POEŢII LUNII FEBRUARIE

CALENDAR SUBIECTIV

POEŢII  LUNII  FEBRUARIE

Rodian Drăgoi

(1 februarie 1951 – 9 noiembrie 2018)

acum ştiu

ultima dată

când am fost la vânătoare

cerbii s-au adunat în jurul meu

şi au râs

nu ştiam că ţin în mâini o puşcă

ruginită de milă

eu voi adormi şi tăcerea va putea să înceapă

pe buzele miresei trece un prinţ de fum
întunericul vine şi scuipă prin pod

în braţele mele se zbate un drum
tu eşti între ieri şi-ntre mâine un nod

se aude cum câmpia se ridică spre cer
cum sfârâie umbrele noastre luminoase pe apă

gândul tău e ca un copac înflorit
eu voi adormi şi tăcerea va putea să înceapă

pe strada Bacovia                          

plouă
într-o cârciumă de pe strada Bacovia
cot la cot cu Moartea petrec
până când mă înfurii pe dânsa
o bag în mă-sa și plec

Doamne, ce mult întuneric a rămas pe cuţit 

tata a tăiat mieii şi-a obosit
Doamne ce mult întuneric a rămas pe cuţit

eu implor frigul să rămână afară
cuvintele mele sunt şuviţe de sânge

nici o fereastră nu poate să m-audă
plouă sau mama se-ascunde în vreun nor şi plânge ?

ninge stau în ninsoare

ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc de primăverile
pe care le-am inventat special pentru tine

zăpada mi-a ajuns până la genunchi
şi tu continui să râzi
ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc de ultima noastră vară
petrecută împreună

zăpada mi-a ajuns până la piept
şi tu continui să râzi
ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc despre dragostea mea
care poate aprinde zăpezile

zăpada mi-a ajuns până la gură
şi nu vreau să îţi vorbesc cu zăpadă
în locul cuvintelor

iată zăpada definitiv mă acoperă
şi tu continui să râzi
şi râsul tău viscoleşte zăpezile

poetul va pleca

nu puneți mâna pe poet

nu-l atingeți

s-ar putea să vă umpleți de jale

nopțile să vi se umple

de ziduri necunoscute

acum au înflorit teii

miroase amețitor a moarte

poetul va pleca în curând

o pasăre mare îi tot dă ocol

femeia mea e tare bolnavă

noapte senină de toamnă

luna mătură frunzele

căzute în ogradă

și singurătatea mă roade

ca un bocanc de soldat

știu că acum mama îşi împachetează

plânsul într-un ziar

și se gândește cu durere la mine

mi se face groaznic de somn

femeia mea e tare bolnavă

intru în casă încet încet

să nu trezesc moartea ghemuită

sub preşul de la intrare

prin lumină de mireasă

mă-ntorceam târziu acasă

prin lumină de mireasă

toată noaptea mă-ntorceam

toată noaptea n-ajungeam

când eram când nu eram

prins în hamuri tot trăgeam

carul greu de lacrimi plin

ştii că vin şi când nu vin

am ajuns n-aş fi ajuns

patul podidit de plâns

şi tu îngropată-n ieri

mirosea a nicăieri

m-am culcat n-am adormit

urla-n ceruri un cuţit

urletul lupilor clatină stelele

miroase a pâine şi ceru-i senin

ascultă iubito cum florile vin

şi totuşi ai sosit cuvintele îţi sunt asudate

până în zori vom trăi poemele toate

luna stă în genunchi şi spală podelele

urletul lupilor clatină stelele

acum nici păsările nu mai au contur

la noapte iubito voi veni să te fur

ar putea tăia amurgul în două

știu că acum

femeia mea curăţă cartofi

şi se gândeşte

cu durere la mine

o singură clipă de neatenţie

şi ar putea tăia amurgul în două

ultimul meu poem

mă întorc de la înmormântarea mea

sunt fericit

pe drum nu e nimeni

prietenii deja m-au uitat

ultimul meu poem

nu interesează pe nimeni

e pace e liniște și toți pomii-nfloriți

de ce să nu fiu fericit?

Andrei Velea

(3  februarie 1980)

ziua în care poezia nu a salvat lumea

poezia nu a însemnat niciodată mare lucru

în afară de o duzină de legi scrise în versuri,

nişte doamne cucerite

şi o mână de regi distraţi copios,

poezia nu a contat

altminteri, dacă poezia ar fi însemnat

mare lucru,

ar fi stârnit războaie, i s-ar fi alocat resurse,

iar poeţii ar fi avut case impunătoare

şi demnităţi înalte în stat

însă de undeva (nimeni şi nimic

nu putea explica),

ceva imposibil de descris

venea, călca, făcea să tremure, descărna,

dezintegra, desţelenea, sfâşia,

cuprindea pe dinăuntru şi măcina,

exploda, şuiera, zbiera,

de-aşa natură încât toţi au realizat

că numai poeţii, cu fantezia lor,

ar fi putut înţelege

şi salva lumea cu un poem, ceva

însă niciunul dintre ei nu era de găsit:

adunaţi undeva la o margine

îndepărtată de pădure,

poeţii desenau rime alambicate

pe trupurile frunzelor

care cădeau timid

au auzit un strigăt disperat, îndepărtat,

însă au crezut că e doar soarele care apune

sufletul românului

sufletul românului e ca pâinea caldă,

plină de e-uri şi ambalată în pungi de plastic,

e ca pâinea rotundă precum o minge de fotbal

care creşte dimineaţă de dimineață pe cer,

în locul soarelui

şi apoi e comercializată pe o piaţă

cu evaziune fiscală de peste şaptezeci la sută.

sufletul românului este eminescul

dincolo de care nimeni nu a mai scris

şi nu va mai scrie niciodată nimic.

pixul a fost ascuns, hârtia destrămată.

blaga a fost o lebădă mută,

iar arghezi s-a hotărât prea târziu.

sufletul românului e un maidanez

care hămăie la miez de noapte

muşcând, înfometat, din lună.

apoi pompează antirabice

cu seringi lungi, de cristal.

sufletul românului construieşte

o biserică lângă fiecare birt,

o biserică lângă fiecare şcoală,

o biserică lângă fiecare instituţie a statului;

sufletul românului compensează laicitatea

fiecărei pietre de pe stradă

cu o cărămidă la temelia unui locaş sfânt.

