-o prie-tenă nedespărţită, Maşa Iliuhin, faptul că umilul funcţionar bancar, vikingul Mavroşin, o plăcea. Că îi compusese poeme sfâşietoare. Inima Soniei tresărea, ori de câte ori un bărbat îi făcea un compliment, sau o invita la dans, făcând-o să simtă că are pentru ce trăi. Mariajul ei cu Tomkin era un calvar nesfârşit de dimineaţa până seara din cauza geloziei sale feroce. Aşa că orice petrecere dată în casa lor o scotea din amorţeala perpetuă şi o transforma într-o floare îmbietoare, parfumată de tainele trupului ei armo-nios de antic. Nu-i displăcea, ca de altfel nici unei alte femei, faptul că era adorată pe ascuns de alţi bărbaţi, ca de exemplu de tânărul ca marea, Mavroşin.

Mavroşin saluta cu respect fizionomiile ce se intersectau cu căutările lui, când deodată remarcă rochia de seară roz, atât de mult aşteptată. Sonia Feedorovna se afla chiar în faţa lui.

– Bună seara, Sonia Feedorovna! îndrăzni el să deschidă conversaţia, în timp ce inima îi bătea ca orologiul vechi din piaţa mare a urbei. Sunt atât de fericit că m-aţi in-vitat la o seară atât de agreabilă cu invitaţi atât de distinşi…

– Serghei Alexeievici, meritul nu este al meu… Tomkin… soţul meu este cel care îşi alege compania în astfel de seri. Bănuiesc că reprezentaţi ceva pentru el, din moment ce vă avem ca oaspete…

– Oh, distinsă doamnă, ce vorbe mari! Ce poate reprezenta un umil funcţionar de bancă pentru unul din stâlpii societăţii din urbea noastră!

– Serghei Alexeevici, finanţele şi justiţia au stat de mii de ani mână în mână, nu? îi surâse ea cu subînţeles, s-au ajutat una pe alta, şi-au cumpărat favorurile una al-teia… ce Dumnezeu… toată lumea ştie asta! Azi un umil funcţionar, mâine un director de bancă cu drept de semnătură pentru un împrumut generos! Soţul meu nu îşi face niciodată prieteni doar de dragul socializării în sine! Interesul, interesul personal este cel care îi alege amiciţiile. Uite-l că vine spre noi! Ori de câte ori mă vede că stau de vorbă cu un bărbat… chipeş… şi singur ca dumneata, face ce face şi îmi întrerupe conversaţia.

– Sonia Feedorovna, i se adresă Tomkin cu un ton care nu admitea nesupunere, ţi-ai lăsat prietenele singure şi te caută prin tot salonul…!

– Mă întreţineam cu Serghei Alexeevici… bancherul acestei seri…

– Sonia Feedorovna, o întrerupse Mavroşin, vădit ruşinat de importanţa neme-ritată pe care i-o acorda amfitrioana.

– Ladă, lasă, Serghei Alexeevici, nu se ştie de unde sare iepurele…! Apropo, Piotr Sergheievici… poate îl vei lua şi pe tânărul nostru o dată la vânătoare…

– Aveţi puşcă, domnul meu? îl privi de sus Tomkin, agasat de modul în care consoarta lui izbutea să-i vâre pe gât tot felul de indivizi fără nici un viitor pentru pre-ocupările lui.

– Nu… nu am… dar pot să fac rost… îngâmă Mavroşin.

– Cine face rost, înseamnă că nu e vânător, domnul meu! Puşca trebuie să fie mai presus şi decât nevasta alături de care te culci seară de seară! Trebuie să o îngri-jeşti, să îi acorzi tot atâta atenţie ca şi unei femei, poate mai multă! Acela e adevăratul vânător! Auzi vorbă, am să fac rost…! râse grobian Tomkin.

Apoi, pentru a nu-l face pe musafirul ale cărui haine vădeau cârpeala şi impro-vizaţia cerută de canoanele unei asemenea petreceri să se simtă şi mai prost, îi spuse pe un ton mai reţinut.

– Bine… fie… o să-ţi trimit vorbă prin servitori, când vom face o nouă vână-toare… îţi împrumut la nevoie şi puşcă… Sonia, acum du-te, te aşteaptă prietenele!

Mavroşin simţea că-l urăşte pe acest om, nu atât pentru superioritatea şi emfaza cu care-i vorbise, ci pentru că distrusese momentul de gingăşie şi magie, pe care o dis-cuţie cu Sonia Feedorovna îl degaja întotdeauna. Se amestecă printre oaspeţi, căutând să umple cu bunătăţi, pe cât îi permiteau privirile celor din jur, buzunarele largi ale re-dingotei. Restul serii fu o plictiseală de nesuportat pentru el care nu mai reuşi să se apropie de femeia visată. Ajunse acasă puţin după miezul nopţii. Motanul Cioşka îl aştepta cuminte pe pervaz, ca şi cum l-ar fi asigurat că în lipsa lui nu s-a întâmplat nici un eveniment deosebit.

Mavroşin nu se dezbrăcă de palton şi îşi goli buzunarele de bunătăţi pe măsuţa ovală. Cioşka sări sprinten de pe pervaz. Mavroşin îl luă în braţe şi-l mângâie pe blana cafenie, stârnind torsul molcom al animalului.

– Uite, uite ce de bunătăţi ţi-am adus, acum câteva zile o să fii şi tu fericit… Motanul se mângâie linguşitor de pieptul lui, ca şi când ar fi vrut să ascuns şi nerostit de animal docil, Mavroşin adăugă: Nici nu încape discuţie! Totul… totul este numai pentru tine… Eu nu am nevoie de nimic… Nimic nu-mi trebuie… în afară de o privire şi o şoaptă a femeii pe care o visez noapte de nboapte! Cioşka, Cioşka, tu n-ai de unde să ştii că îndrăgostiţii lumii se hrănesc doar cu iluzii, speranţe, năluciri…! Atât le tre-buie ca să trăiască! Doar atât

***

Într-o seară cenuşie ca şi sufletul lui Mavroşin, se auziră bătăi palide în uşa camerei sale. Deschise. În prag stătea Sonia Feedorovna în persoană. Îmbrăcată cu o hlamidă de nurcă, purtând pe cap un şal argintiu. Parcă era o întruchipare din basm co-borâtă în umila cameră a lui Mavroşin căruia i se oprise respiraţia pentru câteva clipe.

– Sonia… Sonia Feedorovna.. dumneavoastră…?

– Da, Serghei Alexeevici, ce te miră? Eram în trecere şi mi-am zis: ia, să ve-dem ce mai face tânărul acela deosebit…

Mavroşin se învârtea de colo-colo, neştiind ce să facă mai întâi. Să încerce să facă puţină ordine în harababura ce domnea peste tot. Sau să elibereze un scaun pentru ca oaspetele lui distins să se odihnească după ce urcase treptele înguste şi atât de încli-nate care duceau la mansarda sa. Să încerce să pună ceainicul pe foc pentru a-i oferi un strop de căldură aromitoare după frigul de afară, ce-şi lăsase stigmatul pe obrajii ei trandafirii.

– Nu te formaliza, Serghei Alexeevici! Sunt atât de plictisită de ordinea şi cu-răţenia din casa mea, încât camera asta insolită pentru mine îmi dă senzaţia de inedit, romantism, sălbăticie… poezie… Cum vrei să-i zici. Într-un cuvânt, de aventură…

– Luaţiu loc, vă rog! Un ceai?

– Nu, merci, vin de la buna mea prietenă Maşa şi am stat la taclale şi bârfe toată după-amiaza. Nu cred că aş mai suporta un strop de ceai, indiferent cât de aromat ar fi el! M-am gândit mult la dumneata… chiar dacă asta îţi poate părea ciudat! Dar  m-am gândit! Chiar şi Maşa mi-a spus că ştie de sentimentele dumitale faţă de per-soana mea! Nu îţi pot spune cu mâna pe inimă că şi eu nutresc aceleaşi gânduri pentru dumneata, dar ştii la fel de bine ca mine că o prietenie troieneşte iarna şi înmugureşte primăvara. Ştii mai bine ca mine asta, dumneata care compui şi poezii…

– De unde… de unde ştii? întrebă pripit roşindu-se Mavroşin, convins că se-cretul său fusese deja aflat în toată urbea, din moment ce-l ştia o femeie.

– Ei, am şi eu prieteni ai prietenilor dumitale… Maşa Iluhin… Goloped Ste-panovici… Hai, nu te ruşina, nu eşti nici primul, niuci ultimul bărbat care mă doreşte şi care mi-a scris poezii! Vezi dumneata, dacă viaţa mea ar fi mai liberă, dacă nu ar trebui să îndur zi de zi bădărăniile lui Tomkin…

– Ce s-ar întâmpla atunci?

– Aş putea să mă gândesc mai serios la viitorul meu… la bărbatul visurilor me-le… chiar la dumneata, de exemplu!

– La mine? se bâlbâi Mavroşin. făcându-se ca un adolescent prins copiind toc-mai de profesoara după care oră de oră îi tânjea inima.

– La dumneata! De ce te miri? Rar mai întâlneşti azi bărbaţi romantici, galanţi, gata să apere onoarea unei femei! Şi dumneata, pot băga mâna-n foc, eşti unul dintre ei…

– Până la moarte! Până la moarte, Sonia Feedorovna! spuse cu înflăcărare

Mavroşin, căruia-i dispăruse unda de timiditate ce-l cuprinsese, când femeia vi-surilor sale îi trecuse pragul.

– Ai fi dumneata în stare să faci asta pentru mine? Până la moarte?

– Da. Ştii bine că sunt gata a-ţi depune viaţa mea la picioare! Din moment ce ştii şi de poemele mele…

– Da! Într-adevăr, ele arată că iubeşti cu adevărat! Poate într-o bună zi voi avea nevoie de ajutorul dumitale şi numai atunci mă voi convinge că ceea ce mi-ai spus acum nu sunt simple gesturi de convenienţă!

***

Vizita Soniei Feedorovna îi schimbase definitiv viaţa lui Mavroşin. Era tot mai exaltat în tot ceea ce făcea. Aştepta cu nerăbdarea adolescentului să treacă nesuferitele şi plicticoasele ore de la bancă pentru a putea trece prin faţa conacului lui Tomkin, doar-doar o zări pe după perdelele de catifea chipul blând al celei căreia jurase sacri-ficiul total. Într-o dimineaţă de duminică blândă şi sfioasă ca o fecioară ieşită prima da-tă la biserică, Mavroşin primi un răvaş de la Sonia: „Am nevoie de dumneata! Acum! Te aştept la conac!”

Într-o fugă nebună străbătu distanţa dintre casa sa şi conacul lui Tomkin. Sonia îl aştepta în holul principal, nerăbdătoare, foindu-se de colocolo, ca un animal sălbatic într-o cuşcă.

– Serghei Alexeevici… viaţa mea este în mâinile dumitale…! Aseară am avut o ceartă aprinsă cu soţul meu, care mă acuză de infidelitate. Cineva m-a văzut urcând la dumneata şi i-a spus! Ştii cât de mică şi meschină e lumea din urbea asta nenorocită! Parcă a turbat! A plecat la vânătoare şi m-a ameninţat că la întoarcere vom avea o dis-cuţie nu tocmai plăcută. Că va trebui să părăsesc această casă… să renunţ la tot. Că mă dă afară ca pe o servitoare infidelă… În ceea ce te priveşte pe dumneata…

– A zis ceva şi de mine?

– Da! Că el cunoaşte calea prin care să te arunce în închisoare… să te facă de râs faţă de colegii dumitale şi că atunci, când vei ieşi de după gratii, vei fi un ni-meni…! Trebuie să facem ceva… Acum, cât mai este timp! Te aşteaptă afară un cal. Uite, ia şi puşca asta! Vânătoarea nu a început, abia au plecat. Veui, că el întotdeauna îşi alege locul de pândă în pâlcul de mesteceni, lângă grota părăsită. Ştii locul, nu?

– Da, îl ştiu, pe acolo îmi place să mă plimb printre mestecenii singuratici şi să îmi imaginez că vă ţin de braţ şi vă recit din gândurile mele. Mestecenii au fost din-totdeauna copacii care mi-au adus numai tristeţe în suflet prin albul şi maiestuozitatea lor…

– Lasă acum romantismul! Nu e timp de asta! După ce vom scăpa de Tomkin, avem toată viaţa înainte. Deci, îl găseşti la locul unde face pânda, te apropii fără să te simtă, da? Ca să fim siguri că nu ne va mai ameninţa cu nimic, niciodată! Ştii acum ce ai de făcut!

Mavroşin nu-i răspunse imediat. În capul lui se învălmăşeau atrâtea gânduri. Sonia… iubirea lui de o viaţă… Tomkin… ameninţarea lui neagră… puşca aceea care i se părea uriaşă în mâinile lui nesigure, tremurânde… gândul că el, care nu era în stare să omoare o biată muscă, va trebui să îi coboare sub pământ sufletul lui Tomkin. Pentru totdeauna!

Încălecase şi când ajunsesae lângă geana pădurii priponise calul sub un mes-teacăn ce se înălţa ca o lumânare sfântă spre tăriile cerului. Mângâie coaja copacului şi îi mirosi esenţa tare ca pentru a lua curaj pentru clipa căreia trebuia să-i facă faţă. Se descălţă, căci nu voia să lase urme. Zăpada rece îi înconjură tălpile ca o copcă lacomă. Ce conta că erau minus opt grade afară, ce conta că picioarele îi frigeau nefiresc pe pojghiţa îngheţată de frunze şi crengi agonizând! Sonia, ea era primul şi ultimul lui gând. Pentru ea ar fi fost în stare să străbată pe jos Siberia toată ca un condamnat pe viaţă la iubire! Se strecurase abil printre mestecenii ce acum se contopiseră cu cei din sufletul său, acoperindu-i parcă urmele, şi era sigur că aceştia îl vor ajuta să-i redea fe-meii dorite libertatea şi odată cu ea iubirea lui.

Îl văzu pe Tomkin stând pe poziţie, încordat, în timp ce gonacii hăituiau tot mai aproape prada. Se opri lângă un trunchi alb, tânăr ca şi el, şi se gândi că toată viaţa fu-sese subjugat de gândul că, dacă i-ar fi fost dat să aleagă la naştere, ar fi vrut să fie un mesteacăn tăcut şi impunător. Urechea ageră a judecătorului sesizase apropierea cuiva şi se întoarse fulgerător spre el.

– Dumneata…? Ce cauţi dumneata aici…? Vrei să strici vânătoarea...? Ţi-am spus că te voi invita cândva, dar n-am crezut că vei avea tupeul să apari aşa, în mijlocul vânătorii, demonstrând cât eşti de neiniţiat în această artă! Îţi poruncesc să pleci din faţa ochilor mei! Ehe, ia te uită, Serghei Alexeevici are şi puşcă!

Dar, în acelaşi timp, faţa lui Tomkin se albi, devenind apoi brutal de repede vi-neţie şi nu neapărat din cauza gerului de afară.

– Puşca… puşca pe care o ţii în mână, de unde o ai? Puşca mea! Cum ţi-ai per-mis să o foloseşti fără încuviinţare? Sonia… Sonia… Femeia asta mă scoate din minţi! Judecătorul se ridicase de pe poziţia de pândă, ignorând toate glasurile gonacilor ce se apropiau, timp în care Mavroşin îi propti puşca în piept.