închei: străinule rătăcit în ceaţă,

adulmecat de bestii din infern,

purtat de vântul sorţii prin negre genuni,

nu uita că sufletul românului te primeşte

cu braţele deschise, cu pâine şi cu sare,

însă, repet: ai doar trei şanse din zece,

rusească ruletă!, să nu fie la negru

atunci când cerul e ursuleţul mişa

când gheorghe trece pe sub

acoperişul complexului ţiglina,

toate becurile se-aprind deodată

gheorghe se-mbracă-n culori extravagante,

poartă trei perechi de haine pe el vara,

ochelari de soare ziua şi noaptea,

umbrelă multicoloră şi barbă de filozof

la el găseşti orice:

o insignă ruginită cu ursuleţul mişa,

o carte de-a lui knut hamsun,

un aparat vechi de fotografiat sau un tranzistor

îmi zice unul odată:

„bă, ăsta o fost om deştept, inginer,

dar l-a părăsit nevastă-sa, l-a lăsat pe drumuri

şi de atunci a luat-o razna”

gheorghe mănâncă cerul printre câini,

citeşte printre câini

şi vorbeşte, deopotrivă, cu oamenii şi câinii

când îl întâlnesc la o masă-n „carmen”,

îi dau o bere să-mi spună ce crede

despre americani, petrol sau egipt

când îl întâlnesc în „taxodos”,

îi dau o bere să-mi spună cum ar scoate

românia din criză

când gheorghe pleacă din bodegă,

la intrare îl aşteaptă zece maidanezi

care nu l-ar părăsi niciodată

Ultima cameră de hotel din Atlantida

poemele astea sunt scrise în ultima cameră

de hotel

din atlantida,

mai strâmtă ca lumea

înainte de-a fi fost creat spaţiul,

mai tensionată

ca pielea unei femei înainte de-a naşte

pereţii sunt subţiri

ca foaia de ţigară:

se-aud înghiţiturile-n sec din camera de alături

de parcă, prin baierele lumii,

un zeu ar asculta uneltirile celorlalţi zei,

iar un făt şi-ar auzi viitorii fraţi

muşcând cu poftă

dintr-o rază de soare.

Denisa Comănescu

(4 februaruie 1954)

febră în iunie

intrată până-n gât
decapitată,
pune o frunză de brusture
m-a-nvățat depilatoarea,
nu e nevoie de intervenție chirurgicală
se va vindeca
îți va crește un cap nou
cu mult mai trainic și mai frumos,
am pierdut pământul de sub picioare
l-am lăsat departe, în urmă,
pentru ce l-ai pierdut, se aude ecoul,
există acel cineva?
nu, îi răspunde vocea mea
de parc-aș fi apăsat pe butonul unui casetofon,
nu există acel cineva
este marea, păpușa care-mi zicea mama
spasmodic tremurând mâna ca un fetus dimineața-n chiuvetă
este tinerețea mea


Unui prieten care m-a rugat să-i dedic poemul

Nu am sădită în mine sămânța victoriei.
Sunt plante care aprind rădăcini
într-un pahar cu apă
viguroase ca niște iezuiți
forează stânci
decapitează orașe
ajung la cer și nu în pământ
O, temperamente vulcanice,
am lins atâta cenușă
până soarele mi-a răsărit în pântece
și de atunci strălucesc
strălucesc.

Obsesia biografiei

Dacă cineva mi-ar da părul într-o parte
dacă mi l-ar ridica uşor de pe frunte
ca un diamant aurit s-ar ivi
oraşul acesta
cu străzi singuratice şi case stângace
ce se năruie la simpla închidere a uşii
cu grădini de streliţia şi lăzi de gunoi
unde ecoul copilăriei
încă se mai aude şoptind:
„ Mea mater, mea pater,
filius vester lupus est”
cu muzica ce sparge timpanul maşinilor
şi fotografiile care ucid privirea bătrânilor
cu ulcica plină cu lapte
lăsată prin toate casele
de tatăl pe moarte
doar, doar o va găsi iubitul
ce i-a părăsit fata
(dar el nu vine
şi bătrânul şi-a dat duhul degeaba
sau chiar dacă vine
nu-i pasă
gândind că mai târziu îşi va vinde
şi tatăl său sufletul
pentru cine ştie ce afacere dubioasă)
cu liliacul din curtea căminului de fete -
orbii îi păzesc anemicele flori
prea timpurii şi presimt
că Gemenii se bălăcesc în Vărsător
(„E nesănătos, e nesănătos
în curând vom avea un ospăţ”)
cu bătrâna cocoşată
la care te strâmbai
când striga:
„O să ajungi şi tu ca mine
o să ajungi! ”
(După o săptămână ai căzut
şi mult timp ai atârnat
de umbra bătrânei
ca o cătuşă.
Dacă ar mai trăi în căsuţa de sub deal
ce de lucruri ar putea să-ţi mai spună)
cu prietena ce-şi purta urâţenia
ca pe un portmoneu doldora de arginţi
(până şi ea te-a părăsit:
s-a retras în urechea unui munte
lângă un flăcău zdravăn, ea
mica, firava, pipernicita...
Când se va întoarce
cu poemele ferecate în metalele pure
mulţi dintre cei rămaşi
vor fi dispărut)
cu feciorelnicul pat
pat de tortură
(cineva intra pe fereastră
şi-ţi fura nopţile)
unde te zbăteai de parcă
un prunc şi-ar fi instalat scâncetele
în tine
şi nu ştiai nici un cântec de leagăn
cu porumbeii din coliva primită cadou
la optsprezece ani
(în fiecare toamnă ucizi câte unul
şi-i citeşti măruntaiele
poc: moare tatăl
poc: pleacă iubitul
poc, bei din sticluţa cu prea puţin Neuleptil
poc, poc...)
Dar nimeni nu-mi ridică părul de pe frunte
nimeni nu mi-l dă uşor într-o parte
şi oraşul acesta unde
„Mea mater, mea pater,
filius vester lupus est”
aidoma unei mări moarte
(iar orbii degeaba au prorocit
un ospăţ
putreziciunea a fost prea adânc
îngropată în mine
ca să ajungă singură la suprafaţă)
va rămâne pentru totdeauna ascuns
ca un diamant aurit.

Nicolai Tăicuțu

(5 februarie 1950)

iz patriarhal

…pentru că  aici la capăt de tărâm

am în față inscripția scrijelită pe salcâm

cu jar de pe tava din care iese fum subțire…

la mine-n câmpie pesta casa străbunicului

fiul rămas acasă adică bunicul

și-a construit casa

cu material din demolările

primului război mondial

peste casa bunicului tatăl meu

și-a construit casa cu material din demolările

celui de-al doilea război mondial

și pentru că nimeni până acum

nu a mai ținut cont de ordinea

altor războaie mondiale

peste casa tatei mi-am construit eu casa

cu material aparent din demolarea

unor curți interioare și-acareturi poleite

în răcoare de-argint

în momentul acesta

pe un scăunel scund-circular pe trei picioare

moștenit din tată-n fiu și la o măsuță asemenea

stau în casa străbunicului și prin fereastra

arhetip (piele de batal ciuruită de nisip mare)

contabilizez gradul de responsabilitate

al fiului meu care deja a ridicat doi pereți

peste casa mea

… pentru că-n spatele meu

o perdea semitransparentă acoperă

un peisaj cu o samă de fotografii

înrămate-n ferestre.

vadul

am convocat prietenii la o-ntâlnire de suflet

la locul de baştină, la locul preasfânt

din economie de timp şi de spaţiu

i-am rugat să fie reprezentaţi

doar prin distincţia lor în relaţia cu mine

eu, asumându-mi funcţia de responsabil

al întreprinderii şi şef al vămii totodată

aşa cum i-am anunţat - pe calea aerului

pe calea gândului - aşa s-au prezentat şi-aşa

mă lasă să-i percep: pe calea aerului

pe calea gândului

iată-i adunaţi pe islazul comunal

de pe malul nelocuit al râului

tăifăsuind: sprijiniţi în cot, cu tâmpla în mână

pe terasa râului, întinşi pe nisip sau

în buchete-grupuri mici

completându-se întru firea omului

pe fiecare îl recunoşti: într-o aripă deprinsă

anume să ţină-n plutire bucuria revederii

într-un picior ce ştie urmă să lase în nisip

în sânul, colină armonioasă în

relieful trupului şi încă dedat adierii

în neliniştea sexului ascunsă după evantai

sau în cel adumbrit de toamnă

într-un şold prea rotund să fie adevărat

sau într-o gleznă fină uitată de Dumnezeu

în glasul mieros sau în altul baritonal

în bineţele date, în vorba rostită în hău

în zborul planat peste priviri admirative

în semnul de înot al amfibiei în propriul ochi

în urma lăsată în rouă

în felul în care unduie iarba cu gândul...

se recunosc între ei, se ating a-mbrăţişare:

tu al cui eşti? cel mare sau cel mic?

cel din deal sau cel din vale?

dar taică-tu unde este? dar maică-ta?

...undeva mai încolo, aha

sunt undeva mai încolo...

aşa nerostiţi pe buza zilei

nemuriţii mei prieteni mă aşteaptă

ploaie cu soare

în tăcere

a fost fătați puii de iepure

instantaneu

ploaia cu soare

le-a indus îndoiala

în osul neformat/ cartilaginos

nu peste mult timp

frica

le-a dezlipit pleoapa

și li s-a arătat

în privire

în toată splendoarea sa

nod la batistă

să nu se uite - acesta a fost

inițial, scopul nodului -

din cufăr a scos bătrâna

batista cu nod – o privește

și, parcă ea a făcut nodul

oare de ce?

o arată bătrânului soț - acesta

o întoarce pe toate fețele

și, parcă el a făcut nodul, își spune

oare de ce?

o înapoiază… și fără niciun ritual anume

(la ce bun, aici, rugăciunile?!)

amândoi, doi mimi pe scenă,dau din cap

a pagubă

gările Domnului

Doamne, câte gări

mi-ai hărăzit să am!

și toate întru poezie...

vin oamenii

și pleacă

în/ din gări

poemele mele

i-ajută să coboare

i-ajută să urce

și discrete

m-ascund privirii lor…

        

mulțumesc!

poem simplu

privindu-mă

în oglinda cerului

dintr-o pornire narcisiacă

îmi ofer chipul

poem simplu

precum

m-aș dărui prietenei

crenguță de cireș

înflorită

în zi de iarnă

din foişorul de verde

pe strada foișorului meu de verde

trece un om șchiop -

nu văd, dar aud

cum trece omul șchiop

deducția vine

după pocnetul pașilor pe caldarâm:

unul tare/ celălalt moale

pe strada foișorului meu de verde

s-ar putea să treacă

nu omul șchiop, ci

omul încălțat cu un singur pantof

nu văd, dar aud

pocnetul pașilor pe caldarâm:

unul tare/ celălalt moale

la un moment dat

foișorul de verde

se rotește de trei ori

și se deschide spre strada

pe care trece un om

îl văd, dar nu îl aud

cum trece   

…și eu eram acela

la dus - șchiopătând ușor cu dreptul

la-ntors – desculț fiind pe stângul

darul

domnul ignat, strănepot de-al lui ignatio

cavaler ajuns în bărăganul ialomiţean

și specialist în morile de vânt

meserie moştenită din ramura lor hispanică

și dintr-un meleag predispus rătăcirii…

(a se vedea, aruncând o privire în spate

meserie fără cătare pe la noi)

…a trecut pe la mine

şi i-a oferit o sfârlează din hârtie

viu colorată/ frumos meşteşugită

nepotului meu, dragoș –

admirabil gest!

ţinând cont că astăzi, noi ăştia

de sorginte latină, arar ne-ntâlnim

la o vorbă

inadvertență

după ceaiul de dimineață

câmpia a dat tonul la cântec

la mine-n grădină

a dat tonul

e un cântec vioi

e un cântec de mai

prin care eu trec

la braț cu vârsta a treia

și tac

la capăt de alee

a fi sau a nu fi

repetă obsesiv bătrâna

replica shakespeariană

pe drum încet 

spre banca unde o așteaptă

bătrânul ei soț -

în timp ce

înghețata roz

din cornetul crem

se topește

și se prelinge dulce

printre degetele-i

tremurânde

despre clipa de-așteptare

clipa de așteptare

e cea mai lungă

repet:

clipa de așteptare

e cea mai lungă

e șuie și lungă

pentru că se întinde

ca o cățea leșinată

pe trotuar

pe malul apei

pe peron în gară

sau în stația de tramvai

pe prag

în fața liftului...

acolo unde știu că

te-am mai întâlnit

ce vă pasă!

latră/ urlă în miezul nopţii

surd/ fără ecou

țăranii, foștii țărani, de fapt, se prefac

că nu-l aud/ nu-l iau în seamă

se zvârcolesc totuși

în somn agitat și

cred că la mijloc

e doar mahmureala

de la beția obișnuită fiecărei seri

…

- lăsaţi-mă să latru

pentru coaja de pâine

ce mi-o aruncați, lăsaţi-mă

să latru, se justifică câinele nimănui/

și-al tuturor/ e prea multă linişte

în satul acesta urbanizat!

e prea multă nepăsare!

nu vă e teamă?

mie, da!