– Puşca mea… mai bâlgui Tomkin… puşca mea… Sonia… Deci dumneata şi Sonia…?!

În acea clipă între judecătorul Tomkin şi umilul funcţionar public nu se mai aflau trepte sociale, ranguri, averi, ci doar o ţeavă ameninţătoare cu plumb pe ea. Tom-kin simţi pentru prima dată în viaţă că nu el va fi cel care va da verdictul final şi că, uneori, vânătorul devine vânat.

Concomitent cu gestul de ameninţare al lui Mavroşin, puşca lui Tomkin se descărcă şi ea, prăvălindu-şi ecoul spart de coama tânără a mestecenilor rotitori, con-topindu-se cu celelalte împuşcături ale celor ce se aflau în vale, semn că moartea îşi alesese ca ospăţ nu numai trup de animal hăituit, ci şi trup de om. Mavroşin începu să alerge, surescitat la gândul că el, conţopistul Băncii Guberniei, luase viaţa unui om. Aşa, simplu, ca şi cum ţi-ai încălzi un ceai după un drum lung şi cotropit de gerul nă-praznic. Nu înţelegea de ce auzise două împuşcături şi dacă cea a lui sau a lui Tomkin fusese aceea care avea să-i redea fericirea, dar asta nu-l mai interesa acum. Încălecă, nu înainte de a-şi vârî picioarele ce deveniseră două cioturi rigide în cismele răstălpite de atâta purtat. Trecu pe lângă lac, unde aruncă puşca în stufărişul devenit un iglu fan-tastic sub înlănţuirea zăpezii din ajun. Intră în conacul lui Tomkin, potrivindu-şi paşii la gândul că, de mâine, el ar putea fi stăpânul acestei case, că servitorii îl vor întâmpina cu temenele când se va întoarce de la vânătoare, în timp ce în salonul primitor Sonia îl va aştepta cu samovarul sporovăind taine şi poveşti demult uitate, despre oameni şi lo-curi din urbea lor. Stăpâna casei îi ieşi precipitată în cale.

– Ei, bine? Spune-mi! Spune-mi că ai reuşit!

– Da, Sonia Feedorova, am reuşit! Sunteţi o femeie liberă! Liberă să uitaţi de viaţa şi calvarul de până acum, liberă să iubiţi pe cine vă îndeamnă inima….

– Acum, lasă-mă, te rog, ne vedem peste câteva săptrămâni! Până atunci trebuie să-mi joc cât mai natural rolul de văduvă îndurerată. Du-te! Şi Dumnezeu să te ierte!

***

Trecuseră cele câteva săptămâni, timp în care Mavroşin se răsucise ca pe jeratic la gândul femeii singure din conacul pustiit de picior de stăpân. Socotise că au trecut zilele de doliu şi lacrimi prefăcute şi a venit la conac.

Servitorii îi spuseră că stăpâna nu este acasă, dar, când ieşise în curtea pavată cu dale cafenii ca frunzele arţarilor ce o străjuiau, observă o uşoară mişcare în spatele perdelelor din salonul mare. Un gând rău îl furnică pe şira spinării. Se întoarse hotărât, înlătură cu o mişcare energică cerbicia slijnicei şi pătrunse vijelios în salonul mare. Sonia Feedorovna stătea în faţa lui roşie la faţă de mânie pentru insolenţa de care el dă-duse dovadă.

– Servitorii îmi spun că nu sunteţi acasă…! În timp ce dumneavoastră iscodiţi pe la ferestre să vedeţi dacă Mavroşin a plecat sau nu. Nu vă înţeleg! Mi-aţi spus să revin peste câteva săptămâni. Am îndurat dorul şi distanţa ce ne despărţea şi mi-am zis că totul s-a terminat. Putem de acum să fim împreună…

– Să fim împreună? Dar bine, domnul meu, ţi-am promis eu vreodată acest lucru?

– Nu, dar mi-aţi dat de înţeles, că după ce veţi fi liberă…

– Asta a fost numai în imaginea dumitale bolnăvicioasă… Eu m-am plâns doar că îndur un calvar de nesuportat, am vrut să văd dacă găsesc în dumneata un prieten care să mă ajute să tai răul de la rădăcină. Dacă m-ai ajutat, ai făcut-o ca un prieten adevărat! Dar de aici şi până la declaraţiile astea pătimaşe… Hai, fii serios, eşti un om matur şi orice om matur şi cu simţul realităţii şi-ar da seama că între noi doi nu va putea fi niciodată nimic! Când ţi-am spus că, dacă voi fi liberă, mă voi putea gândi la dumneata, mă refeream la ipostaza de prieten, nu la altceva!

– Dar bine… atunci cum rămâne cu iubirea ce troieneşte iarna şi înmugureşte primăvara?

– O simplă figură de stil, Serghei Alexeevici! Parcă dumneata nu ştii că tot ceea ce troieneşte iarna se şi topeşte primăvara! Ne despart lucruri ireconciliabile…

– Şi eu am inimă… spuse Mavroşin cu glas tânguit… Sunt om ca şi dum-neata…

– Nu la asta m-am referit, ci la deosebirile sociale, la cultură, la… tot!

– Şi atunci, eu am făcut ceea ce am făcut…?

– Din pură prietenie, Serghei Alexeevici… din pură prietenie! Şi pentru asta o să-ţi rămân datoare toată viaţa! Oricând vei putea veni la serile organizate în casa mea… oricând! Acum te rog să pleci, am o migrenă îngrozitoare!

Mavroşin, care-şi vedea spulberate toate visele, înaintă spre ea timid, ca şi când ar fi vrut s-o implore în genunchi să-i primească sentimentele. Speriată, Sonia Fee-dorovna, crezând că acesta vrea să facă un gest necugetat, scoase un ţipăt subţire. Din camera alăturată apăru locotenentul Vasili Molitvenov cu o mină ameninţătoare.

– Ce s-a întâmplat, draga mea? i se adresă el, prinzând-o după umeri.

– Draga mea? bolborosi Mavroşin pe care tonul şi atingerea locotenentului îl aruncaseră într-un abis necontrolabil. Draga mea!?

– Domnule, i se adresă Molitvenov, apucându-l de reverul redingotei, te rog să părăseşti îmediat această casă, dar nu înainte de a-i cere scuze distinsei Sonia Feedo-rovna pentru mojicia de care dai dovadă.

– Şi, mă rog, în ce calitate îmi porunceşti dumneata să părăsesc această casă?

– În calitatea pe care mi-o comferă poziţia socială şi, mai ales, afinităţile elec-tive, care mă leagă de distinsa doamnă aici de faţă.

– Afinităţi elective? izbucni Mavroşin într-un râs nervos, în timp ce o tuse pu-ternică îi zgâlţâia coşul pieptrului. Auzi, afinităţi…

Nu mai apucă să termine fraza începută, când se simţi luat pe sus de forţa să-nătoasă a omului în uniformă şi azvârlit pe treptele de la intrare. Căzu cu faţa în zăpada afânată. Chipul ei rece i se întipări pe obraji flasci, cuprinşi de dogoarea temperaturii care îl năpădise de câteva săptămâni ca urmare a mersului desculţ prin pădure. Începu să delireze uşor. „Sonia… Sonia... îngerul meu… nu poate fi adevărat… nimic nu este adevărat! Visez… trebuie că visez, aşa ceva nu ar trebui să se întâmple! Este nedrept!”