Geo Bogza

(6 februarie 1908 - 14 septembrie 1993)

Orion

Nici o corabie nu s-a întors vreodată

Din mările sudului sau de la capricorn
Atât de pură şi elegantă fregată,
Cum se întoarce toamna Orion.

Peste păduri înverzite n-a strălucit nicicând
Lumina lui albă. Nici pe pajişti de fân.
Oceane şi munţi îl văd primăvara plecând
Şi cerul nu-şi mai află multă vreme stăpân.

Octombrie urcă din nou peste grădini
Înaltele-i catarge cu vârfuri de platină
Şi toată iarna, apoi, corabia de lumină
Deasupra lumii uimite se clatină.

Rege al constelaţiilor din septentrion
Mereu lunecând peste lumi îngheţate
Aşa străbate noaptea marele Orion,
Corabie legănată în eternitate.

Cântec de revoltă, de dragoste şi moarte (IV)

Adu-ţi aminte revolta, nostalgia, lumina

marilor bulevarde

adu-ţi aminte radiografiile, exasperarea,

jocul violent de artificii,

şi vorbele de piatră vânătă care îmi

distrugeau buzele la douăsprezece noaptea

când ştiam că eşti fecioara galbenă rudă

cu toate dezastrele dragostei

aşa cum valurile fierbinţi ale simunului

sunt rudă cu nebunia lentă a oraşelor africane

şi drapelul alb care se ridică deasupra

oraşelor asediate, cu paginile pline de sânge

ale istoriei.

Fecioară galbenă rudă cu nebunia, cu sinuciderea

şi cu celelalte privilegii violente

ale dragostei şi ale biologiei

aşa cum ochii măriţi de groază ai marinarilor

sunt rudă cu valul uriaş care

în ultima clipă le înghite corabia.

Orice om

Orice om pe care nu pot să-l iubesc este pentru mine un

izvor de adâncă tristeţe.

Orice om pe care l-am iubit şi nu pot să-l mai iubesc,

înseamnă pentru mine un pas spre moarte.

Atunci când n-am să mai pot iubi pe nimeni, am să mor.

Voi, cei care ştiţi că meritaţi dragostea mea, aveţi grijă

să nu mă ucideţi.

Nu credeam să-nvăţ ...

        

Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă,

Fără braţele tale, braţul oricui e pentru mine laţ de spânzurătoare.

Trăiesc numai ca să măsor, în fiece clipă, neîndurarea morţii.

Fără ochii tăi, ochii mei nu văd decît întuneric,

Nimic nu mai are glas, stinsă e orice lumină.

Ce grea e moartea într-un univers care el însuşi moare.

Fără numele tău, numele meu numeşte neantul,

Vânăt urcă din adânc valul mării, urlându-şi disperarea.

Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă.

La colţ

Cât am fost pus eu la colţ, în genunchi:

Bogza Gheorghe, de ce taci, de ce nu deschizi gura?

Treci la colţ, în genunchi, pe coji de nuci!

E drept, nu prea învăţam la istorie.

Şi pe urmă istoria, cât m-a pus la colţ!

Geo Bogza, de ce nu închizi gura?

Treci la colţ, în genunchi, pe coji de nuci!

Şi pe cranii de oameni

Şi pepropriu-mi craniu.

Să învăţ lecţia

Să nu mai urlu când îmi vine să urlu.

Florin Mugur

(7 februarie 1934 - 9 februarie 1991)

Marginea de apă

Ne citim unul altuia poeme până ne vine rău

și ne rezemăm clătinându-ne de zidul ud

privindu-ne sfârșiți, desfigurați

ca după un imens hohot de râs.

Și dacă - întreabă cineva - și dacă ne-am desprins

noi înșine ca o lacrimă

din marginea de apă a bătrânului imperiu corupt?

dacă ne e tată? cum să ne omorâm tatăl?

Istoria fricoasă a imperiului

făcută din tresăriri și mușcături și desprinderi

ca istoria unui iepure turbat.

Și dacă totuși ne e tată?

Răspunde, imperiu celest!

El e măreț, nici nu ne-aude

el e stăpân pe dușmănia lui profesională

el se uită peste capetele noastre

și numără sorii teribili.

Frumoaso

mersul tău prin iarbă

și felul cum te uiți în treacăt la mine

și iarba care s-a înălțat

la un metru de pământ

să te urmărească de-aproape

zăpăcită de pofte

aș vrea să scriu despre tine

frumoaso

dar hârtia alunecă

de parcă-aș fi așezat-o

pe-o moviliță de cireșe coapte

Dansul cu cartea

Cum să fii scund și caraghios

și cu barca ca un văl de mireasă

și cu ochi albaștri

și cum să fii bătrân

și cu hainele ude de lacrimi

și cum să țopăi totuși fericit!

Pe patul meu

dansează beat bătrânul prinț

cu cartea-n brațe.

Îi șiruie udă cămașa pe umeri

îi piuie nasturii veseli -

el țopăie plin de scântei și de țepi

Și ce e scris în cartea Bătrânului? Destinul

meu obosit. Dansează lent. Spre seară

ouă mici, străvezii, îi curg dulce din păr.

De behăit, ce bâlbâială de petale!

Alunecă moale pe-o lacrimă. Uite, se ține

de cartea ce-i tremură leneșă-n brațe.

Și nu-mi mai e frică și nu-mi mai e frică.

Ce fraged e! Capul meu trist și muncit

îndrăznește să râdă.

Mihai M. Macovei

(8 febr. 1951)

Nu mă iubi

nu mă iubi sunt o părere

născută de o lacrimă în vânt

sunt umbra dintre vorbă şi tăcere

acum sunt acum nu sunt

mâine am să vin cu prima negură

de seară şi am să plec în zori

fluturând batista albă

şi am să mă întorc când vei crede

mai puţin - ştii povestea nu e nouă

întoarcerea nu-i decât o veşnică plecare

nu mă certa nu-i vina mea

sunt o părere...

65

acum 65 de ani lumina era cu totul altfel

mă vedeam în ea şi mi se părea mare

mare frumoasă şi albastră

precum nemurirea

ca o pâine era şi se legăna

şi se legăna în ochii mei

ca în palma unui înger

Pic, pic...

astrul căzut într-o noapte

în fântâna din mine

uşor uşor s-a făcut râu

din râu izvor

din izvor picur

şi din picur lacrimă

şi din lacrimă rouă

şi din rouă

drum fără întoarcere

Viaţa poetului

Cu viaţa Poetului să nu te joci niciodată.