Realizase prea târziu că în spatele său se jucase o farsă, al cărui erou, totodată comic şi tragic, fusese el, Serghei Alexeevici Mavroşin! Pentru Sonia Feedorovna el nu fusese o fiinţă de carne şi sânge, cu sentimente şi vise, cu un suflet viu. Ci doar un sim-plu mijloc de a-şi atinge o dorinţă diabolică, mocnită demult: aceea de a se descotorosi de Tromkin. Mavroşin fusese un simplu pumnal, câteva grame de otravă neiertătroare, plumbul ce pornise de pe gurile negre ale puştii pe care cu atâta candoare şi atâtea spe-ranţe pentru el o luase din mâinile femeii iubite în dimineaţa aceea de duminică. Abia acum Mavroşin înţelese că viaţa este uneori nedreaptă. Dar doar cu cei umili şi slabi. Întotdeauna, ea îşi va întoarce mereu talerul fericirii numai spre cei care au cu ce să o plătească. Nu şi spre sărăntoci, visători ca el…

***

În seara aceleiaşi zile, Goloped Stepanovici fu vizitat de Mavroşin. Acesta atăta ca după multe nopţi nedormite. Cu o tristeţe iremediabilă în privirile stinse sub un as-finţit tragic. Avea în braţe motanul, singura mângâiere în viaţă. Se aşezase neputiincios pe un scăunel lângă soba dogorind şi abia îngăimă câteva cuvinte.

– Galoped Stepanovici… eu voi pleca… voi pleca departe de aici… Oriunde este nevoie de un funcţionar cinstit şi muncitor ca mine…

–Sonia… Sonia Feedorovna… intuise bunul lui prieten. Din pricina ei pleci, nu?

– Nu din pricina ei, din pricina neputinţei mele de a vedea realitatea cu ochii cu care o percep toţi cei din jurul meu. A trebuit să treacă sute de ani ca în biata Rusie să apară un Don Quijote şi, din păcate, acela am fost tocmai eu. Năluciri, Goloped, toată viaţa noastră este compusă din năluciri…! Niciodată nu vom şti dacă ceea ce ni s-a întâmplat a fost real sau un vis nesfârşit!

Uite, ştii că nu am altă avere decât inima asta nefericită şi câteva lucruri umile. Biblia… biblia asta să i-o dai părintelui paroh cu cuvânt de mulţumire de la mine. A fost întotdeauna blând, lesne iertător şi drept în sfaturile pe care mi le-a dat la Sfânta Spovedanie, dar, pe care, iată, nu m-am învretnicit să le urmez! Fularul acesta şi că-ciula de lână… să meargă la azilul de bătrâni. Să-l cauţi pe Fiodor Liubkin. E un bătrân sărman, singur pe lume, cu care m-am împrietenit în parcul central. Stătea acolo pe un frig amarnic şi cerşea. Să-i spui să-şi încălzească oasele bătrâne cu ele în amintirea mea. Mai am două semne de carte lucrate din piele cu fir de mătase…

– Două semne de carte? Şi cărţile în care ele s-au odihnit…?

– Ştii că am fost tare strâmtorat în ultimul timp… le-am amanetat… şi n-am mai avut cum să le recuperez…! Regret nespus, căci erau parte din sufletul meu… Ce-hov… dar aşa este viaţa… nedreaptă cu cei umili… O ultimă rugăminte… Cioşka, motanul meu… vreau să ţi-l las în grijă. Nu e pretenţios la mâncare. Vrea doar puţină afecţiune şi dumneata, Goloped Stepanovici, eşti un om cu suflet mare… nici nu-mi va simţi lipsa. Aşa prietene, aşa să faci şi poate într-o bună zi ne vom reîntâlni. Plec, plec, căci am inima copleşită de gânduri şi mă apasă o taină mare şi grea, pe care dacă aş pu-tea să ţi-o dezvălui, poate că m-aş mai linişti.

– Serghei Alexeevici… lasă… lasă… nu vreau să ştiu nici o taină! Ori de câte ori oamenii îşi îngroapă sufletul sub pecetea unor taine mari şi înfricoşătoare, totul de-vine pentru ei ameninţare şi chin. Nu vreau să ştiu nimic! Fiecare avem ascunsă în noi o asemenea taină, poate. Să o lăsăm acolo, să o ştie numai Bunul Dumnezeu şi sufletul nostru osândit.

***

Mavroşin părăsise în lacrimi camera în care bunul său prieten îşi ducea exis-tenţa la fel de anostă, cum fusese şi a lui. Se îndreptă spre lacul ce îşi odihnea oasele bătrâne de valuri, aşteptând mângâierea unei noi primăveri. Îşi făcu o cruce mare, şop-tind un „Doamne miluieşte!” frânt, şi intră în apele reci cuprinse de strânsoarea aprigă a iernii ce nu se domolise, deşi se apropia Paştele. I se păru că pe ridurile mari ale valu-rilor aleargă un râs zglobiu şi inima lui tresări; era glasul Soniei Feedorovna, care îl chema parcă să înainteze spre adâncuri. Ochii ei mari de un contur nedefinit părea că înfloresc din crusta de ape. Întotdeauna, Mavroşin crezuse că această clipă a morţii va fi una terifiantă. Acum se gândea că, dacă lumea lăsată de el în urmă ar ştii că moartea e o fată cu râs zglobiu şi ochi de peruzea, numănui nu i-ar mai fi frică de clipa asta tai-nică. Apa îi ajunsese până la gât, parcă inima i se încolăcise în jurul ultimului gând, din cauza frigului ce îl cuprinsese, şi i se părea că în zare corăbii mari cu vâslaşi blonzi şi uriaşi, ca el, îi fac semne prieteneşti. Erau poate corăbiile vikingilor care-l abando-naseră demult pe ţărmul lacului, pentru ca el să poată cunoaşte iubirea şi suferinţa pentru Sonia Feedorovna? Nu ştia ce răspuns să găsească în clipa aceea înşelătoare. Răsărise Luceafărul de seară şi ar fi putut, dacă ar fi vrut, să întindă mâna şi să-i ceartă ajutor. Dar ştia că în scurt timp va fi mai aproape de ea decât oricare semen al său. O va cuprinde cu palmele-i îngheţate, aşa cum visase nopţi de-a rândul, acolo, la fereastra orfană a camerei sale. Era un pic trist. I-ar fi plăcut ca pe ultimul său drum să audă plânsul înăbuşit al Soniei Feedorovna, bocetul bătrânelor plătite pentru această ocazie, unică în viaţă. Dar ştia că nimeni nu va vărsa nici măcar o lacrimă pentru el. De aceea moartea asta a lu, anonimă ca şi viaţa pe care o petrecuse, i se părea tragică.

Teodor – Petru Lesenciuc

Darul

Ploaia m-a trezit din vis cu blândeţe, ca întotdeauna. Ea e amanta mea fidelă. În parfumurile ei crude sunt mai puternic. Mă sensibilizez de unul singur şi visez scenarii dintr-o altă viaţă.

Draci! Îmi trântesc o palmă peste gură. Aşa-mi trebuie. Cine m-a pus să rostesc numele prea-murdarului taman în casa Curăţeniei? Bine că nu m-a auzit părintele, că îmi ţinea o predică până mâine dimineaţă. Poate venea cu mine la autogară să-mi mai împuie capul şi pe drum… Poate că totuşi cineva acolo sus se uită la mine, că de iubit nu poate fi vorba. Tot ce ştiu e că trebuie să-mi iubesc Dumnezeul. Această divinitate, care m-a revendicat pe când eram încă în leagăn, este viaţa mea.

Domnul Părinte încheie slujba de vecernie cu un Tatăl Nostru de o pioşenie care aproape că rupea gâtul sfinţilor de prin icoane. Bine că s-a terminat… Oamenii ies din biserică mult mai veseli şi mai uşori decât la sosire. Unii ar spune că puterea Dom-nului lucrează deja în ei. Eu ştiu însă adevărul: mâncărica de acasă. Oamenii sunt flă-mânzi. După o vecernie de două ceasuri, că Părintele nu se joacă dea Bisericuţele, până şi eu gândeam cu lăcomie la cozonacul de pe măsuţa din altar. Năpasta e că în seara asta trebuie să mă mulţumesc cu gândul. Cozonacul va rămâne acolo până mâine dimi-neaţă când va trebui sfinţit şi dat de pomană familiilor sărace din sat. Chiar dacă ar fi trebuit să mă simt mai bine pentru că, totuşi… vorba aia, abstinenţa mea avea o cauză nobilă – mie unul tot îmi ghiorăiau maţele.

De obicei stăteam afară, ghemuit în dosul uşii de stejar masiv, până când Pă-rintele ieşea. Astfel aveam ocazia de a-l mai chestiona în legătura cu cine ştie ce pre-dică (al naibii de lungă întotdeauna) cuvântase pentru norod în acea zi. Dar acum ştiam că îl oprise domnu’ primar. Vai de capul lui de primar nenorocit! Îmi mai trag o palmă - dar mai încet, că mă vedea lumea - şi o iau repede la picior spre casă. Doamna Pre-oteasă nu venea la vecernii. Cică erau prea multe babe care veneau în faţă şi o arătau cu degetul fluturându-şi nasurile încovoiate. Nu putea fi plăcut dar soţului ei nu vroia să-i intre în cap şi basta. Eu o înţelegeam din motive doar de noi ştiute, că te pomeneşti că află Părintele şi ne afuriseşte pe amândoi de „orbim şi chinuim până ne-a chema Dumnezău”.

Ştiam bine ce imagini mă vor întâmpina la casa parohială: paturi vraişte, câte o farfurie lipsă ale cărei cioburi vor fi bine ascunse în găleata cu gunoi, o preoteasă mult mai bine dispusă decât cea pe care am lăsat-o gătind când eu şi Părintele am plecat la slujbă şi multă mâncare de să-ţi lingi degetele până la os nu alta!

Dacă m-aş fi grăbit prea tare poate dădeam nas în nas cu Ateul (ăsta era cel mai necredincios vecin pe care l-a avut vreo casă parohială de la Sfântu’ Petru încoace) şi nu mă încânta ideea. Nu-i prea plăcea lui împărăţia cerurilor dar avea ce avea cu îm-părăţia preotesei. Prin urmare am domolit pasul şi am prins a păşi agale, ca unul care nu ştie de merge ori vine, minunându-mă pentru a nu ştiu câta oară de isteţimea preo-tesei căreia îi mersese faima până pe la ateii din satele vecine. O altă vorbă cu faimă chiar mai faimoasă decât popadia care (cu chiu cu vai) participase la ecumenica mea educaţie, era chiar Părintele. Zvonurile despre puţinele lui abilităţi în a procrea erau tot mai dese. Mai ales după ce satul se pomenise într-o zi de sărbătoare cu un băiat de po-pă gata crescut. Mare tărăboi mi-a fost dat să-ndur anul acela. Cum necum, Părintele reuşi să abată atenţia sătenilor de la mine, micul băieţel de nouă ani înfiat de la Casa de Copii (eram un adevărat Oliver Twist în varianta creştină desigur), şi s-o manevreze cu abilitate spre „cele sfinte”. Au trecut însă aproape şapte ani de atunci…

E ultima mea seară în sat. De mâine voi fi expediat pachet la Cluj (un oraş din altă ţară probabil, că n-am mai auzit de el) unde voi urma Teologia. Păi ce credeaţi? După ce că am fost salvat de la o viaţă de chin şi mi s-a dat şansa unei vieţi pline bucurie şi de huzur, măcar atât puteam să fac pentru a-mi cinsti părinţii adoptivi. Să mă fac şi eu de-al lor. Asta auzisem eu în ultimii doi ani de cel puţin douăsutepatruzecişi-şaisprezece mii de ori per fiecare zi dată şi ea tot de la Cel de Sus. Înclin să cred până la urmă că Atotştiitorul chiar e peste tot. Ceea ce mă duce din nou la problema care nu mă lasă să dorm - ca un evlavios ce sunt - de vreo câteva săptămâni.

Dacă tot e în fiecare colţişor, de ce nu vede că eu o iubesc pe Marieta? Şi că nu pot trăi fără surorile Heine (amândouă, că doar una e plictisitoare). Dar El ar trebui să ştie bine că le-aş da pe toate pentru o singură seară cu Luminiţa domnului primar. Şi aşa, cu gândul la toate fetele de la care trebuia să-mi iau rămas bun în noaptea asta, am ajuns la casa parohială. Acasă mă aştepta o surpriză de proporţii… mari. Părintele era acasă şi se duela cu Ateul lovindu-l peste cap cu afumata lui cadelniţă. Am glumit! Nu se duelau. Dar erau amândoi în curte şi discutau destul de aprins.

Pentru că ştiam că o dată ce m-ar fi văzut ar fi terminat discuţia şi s-ar fi retras oblojindu-şi rănile pe la casele lor, m-am oprit. Tocmai acum, când situţia devenea in-teresantă s-au găsit şi ei să mă trimită la dracu-n praznic. Bine că tatăl meu adoptiv (adică popa) nu citea gânduri. Cine ştie ce canoane şi posturi aş fi avut de îndurat. Neavând cea mai mică intenţie de a-i întrerupe m-am pitit după gard. Parohul (scumpul şi prea-îndureratul meu tutore) vorbea cu patos despre preacurvie, Ateul, în schimb, golea o sticlă de bere râgâind ca un porc ce era. Ca de obicei, vecinul nostru nu dădea doi bani pe toţi Dumnezeii care năvăleau care mai de care din gura preotului. Deci, secretul nu mai era chiar aşa de secret. Oare unde era preoteasa?

– Răzvan!

Şoapta venea de undeva din faţa mea, din stratul de garoafe. Cu mare greutate (nu văd aşa de bine noapte, că doar nu-s mâţă) am distins silueta gingaşei mele mame. Îi mai spuneam aşa când vroiam să-i fac vreo plăcere. Era albă la faţă, asta aş fi putut vedea şi în noaptea Sfântului Andrei, şi privea fix înainte. Cei doi bărbaţi dănţuiau ca nişte maimuţe dezarticulate, măsurându-se într-un ring imaginar. Situaţia ar fi fost al naibii de comică dacă ar fi fost nişte străini, m-aş fi prăpădit de râs.

– Nu intri?

Nici gând! Totuşi, de ce aş fi întrerupt bunătate de spectacol? Părintele se apu-case să-i citeze Ateului Biblia (o cunoştea pe dinafară, pe toată). Acesta, surd la pilde şi sfinte învăţături, tocmai rupea cu dinţii gâtul unei alte sticle de bere. Eh, acum înţele-geam şi eu de ce avea buzunare aşa de largi la haine. Că doar berile alea nu se telepor-tau la el gâtlej aşa, de nebune. Scumpa mea mamă se ascunsese şi ea, ca nemţii de ruşi (sau invers că nu mai ştiu) şi aştepta să treacă ciclonu’. O auzeam oftând supărată. Aşa-ţi trebuie dacă te de-dai la toţi ateii…

Cu uimire am băgat de seamă că sticla de bere nu a încheiat contactul cu buzele necredinciosului meu vecin până când nu a gâlgâit a gol. Îl durea pe el în cot de popă. Stomacul meu cârâi nemulţumit amintindu-mi că-l tratasem cu răceală întraga zi.

– E gata mâncarea? Am întrebat pe sub voce.

– În bucătărie. Să nu te vadă, a adăugat ea.

– Mamă?