EL este şi turnul şi floarea şi piatra

şi semnul nemuririi.

Pe lângă EL să treci

ca un prizonier de război, cu mâinile

ridicate şi cu rugăciunea pe buze.

Să-i laşi cel puţin bucuria

de a-şi vedea trupul înflorind

în frumuseţea ochilor…

Numai lui să-i laşi

frumuseţea ochilor de om viu

în ochi de om murind…

Ochii poetului nu mor singuri.

EL însuşi este mâna care-i închide.

Oglinzi gemene

acum nu mai sunt singur

am sub gene două oglinzi gemene

călător fiind pe una o port

cu lumină cu tot în spatele meu

în care sper să te vezi numai tu

în a din față mă văd numai eu

cel mahmur de dorul tău

nu știu dacă cineva de sus

se mai uită în oglinzile pe care

le duc le tot duc

din pricina oglinzii din față

iar și iar

mă văd mahmur de dorul tău

îmi pare rău foarte rău îmi pare

nu știu cine îmi va duce

plicul galben

la destinația fără destinatar

dacă n-ar fi fost oglinzile

n-aș fi știut că noi suntem

și frumoși și urâți în același timp

Otilia Cazimir  

(12 februarie 1894 – 8 iunie 1967)

Ninge!

                       

Ssst! Micuţa gerului,

Cu mânuţa îngheţată,

Bate-n poarta cerului

Şi întreabă supărată;

– Unde-s stelele de sus?

– Iaca, nu-s!

Vântul rău le-a scuturat

Şi le-mprăştie prin sat.

Uite una: s-a desprins

Dintr-o margine de nor

Şi coboară-ncetişor…

– Oare-a nins?

E un fulg şi-i cel dintâi

Şi aduce-n vânt, ninsoare,

Râs curat în ochii tăi,

Sănioare,

Zurgălăi…

Pentru ce să-ţi fie frică?

Leagănul e numai puf,

Pentru ce să-ţi fie frică?

Dormi… La tine-n trăsurică

Toate păsările albe

Au lăsat un fulg, din zbor,

Pentru surioara lor!

Hai, închide-ţi ochişorii –

Verzi bănuţi de magheran –

Strânge-ţi bine pumnişorii…

Că de-o fi să bată-n uşă

Chiar pisoiul năzdrăvan,

Am să strig la el, şi gata:

– Cătinel… că doarme fata!

Dormi… Ţi-am pus la căpătâi

Săcuşor cu levănţică,

Ca să râdă ochii tăi…

Pentru ce să-ţi fie frică?

Dormi… E bine-n trăsurică

Şi e moale şi călduţ

Ca-ntr-un cuib de rândunică.

Uite, vine Moş Crăciun

Prin nămeţi, în fapt de seară,

A plecat către oraş

Moş Crăciun c-un iepuraş

Înhămat la sănioară.

Drumurile-s troienite,

Noaptea vine, gerul creşte…

Cu urechile ciulite

Iepuraşul se grăbeşte.

Uite-o casă colo-n vale,

Cu ferestre luminate.

Moşul s-a oprit din cale,

Cu toiagu-n poartă bate:

– Bună seara, bună seara!

Iaca, vin cu sănioara

Şi cu daruri proaspete.

Bucuroşi de oaspete?

– Bucuroşi, bucuroşi,

Strigă glasuri de copii.

Moşule, de unde vii?

– Iaca, vin din moşi-strămoşi,

Încărcat cu jucării!

Noapte rece şi albastră.

Ies copiii la fereastră,

Să se uite cum coboară,

Prin troianul uriaş,

Moş Crăciun c-un iepuraş

Înhămat la sănioară.

Poveste de omăt

Tu nu ştii… A fost odată

O căsuţă fermecată

Şi-n căsuţă-o fată mică,

Un pisoi şi o bunică.

Şi-ntr-o iarnă, într-o seară,

Fata s-a uitat afară

Şi-a văzut cum prin perdea

Stelele râdeau de ea…

Dar pe drum cotit şi nins,

Umbra sură s-a desprins:

Un voinic abia de-o şchioapă

Înota-n omăt ca-n apă.

Şi proptindu-se-n toiag,

Un toiag mai nalt ca el,

A-nceput să cânte-n prag,

Tremurat şi subţirel…

Dormi? Şi nici n-am prins de veste!

Uşa s-a închis cu cheia,

Focu-şi pâlpâie scânteia,

Şi povestea nu-i poveste:

Eu eram fetiţa-aceea,

Iar bunica - nu mai este…

Lumini şi umbre

Ai ochii negri, mincinoşi şi răi
Fântânile cu ape moarte-ascund
Pupile negre licărind în fund,
Ce mă atrag spre-adânc ca ochii tăi.

Când vreau să plec, mă ţii în loc cu un cuvânt
Aşa se zbat copacii în furtună;
Ca pentru fugă crengile-şi adună,
Dar rădăcina-i leagă de pămînt.

De azi încolo n-am să-l mai iubesc...
Dar când îi văd privirile păgâne
Şi zâmbetul copilăresc,
Mă jur că n-am să-l mai iubesc - de mâine.

Pe zi ce trece-ţi semăn tot mai mult;
Aşa izvorul ce se-aruncă-n baltă,
Se-nvăluie cu mâlul laolaltă
Şi-n loc să-i spele apele verzui,
îşi tulbură izvorul apa lui.

Mă iscodeşti ca pasărea de pradă,
Mă urmăreşti cu ochii reci şi răi,
Dar uiţi că dacă-s urme pe zăpadă,
Noroiul e lăsat de paşii tăi.

Mi-e faţa împietrită ca o mască
Şi-n ochi lumina-i gata să se stângă
Chiar diamantului ca să sclipească
Îi trebuie o rază s-o răsfrângă.

Iubirea ta nu creşte şi nu moare,
Ci totdeauna-i rece şi egală
E ca o floare artificială
Pe-o pajişte cu maci arzând în soare.

Când voi pleca, mă vei uita uşor
Şi ştiu că nici nu s-ar putea altfel:
Abia o clipă valul călător
Păstrează chipul oglindit în el.

Am vrut în ciuda zâmbetelor tale,
Din ochii sterpi o lacrimă să storc
Şi am plecat să nu mă mai întorc,
Dar azi, din zori de zi îţi umblu-n cale.

Ce demon oare mi te-a scos în drum?!
De-ar vrea viaţa azi să mă dezlege
Şi raiul ei să mi-l ofere-acum
Tot iadul nostru dulce l-aş alege.