– Da…

– Cum a ajuns acasă aşa de repede? Eram curios că doar îl lăsasem în biserică.

– L-a adus primarul cu maşina. Bate-l-ar Dumnezo!

Era clar. Dacă eu aveam intenţia de a o scuti pe preoteasă de întreruperi neplă-cute, apoi de bună seamă că vai-de-capul lui de primar ce-l aveam.

– Du-te prin spate, mă sfătui ea.

Normal. Că doar nu era să mă duc prin faţă. Ştiam că Părintele era abia la Tes-tamentul Vechi, Ateul se înscrisese fără să vrea la o predică al naibii de lungă. Nu că nu ar fi meritat-o, dar pe undeva îmi era milă de el. Furişându-mă hoţeşte prin spatele casei, trebuia să hopăi un mic gărduleţ de sârmă împletită. Nu era o problemă. O făcu-sem de multe ori când eram fugărit de dulăul Ateului.

În bucătărie era aproape linişte. Doar strigătele pline de zel ale tatălui meu adoptiv mai răzbăteau înfundate până aici. Masa era gata pregătită, mâncărica aburindă în farfurii, chiar şi tacâmurile erau aranjate - că aşa îi plăcea Părintelui. Nu m-am obo-sit prea tare cu mestecatul (o bătaie de cap şi de dinţi pe care nu o deprinsesem cum se cade) şi mi-am refăcut în minte planurile. Era ora nouă şi vreo patru minute, destul timp ca să ajung până dincolo de deal…

Pentru că era ultima mea seară în sat, convenisem cu toate doamnele inimii me-le să le spun rămas bun. Adică amânasem momentul, pe care-l intuiam a fi plin de la-crimi, cât de mult posibil. Nu mai aveam ce lungi, mâine urma să-mi iau tălpăşiţa şi eu încă nu-mi îmbrăţişasem fetele. Marieta era prima mea prietenă, pe ea trebuia s-o văd la zece fix. O oră mai târziu, în grădina şcolii erau programate surorile Heine la inter-val de o jumătate de oră (nu deodată, că nu eram fiul lui Terente), iar apoi Luminiţa. Aveam vaga bănuială că urma o seară lungă, în care se vor face promisiuni ce nu se vor respecta în veci (pomenirea lor) şi în care era de datoria mea să le fac pe toate doam-nele să se simtă bine. Lucru mai uşor de zis decât de făcut. Mi-am amintit cu ciudă că un scandal de toată frumuseţea era la câţiva paşi de mine. Hmm, deznodământul era incert. Deşi prevedeam că, la un moment dat, Ateul va hotărî că i-a ajuns şi îşi va aminti că el nu dă doi bani pe toate pildele creştinismului. Apoi va jura că nu mai pune mâna cât trăieşte el pe preoteasă, aşa să-i ajute Dumnezeu (ha, ha, ha! Pe acest Ateu nu-l durea gura).

Înşfăcând încă o pulpă de pui, m-am repezit din nou afară. Era linişte. Pentru un necunoscător ar fi părut că problema era rezolvată. Nici pe departe! Părintele îşi umezea probabil buzele pe undeva (poate chiar cu una din sticlele vecinului). Fără să mai pierd vremea, am zburat (la figurat, că la propriu aş fi vrut eu…).

Am ajuns la Marieta cu zece minute înainte de ora stabilită. Nu am fost deloc surprins s-o văd aşteptându-mă. Draga de ea, cine ştie de când tremura de frig pe băn-cuţa de lângă poartă? Mi-au trecut toate supărările văzând-o, din partea mea Părintele putea să-i ardă Ateului câteva cădelniţe peste căpăţâna aia tare, nici că-mi mai păsa.  M-a observat la rândul ei şi s-a ridicat de pe băncuţă. M-am oprit. Ce era cu mine? Ha-bar n-aveam, dar privind-o cum tremura acolo, aşteptându-mă pe mine, am avut o re-velaţie. N-o meritam - pe ea şi cu siguranţă nici pe celelalte. Nu mai vroiam să o văd. Aş fi alergat înapoi acasă dacă n-aş fi fost incapabil de a schiţa vreun gest. Interpretând ezitarea mea ca pe o teamă (ceea ce poate era, dar eu n-aş fi recunoscut nici mort), Ma-rieta îşi roti privirea căutând sursa ciudatului comportament. Negăsind nimic suspect a început să alerge spre mine. M-a strâns apoi în braţe cu toată puterea şi i-am simţit chi-pul ud lipindu-se de faţa mea.

– Răzvi! A exclamat fericită. Am crezut că nu mai vii, m-a mustrat.

Dacă aş fi ştiut ce m-aşteaptă, ai fi avut dreptate.

– Cum să plec fără să te văd? Am întrebat-o stins.

Foarte uşor, al naibii de prea uşor.

– Nu ştiu cum o să pot trăi fără tine…

Uite, tocmai vorbe din astea nu doream eu să aud acum.

– Nu vorbi aşa, ştii bine că ne vom scrie.

– Zilnic? A întrebat plină de speranţă.

Ei asta-i!

– Da, zilnic.

Am simţit-o relaxându-se.

– Trebuie să plec. Am vrut doar să te văd.

– Nu spune asta! Mai stai puţin… te rog. Şi am mai stat.

Dacă aş fi ştiut că fetele sunt atât de iubăreţe în astfel de situaţii le-aş fi spus mai de mult că trebuie să plec… din sat, din ţară, de pe planetă - găseam eu. Taman pe când lucrurile ameninţau să degenereze şi să devină interesante, a trebuit s-o opresc. Am sărutat-o din nou pe gât înfiorându-mă la geamătul ei surd şi m-am ridicat. Deo-dată mi-era foarte frig. Pentru a nu ştiu câta oară mi-a trecut prin minte că trebuia să găsesc o soluţie pentru a rămâne. S-a ridicat şi ea oftând. Am condus-o până la poarta casei şi am îmbrăţişat-o. Mâna ei nu o părăsise pe a mea tot timpul în care am fost aco-lo. Urmele unghiilor se vor vedea câteva zile. Bine că era întuneric şi nu trebuia să dau cine ştie ce explicaţii.

– O să-mi scrii, nu-i aşa? M-a întrebat cu o voce gravă pe care nu o mai au-zisem.

– Desigur, prinţeso! Am promis! (când am să pot)

Eram sigur că aveam deja un loc călduţ pregătit în iad. S-a mai repezit o dată în braţele mele zdrobindu-şi sânii (care mă înnebuniseră de când o văzusem) de pieptul meu şi dusă a fost.

– Te iubesc, am mai auzit-o şoptind ca pentru ea.

Am încercat să mă rup cumva de amintirea ei, să uit cât de confortabil mă sim-ţeam în preajma Marietei. Cum spuneam ceva mai devreme, unele lucruri sunt infinit mai uşor de zis decât de făcut. Dar, aici eu eram diferit, aici eram altfel decât ceilalţi. Descoperisem la o vârstă fragedă că îmi pot alege amintirile, că pot să decid ce anume să păstrez şi ce să arunc în gaura neantului. Toţi orfanii sunt la fel. În momentul în care pricepem că adevărul crunt e că nimeni nu ne vrea, ne dezvoltăm această abilitate. E pentru protecţia noastră, ne ascundem în spatele unui zid de piatră indestructibil. Acolo noi suntem cei puternici, acolo nimeni nu ne lasă în urmă. E locul unde noi jucăm ro-luri de călăi…

Fără noduri în gât, fără fasoane, am plecat. Că doar mai aveam de suferit, seara abia începuse. Iar, dacă surorile Heine nu mă speriau, întâlnirea de la miezul nopţii îmi trimitea un curent rece pe şira spinării. Luminiţa avea darul ei… Am ajuns într-o gră-dină a şcolii ce nu avea nimic în comun cu locul pe care-l cunoşteam atât de bine. Lo-cul în care îmi petrecusem copilăria arăta sumbru în lumina palidă a lunii de toamnă.