Azi mi-a venit cu ochii calzi şi buni
Şi nu l-am întrebat de unde vine
Pe floarea de pe marginea de drum
N-o-ntrebi de-i înflorită pentru tine.

Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă;
Încremenit în capul scării
Cu zâmbetul uitat în colţul gurii
Şi-n ochi, tăişul crud al nepăsării.

Eşti rău. Dar când aud c-o spune altul
Mă uit în jos şi strâng din pumni şi tac.
Că numai eu în toată lumea asta
Am dreptul să te cert şi să te-mpac.

Eu am să plec cu sufletu-mpăcat
Că nu las nimănuia moştenire
Un suflet greu de ură şi iubire
Bănuitor şi trist şi-nfrigurat.

M-am resemnat; atât a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele-n apus
Şi-aştept răspunsuri care n-or să vie
La întrebări pe care nu le-am pus.

Grigore Vieru

14 februariie 1935 – 18 ianuari 2009)

Formular

– Numele şi prenumele?

– Eu.

– Anul de naştere?

– Cel mai tânăr an când se iubeau

părinţii mei.

– Originea?

– Ar şi semăn

Dealul acela din prelungirea

codrilor.

Ştiu toate doinele.

– Profesiunea?

– Ostenesc în ocna

cuvitelor.

– Părinţii?

– Am numai mamă.

– Numele mamei?

– Mama.

– Ocupaţia ei?

– Aşteaptă.

– Ai fost supus

Judecăţii vreodată?

– Am stat nişte ani închis

În sine.

– Rubedenii peste hotare ai?

– Da. Pe tata. Îngropat.

În pământ străin. Anul 1945.

Mă urăsc fiindcă te iubesc

Ești cea mai frumoasă de pe Pământ

Ești cea mai dulce fată din lume

Ești cea mai pură ființă

Ești cea mai deșteaptă creație a Domnului

…..dar eu,

Urăsc frumusețea ta

Urăsc dulceața ta

Urăsc puritatea ta

Urăsc creația Lui

Mă urăsc pe mine,

Mă urăsc pentru că nu văd fără tine

Mă urăsc pentru că nu simt fără tine

Mă urăsc pentru că nu înțeleg fără tine

dar mai presus de toate….

Mă urăsc pentru că te iubesc!

Nu am, moarte, cu tine nimic

Nu am, moarte, cu tine nimic,

Eu nici măcar nu te urăsc

Cum te blestema unii, vreau să zic,

La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi

De-ai avea mamă şi-ar muri,

Ce-ai face tu şi cum ar fi

De-ai avea copii şi-ar muri?!

Nu am, moarte, cu tine nimic,

Eu nici măcar nu te urăsc.

Vei fi mare tu, eu voi fi mic,

Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frica, nu teamă,

Milă de tine mi-i,

Că n-ai avut niciodată mamă,

Că n-ai avut niciodată copii

Ah, tot mai liniştit mi-e verbul

Ah, tot mai liniştit mi-e verbul

Şi dragostea şi-a mea viaţă.

Ca floarea pomului pe apă

Îmi curge somnul lin pe faţă.

Arată-mi-se-n vis un cântec,

Îl cânt cum cântă numai dorul:

„Ia-mi lacrima, dar ochii lasă-mi,

Ia apa, dar să-mi laşi izvorul“.

„Eşti trist, te pregăteşti de iarnă?“

Iubita parcă mă întreabă,

Iar eu, senin, răspundu-i parcă:

„Mă pregătesc de flori şi iarbă“.

Petre Stoica  

(15 februarie 1931 – 21 martie 2009)

Moment din copilărie

Mânjiţi pe obraji cu boabe de bozii

ne căţărăm pe grilajul ruginit

de unde privim

sărbătoarea din curte -

pe masă aşezată printre dalii înalte

pahare şi sticle cu dop de cocean

înconjură gramofonul pictat

cu îngeri zburând peste cai,

şi discul se răsuceşte repede repede

în aerul toamnei plutesc funigei,

porumbeii venind şi plecând

sunt explozii albastre,

din pâlnia de foc a gramofonului

cresc poveşti despre valurile Dunării

şi nouă acum ni se pare

că oamenii din curte sunt veseli

fără să ştim că sumedenie de gânduri

cu pietre ascuţite

le bat într-una în tâmple

cineva se gândeşte la soţia bolnavă în pat

cineva se gândeşte la inundaţia de anul trecut

cineva se gândeşte la viile distruse de filoxeră

şi discul se răsuceşte repede repede

aerul e plin cu pleavă, cu viespii ce coboară şi sug din perele

strivite în prag şi cad apoi în apă verzuie din jgheab

şi discul se răsuceşte repede repede

iar noi privim fermecaţi ;

când paşi se aud venind spre noi

fugim şi ne ascundem în şanţ,

ne spunem că odată şi noi vom fi mari

şi atunci vom cumpăra gramofoane cu pâlnie de aur

şi ascultăm cât vrem

poveşti minunate...

De pe vremea filmului mut

Aşteptăm gâtuiţi de emoţie.

În sală e miros de tutun şi carbid.

Lovim puternic din palme; deodată

lumina se stinge şi uşile se închid.

Pe pânza ca o batistă uriaşă de doliu

apar maimuţe, lei, rinoceri,

admirăm piramidele grave

şi faraonii dezgropaţi din tăceri.

După pauza de zece minute

vasul Titanic se scufundă-n ocean

în timp ce orchestra adunată pe punte

suflă din alămuri cu mare elan.

Ni se arată şi războiul cu burii,

vedem explozii, arme, râuri de sânge.

Cu fitilul aprins trece suspinul prin sală,

lângă tata cineva plânge.

Ieşim cu felinarele în stradă,

lacrimi ne curg întruna pe faţă.

Nimeni nu vorbeşte pe drum.

Florile salcâmului sunt stele de gheaţă.

Moment romantic

Era o zi senină de vară, când menta

colorează în verde lumina,

iar ei erau cu toţii veseli,

erau puţin înroşiţi de vin şi emoţie

(îmi amintesc : erau cu toţii uşor ameţiţi),

au ieşit împreună în curte,

pe gard au pus un covor (să nu-i vadă

moartea ascunsă în ochii vecinului!)

şi fotograful i-a aşezat după un fel consacrat

(bunicul, de-abia sosit din America

desigur, în mijloc, pe scaunul nou!). Şi-apoi

fotograful a bătut din palme iar ei au zâmbit,

aparatul Agfa a ţăcănit discret

şi cu toţii au răsuflat uşuraţi

şi au spus:

„O, azi e-o zi minunată, să bem mai departe” ;

şi au ras şi au cântat

(Îţi mai aduci aminte, doamnă

şi în fânul de curând cosit),

au cantat si deodată, spre seară,

cerul s-a umplut de nori şi de fulgere

şi a coborât o ploaie torenţială

şi inundaţia i-a înghiţit pe toţi...

 Marin Sorescu

(19 februarie 1936 - 8 decembrie 1996)

O ARIPĂŞI-UN PICIOR

Despre cum era să zbor

(Versuri pentru mine, când voi fi iar copil)

Într-o noapte, într-o clipă,

Îmi dă unul o aripă.

Nu l-am desluşit la faţă,

A pândit când era ceaţă.

Zice : „’Nfige-o subsuoară,

Du-te dracului şi zboară”.

Eşti nebun, cum o să zbor,

C-o aripă şi-un picior ?

Dă-mi-o şi pe-a doua, frate,

Nu mi-o pitula la spate.

A plecat să mi-o aducă

Şi-l aştept ici pe ulucă.

Am zărit lumină

Am zărit lumină pe pământ,

Şi m-am născut şi eu

Să văd ce mai faceţi.

Sănătoşi? Voinici?

Cum o mai duceţi cu fericirea?

Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.

Nu am timp de răspunsuri,

Abia dacă am timp să pun întrebări.

Dar îmi place aici.

E cald, e frumos,

Şi atâta lumină încât

Creşte iarba.

Iar fata aceea, iată,

Se uită la mine cu sufletul...

Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.

O cafea neagră voi servi, totuşi.

Din mâna ta.

Îmi place că tu ştii s-o faci

Amară.

Barca

Cel mai greu se cară o barcă
Peste muntele Ararat.
Este munca la care m-am înhămat.
Barcă-n loc de arcă.
Iar potopul – demult a secat.

Vâslele îmi intră în crăpături,
Se îndoaie şi se frâng,
Înaintarea este numai hurducături.
Praful intră pe mai multe guri.
Stau lângă cârmă şi plâng.

Lacrimile mele, pâraie,
Umflă văile cu bolboroşi.
De ce m-ai ursit, Doamne, să ţin loc de ploaie?
Nu mai deosebeşti păcătoşii de credincioşi?
Pe valuri de jale barca saltă, greoaie.

După patruzeci de zile, istovit,
Aş da drumul la porumbel.
Am şi-o ramură de măslin şi-un inel.
Porumbelul sub barcă a-mpietrit.
Este stânca de care m-am izbit!

Shakespeare

Shakespeare a creat lumea în şapte zile.

În prima zi a făcut cerul, munţii

şi prăpăstiile sufleteşti.

În ziua a doua a făcut râurile, mările, oceanele

Şi celelalte sentimente

Şi le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar,

Lui Antoniu, Cleopatrei şi Ofeliei,

Lui Othello şi altora,

Să le stăpânească, ei şi urmaşii lor,

În vecii vecilor.

În ziua a treia a strâns toţi oamenii

Şi i-a învăţat gusturile:

Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii,

Gustul geloziei, al gloriei şi aşa mai departe,

Până s-au terminat toate gusturile.

Atunci au sosit si nişte indivizi care întârziaseră.

Creatorul i-a mângâiat pe cap cu compătimire,

Şi le-a spus că nu trebuie decât să se facă

Critici literari

Şi să-i conteste opera.

Ziua a patra şi a cincea le-a rezervat râsului.

A dat drumul clovnilor

Să facă tumbe,

Şi i-a lăsat pe regi, pe împăraţi

Şi pe alţi nefericiţi să se distreze.

În ziua a şasea a rezolvat unele probleme administrative:

A pus la cale o furtună,

Şi l-a învăţat pe regele Lear

Cum trebuie să poarte coroană de paie.

Mai rămăseseră câteva deşeuri de la facerea lumii

Şi l-a creat pe Richard al III-lea.

În ziua a şaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut.

Directorii de teatru şi umpluseră pământul cu afişe,

Şi Shakespeare s-a gândit că după atâta trudă

Ar merita să vadă şi el un spectacol.

Dar mai întâi, fiindcă era peste măsură de istovit,

S-a dus să moară puţin.

Adam

Cu toate că se afla în rai,

Adam se plimba pe alei

Preocupat şi trist

Pentru că nu ştia ce-i mai lipseşte.

Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva

Dintr-o coastă a lui Adam.

Şi primului om atât de mult i-a plăcut

Această minune,

Încât chiar în clipa aceea

Şi-a pipăit coasta imediat următoare,

Simţindu-şi degetele frumos fulgerate

De nişte sâni tari şi coapse dulci

Ca de contururi de note muzicale.

O nouă Evă răsărise în faţa lui.

Tocmai îşi scosese oglinjoara

Şi se ruja pe buze.

„Asta a viaţa!" a oftat Adam

Şi-a mai creat încă una.

Şi tot aşa, de câte ori Eva oficială

Se întoarce cu spatele,

Sau pleca la piaţă după aur,

Smirnă şi tămâie,

Adam scotea la lumină o nouă cadână

Din haremul lui intercostal.

Dumnezeu a observat

Această creaţie deşănţată a lui Adam.

L-a chemat la el, 1-a sictirit dumnezeieşte,

Şi l-a izgonit din rai

Pentru suprarealism

Liviu Ioan Stoiciu  

(19.02.1950)

singurătatea vine ca un dinte

singurătatea vine ca un dinte de lapte, îmi spuneam,

gândind ca un om mare, dimineaţa, cum eram eu, acolo,

singur, paznicul viei, neculese, la bucată, pe câmp:

tocmai fluierasem o mireazmă, de a ta, fato, care traversa

linia ferată: fă, închipuito (erai

toată albă, de făină), cum îndrăzneşti tu (de felul tău

invizibilă) să îmi tai calea?... hă,

atunci, cu siguranţă, arătătoarele ceasului (ceas,

pe care tata îl scotea seara, când se dezbrăca, să

se culce, din buzunarul lui special, de la pantalon şi

îl întorcea, ceremonios, în faţa noastră, a

copiilor) erau două crengi, de sticlă: tic, făcea, jucărie

mecanică, tac, scoţând limba: vedeam, prin ea,

cum trecea, realmente, timpul, domnule, material,

pieptănat pe o parte şi trecea şi să mă ia naiba dacă

mai înţelegeam ceva din

mişcarea asta... asta cu... da-

da... ciulinii veneau, fabuloşi, sfere fierbinţi, din

cer, grămadă, ideologii noi

împotriva mea: şi eu (iar...), ce să fac, nu?...