Cu Vicky şi Chris aveam un pact special. Ele se prefăceau că nu ştiau că mă întâlneam cu amândouă, iar eu mă prefăceam că nu observ prefăcătoria lor. Ei, fiecare cu mâncarea care-i place! Amândouă erau foarte, foarte-ridicol de blonde, ca nişte nemţoaice veritabile ce erau. Mici de statură, cu părul creţ şi ochi scânteietori erau de o bună dispoziţie imposibil de alterat. Probabil că aşa aş fi arătat şi eu dacă aş fi fost ne-potul unicului evreu care a reuşit să scape cu averea intactă dintr-o Germanie în agonie.

Christina (căci ea era următoarea pe lista inimilor de zdrobit) a întârziat politi-coasă doar câteva minute. Nici nu aşteptam altceva.

– Vicky nu vine, mi-a spus veselă de cum a ajuns.

Parcă detectam o uşoară ironie în vocea ei. Poate că nu auzeam eu bine.

Nu am insistat, în fond, şi aşa, treaba era al dracului de complicată.

– Tata…

Am înţeles repede.

– Tu cum ai ieşit?

Nu prea vroiam să aflu dar aveam disperată nevoie de un subiect de discuţie. Marieta nu era cea mai vorbăreaţă fată din lume. Am început să păşim alături fără să ne atingem (fetele astea erau ca nişte ciute, trebuia să fi atent cu ele).

– Am coborât pe geam. Ştii…, a trebuit să alegem. Doar una putea pleca. Eu am câştigat, a terminat ea mândră.

Am căscat ochii mari. Adică zgâtia asta de fată sărise din dormitorul lor de la primul etaj… Am clătinat din cap încercând să-mi imaginez saltul. Ar fi putut să se ră-nească. Ce mama dracului a fost în capul lor? A fost nevoie de tot controlul pe care îl aveam să nu ţip la ea ca un nebun. Fără să-i răspund (pentru că nu aveam încredere în reacţiile mele în acel moment) am luat-o de mână admirând proiecţiile ciudate pe care le crea lumina difuză a stelelor. Foarte frumos din partea lunii să se ascundă după un nor, Chris n-a obiectat nimic. Am început să ne plimbăm. O vreme am păstrat tăcerea, fiecare înotând în propriile gânduri. Deodată, mica evreică a început să râdă.

– Eşti un idiot!

Poftim? Bine, eu eram conştient de asta (că altminteri ce aş fi căutat acolo), dar de unde şi până unde acest apelativ pe buzele ei.

– Asta mi-a zis sor-mea să-ţi transmit, chicoti ea.

Am blestemat luna care nu dorea să lumineze măcar puţin trăsăturile fetei. Apoi, am izbucnit. Râdeam ca un bezmetic fără să ştiu de ce, fără să-mi pese de ce ar fi putut crede despre mine. Eram liber să fac ce vreau! I-am simţit privirea cercetătoare apoi m-a oprit. O mână mică şi caldă pe buzele mele m-a readus pe loc lângă ea. Eram foarte conştient că eram singuri şi că (teoretic) orice se putea întâmpla, dar ceva mă oprea. Degetele ei au zăbovit un timp pe chipul meu invitându-mă. Pe naiba. Nu te vreau Chris. Nu în seara asta, nu o să las ca prima ta dată să fie cu unul ca mine. Nu.

Am îndepărtat-o zâmbindu-i cu toate că ştiam că nu mă poate vedea. Fără un alt cuvânt am condus-o şi pe ea acasă (la ea, desigur). Înainte de a o lăsa să intre am îmbrăţişat-o şi o nouă durere şi-a făcut loc în pieptul meu. Dar ea nu plângea. Înghe-ţase în braţele mele şi nu dădea nici un semn că ar vrea să le părăsească. Nu mă mai recunoşteam, ceva era diferit. Probabil că am fi stat aşa, lipiţi unul de altul până dimi-neaţă dacă lumina unei ferestre nu ne-ar fi trezit din beţie. I-am luat chipul în palme şi am sărutat-o, nu era prima dată dar pentru mine era o experienţă nouă. Buzele noastre s-au atins cu teamă, simţeam că ezită şi n-am insistat. Încă un sărut tandru pe frunte şi apoi, o dată cu lumina din fereastră, s-a stins şi ea.

– Sunt un idiot, am admis tremurând.

Dacă asta era ideea Celui de Sus pentru o noapte a ispăşirii de păcate, apoi tre-buia să ştie că avea un simţ al umorului destul de straniu. Le-am rezervat şi surorilor Heine un sertar în inima mea şi mi-am continuat misiunea. Doar o etapă mai aveam de parcurs, cea mai dificilă şi mai imprevizibilă dintre toate.

Cu Luminiţa era altfel. Nu avea naturaleţea Marietei sau nebunia surorilor, dar aveam impresia că abia zărisem vârful aisbergului. Ea era diferită. O fată pe care tre-buia s-o iubeşti, (şi care, spre deosebire de tatăl ei, era iubită de tot satul) care provoca pur şi simplu un lanţ de reacţii chimice cu o simplă privire. Dar ea trăia în altă lume. Mă fascina modul unic în care percepea până şi cel mai neînsemnat dintre lucruri. Cu o graţie demnă, aristocrată, (părea a se potrivi mai bine familiei regale, nu a tontului de primar) era atât de nevinovată încât părea cu adevărat un înger coborât din rai. Cu ea trebuise să am grijă, să muncesc din greu, ba chiar să-mi storc creierii pentru a găsi moduri de a o surprinde. Cu ea eram întotdeauna prins pe picior greşit, întotdeauna ruşinat de vizibila mea neînsemnătate (comparativ cu ea, desigur). Deci, nu mică mi-a fost uimirea când ea mi-a trimis vorbă că mă aşteaptă acasă la ea, şi încă fix la miezul nopţii. Bănuiam o scurtă şedinţă de explorat buze şi un şi mai scurt „la revedere” spus sec cu o jumătate de gură. Însă cu Luminiţa nu se ştia niciodată…

Ca un băiat pe care se putea conta am ajuns acolo în exact momentul în care limbile ceasului meu se confundau una cu cealaltă. Nu eram deloc neliniştit, mă aştep-tam la cel puţin o jumătate de oră de suspans. Pe fete trebuie să le aştepţi. Fără excep-ţie. Timpul meu de somn se diminua vizibil. Mă întrebam dacă mai avea vreun rost să mai trec pe acasă. Dacă nu m-ar fi aşteptat două valize (de dimensiuni gigantice) aş fi ales să aştept autobuzul de pe acum. Nimic plăcut nu mă putea aştepta la casa paro-hială. Un sunet sec în capul scărilor mi-a alungat toate gândurile. Inima, şi ea, vroia parcă să mă părăsească. Un câine din vecini decise în acel moment să-şi amintească că avea gură. Niciodată nu mi-au plăcut câinii, prea aveau prostul obicei de a-mi strica socotelile. Dacă nu mi-ar fi fost gura ca iasca probabil că mi-aş fi înghiţit limba.

Minunea cobora scările. Cum?! Nu tu aşteptare până-ţi intra frigul în oase? Nu tu aruncat cu pietricele în geamul camerei ei? Oare fata asta avea de gând să-şi strice reputaţia tocmai în ultima mea seară? Ca pentru a-mi răspunde, s-a oprit. O deter-minare bizară îi umbrea trăsăturile făcând-o să pară şi mai frumoasă. Dacă aşa ceva era omeneşte posibil. L-a alungat aşa cum hâşâi o muscă băgăreaţă şi a început să se gră-bească. În câteva clipe era lângă mine şi… Stupoare! M-a depăşit ca şi cum aş fi fost un vrej uscat, sau un indicator rutier (deşi în toată comuna nu erau decât două, la in-trare şi la ieşire). Ceva din felul în care îşi ţinea umerii mi-a dat de înţeles că trebuia să o urmăresc. Zece minute mai târziu încă mă chinuiam să mă ţin după ea. Încercasem să o ajung de vreo câteva ori dar fără succes. Începeam să văd asemănarea cu tatăl ei - primarul nostru avea sănătosul obicei de a o lua la goană când vreun sătean nemulţumit avea neinspirata idee de a-i cere socoteală. Nu ştiam unde e Clujul dar dacă mai con-tinuam mult aşa cu siguranţă că nu mai aveam nevoie de nenorocitul ăla de autobuz. La marginea pădurii a ezitat un moment apoi… a dispărut. Poate că era o idee proastă pâ-nă la urmă. Cum nu eram recunoscut pentru inteligenţa mea sclipitoare am urmat-o. În-clin să cred că aş fi urmat-o până în iad dacă aceea ar fi fost destinaţia ei (în ciuda tuturor descrierilor cu care Părintele mă ameninţa când făceam pe năzdrăvanul). N-a fost nevoie, imediat după primul front de stejari, mă aştepta cu răsuflarea încinsă.    
M-am apropiat precaut şi am încercat să o strâng la piept (poate-i era frig, nu altceva). Palmele ei mici, translucide, m-au oprit.

– Nu! A exclamat furioasă. Cum îndrăzneşti?

Dar eram obişnuit cu reacţiile ei. Ştiam ce trebuia să fac. Mi-am lăsat braţele pe lângă corp şi i-am şoptit cu cea mai seducătoare voce de care eram capabil:

– Toamna mi te fură!

Umerii ei s-au relaxat şi duritate expresiei i s-a topit ca prin farmec. Era ca o parolă, ca un cod secret pe care numai eu îl ştiam. Foarte sensibilă la tot ce însemna poezie, dura şi imposibil de atins Luminiţa, devenea fragilă dacă ştiai cum s-o iei.

– Toamna nu te iubeşte ca mine!

Ochii mei se dilataseră probabil şi ameninţau să plece fără mine în palmele Lu-miniţei. Era prima dată când îmi spunea că mă iubeşte. Toate cuvintele, la care mă pri-cepeam atât de bine, au evadat din mintea mea. Ca şi cum ar fi înţeles că tocmai tre-cuse peste zidul invizibil care forma bariera ce ne despărţea, a plutit câţiva paşi înde-părtându-se. Eram într-o situaţie ciudată. Ştiam că ea aştepta ca eu să fac primul pas dar eu nu reuşeam să deschid gura. Apoi am observat că avea un mic rucsac în spate.

– Ce ai…, vocea îmi tremura aşa că m-am oprit.

A înţeles din privirea mea la ce mă refeream. Cu toată lumina palidă a lunii de septembrie mi s-a părut c-a roşit. A respirat adânc evitându-mi privirea şi a scos la iveală o păturică subţire. A întins-o pe jos cu mişcări tremurate, repetând fiecare gest de două ori (ca un om beat). S-a aşezat şi m-a privit fix în ochi pentru prima dată.

– „Dacă se va întâmpla acum, nu va veni pe urmă. Dacă nu va veni pe urmă, se va întâmpla acum. De nu se va întâmpla acum, totuşi va veni pe urmă… Totul e să fi gata.”

Eram singurul care-i asculta citatele din Shakespeare, aşam că mi se păreau normale venind din gura ei. De multe ori nici nu le mai ascultam - acesta însă m-a înfiorat. Nu mai puteam sta în picioare. M-am aşezat (adică am căzut ca un bolovan) lângă ea. N-o priveam. Nici nu mai eram sigur că ştiu cum. Respira agitată dar nici eu nu mă descurcam mai bine.

– Răzvi…?

– Da?

– Poate nu ai înţeles…

– Am înţeles foarte bine (să fi fost eu chiar aşa de idiot?), doar că m-ai surprins. Asta e… altceva.

A tăcut gânditoare apoi şi-a schimbat poziţia lipindu-se de mine. Dumnezeule, deci exişti!

– M-am gândit mult, îşi plecă privirea.

Simpla ei atingere m-a încărcat. I-am îndreptat chipul spre al meu atingând de-licat pielea ilegal de catifelată a obrajilor. Am sărutat-o uşor. Doar atât. Sau cel puţin aşa credeam eu… De îndată ce buzele noastre s-au atins timide, ceva s-a rupt. Eram doar noi doi într-o pădure. Era trecut de mult de miezul nopţii şi nimeni nu ştia unde ne aflam. Buzele ei s-au întredeschis treptat… Nu sunt cuvinte pentru asta. Am încercat să privesc în jur pentru un punct de sprijin, am încercat să mă agăţ de ceva. Zadarnic. Am alunecat în lumea ei, m-am pierdut în sărut, m-am rătăcit în ea.

– Răzvi?

– Da?

Dacă vroia un răspuns mai inteligent din partea mea ar fi cazul să îl ceară peste câteva zile. Dar se pare că fusese suficient. Tot ce dorise era să mă îndepărteze puţin. Cămaşa pe care o purta era deja aiurea şi am uitat să respir urmărind-o cum descheia nasturii. Mă privea atât de intens încât uitasem unde mă aflam. Tot ce mai conta acum era ea şi faptul că nu o atingeam în acel moment.

După ce şi-a scos cămăşuţa şi sutienul (de una singură pentru că eu eram hip-notizat) am încercat s-o privesc, să mi-o descriu. Nu doream să uit nimic. Niciodată. Printr-o vrajă necunoscută nu am reuşit să leg nici măcar două cuvinte. Gândurile îmi dansau aiurea, împrăştiate de noianul de senzaţii. Era atât de frumoasă! Să fiu departe de ea, chiar şi doar un metru, a fost brusc imposibil. Răspunsul ei, la sărutări şi la mâinile mele care explorau fiecare părticică din trupul ei, a fost la început timid… Cele mai fantastice sunete se năşteau în gâtul ei golindu-mi plămânii. Nici aerul nu mai avea sens, îl pierduse. Descoperisem ceva mult mai dulce şi mai vital. Timpul a început să curgă altfel apoi. Frânturi de poezie, citate incomplete ale unor poeţi morţi, freamăt de inimi galopând…

Am reuşit să ajung acasă spre dimineaţă. Purtam pe trupul meu semnele unui trecut care nu mai putea avea decât un nume: Luminiţa. O dusesem în braţe până acasă promiţându-i în fiecare moment că nu ne vom despărţi niciodată. Aşteptam zorii ca să le spun părinţilor mei adoptivi că eu nu pot fi trimis la şcoală nicăieri. Cel puţin nu într-un loc în care Lumi nu era. Nu mai ştiam şi nu mai doream să ştiu cum să trăiesc fără ea. O să înţeleagă, nu au de ales. Voi fi preot altă dată. Voi ridica slavă cerului cu altă ocazie. Acum eram sigur că Dumnezeu e acolo. Că puterea lui nu are limite, că El ne face daruri. Ea e un dar pentru mine.

Dar dimineaţa a venit cu veşti noi şi sumbre. Părintele o trimisese pe preoteasă acasă (la mama ei) şi era ferm hotărât să mă însoţească la Cluj. Chemase deja un alt preot pentru slujba de Duminică şi nu mai aştepta decât ca eu să fiu pregătit. Târât împotriva voinţei mele am părăsit satul, am uitat iubirea. Oh, unde eşti tu - dar al meu?

VA URMA