striga cantonierul, am dat şi plugul şi

vaca şi... ah,

băietan, ştiam eu, de la ţărani, ce e ăla

colectiv... ştiam?... că o luam, de nebun, la

fugă, pe hat şi bombăneam: dacă mă prinde

visul, e bine dar

dacă... şi mă trezeam, năduşit: înjuram, aşa, în gând în

loc să mă închin şi, în timp ce mâncam, îi

furişam mamei, cu teamă mare, să

nu mă repeadă, o vorbă: ia, bre, pământul şi

la ceferişti?... ei, na, cu ce

îşi bate el capul: mai

bine ai acoperi apa (adusă, de acasă, în găleată, de

băut aici pe zonă...), nu vezi, vineri vârtejul, cu prav... şi nu

te mai chiorî, mă,

la mine!...

mocneşte în mugur cenuşa

mocneşte în mugur cenuşa şi tu, viitorule, faci

din floare o mască

fantastică: vezi, mă, roza

e o sfioasă când se aşază pe chipul tău..., zici

da, zic, trăgeau la rampă mirezmele şi noi, copiii lor,

după ce le descărcam, făceam

cuiburi, pe câmp şi le puneam, boabe de fasole,

în pământ: oamenii, din cer, ne urmăreau, atunci,

cu simpatie şi ne făceau semne cabalistice: dar

noi îi luam drept nouri (da)

venea sfârşitul clasei a patra şi

aveam repetiţii, înaintea

examenului (aşa am apucat

eu, examen în clasa a patra...): care cântam

în corul şcolii, care la alămuri, care spunea

versuri: mă rog, toţi

reconstituiam sufletul privighetorii,

moartea noastră:

şi o dată simţeam atunci, în faţa

spectatorilor, părinţii noştri, că devenim

transparenţi şi că se vede, prin noi, clar,

mărit, sufletul, că pe scenă nu mai rămân decât instrumentele

muzicale, gigantice şi mai ales că

poeziile se

recită

singure

tocmai se uita pe cer

tocmai se uita pe cer, la stele cum

ard de tot, de tot, şi

umbla la buton, la o maşinărie de împătimit: iar îi demontezi, mă,

magnetul? ba

ascult în difuzor ultima tragere la

loterie… şi licitaţia? ţi-ai pus la postit sufletul?

parcă văz vechitura: puf-pufff… domnule mecanic, hăi, să

dai drumul la abur (la kilometrul

251+300), unde-o să vezi, bre, fata picherului, cu vaca (priponită

pe zonă), strigam eu cât stătea locomotiva, un

minut, acolo, cât să urce călătorii,

în haltă, în cursă, şi să apuce să-i facă ei, cantonieresei, cu mâna, aşa… îmi

e ruşine să spui cum…

acuma, duminica, tata, din grădină de la el, din

interior, culegea

o crizantemă, cu un bob de rouă în ea şi

o întindea pe tipsie: "frig

e"… frig… şi lăsa un bacşiş clopotarului, în cimitir, care-l însoţea până

la cruce, la mormântul

mamei… aici, se închina şi lăcrăma un pic: strângea

mânuţa mea, tremurând, aprindea cu

lumânarea un lămpaş şi

fiindcă şi eu eram pus pe plâns, bătea locul: na, buruiană,

na, suflete, na, pământ, na, na, na…

Ca un fum de ţigară alburiu, înălţat spre tavanul camerei

Zbârcit. Venea din antichitate? Îndurerat şi sceptic.

Ameninţat de radiaţia

emisă de stelele noi. Unde a ajuns? S-a întors în  puşcăria aia

scârboasă de carne şi oase, de scursori şi limfă, de acasă? Are

căutătura metalizată, strâmbă: “Vierme! Democraţia ta e

o înşelăciune!”... Aude voci

dând ordine. Are obsesia camerelor

vechi, a duşumelelor goale, găurite, mirosind a şobolani şi

a căutăturii autorităţilor

prin vizor: n-ai

murit? A

aştepta să ţi se întâmple, a nu ceda, a avea răbdare,

a nu te resemna. Ce vorbeşti, Franţ?

Plus craniul

uscat al unuia care a avut convingeri ca

mine. A nu dezerta! Aha... Iar trozneşte ceva în casă. Iar

se deschide Biblia. Demoni cu faţa albastră şi cu

colţi ieşiţi în afară:

căutătura aceea a lor care te îmbrânceşte şi te scuipă, că

“să vă iasă o dată din cap

amintirile”... Nu ştiţi

carte?

A regăsi pentru ultima oară, uşor, dintr-odată, drumurile ce

au fost ascunse...

I se pare că a devenit altul

îşi ascute briciul pe curea, vestind

apropierea mării... Îi

stăruie în minte o voce: “este un reflex al

supravieţuirii: lipsa de milă,

cinismul”... Vibraţia

vocii

îi trece prin nicovală şi scăriţă, scăriţă fixată pe

fereastra ovală

a urechii, pe care o năpădeşte cu totul. După ce

a participat la

mascaradă, pierdut în mulţime.

Îşi pomădează părul. Ascultă cu atenţie ceva ce aude

numai el. Dacă e secetă, se scot

din biserică prapurul, felinarul, icoanele, se atârnă de ele

prosoape, preotul ia

crucea şi Cartea Sfântă şi pleacă în câmp... Priveşte lung la praful

rămăşiţelor

pământeşti cum tremură şi

pluteşte în aer

în oglinda de bărbierit

ciobită, în razele de soare, sunt manifeste de la începutul

lumii din sat, uitate, îngălbenite, pe

prispă, are

o vedenie, prima maşină pe bază de abur pentru măcinatul

boabelor de cacao,

ce invenţie, se miră, ce-i veni? Ce veselă

anarhie. În timp

ce soţia lui, în bucătărie, scoate maţele

peştilor proaspeţi...

Aud cum roza

aud cum roza îşi rupe spinii în tabla de materii a substanţelor

tale chimice din

organism, cărora le spui intimităţi

lumeşti: vai,

studioaso, ce mişcări distinse ai, ce coadă de vulpe şi

ce bine-ţi stă îmbrăcată în hârtie

creponată, la serbarea de sfârşit de an, prinţesă

din adjudu-vechi

hai, fată, vino-ţi în fire şi termină o dată de subliniat

propoziţiile care-ţi plac din cartea-un-sfert-brumă-şi-trei-sferturi-

femeie-cu-părul-rar

şi cu ce mai rămâne din leafa tatălui

tău, cumpără-ţi un

ceas de apă, să nu mai întârzii la întâlnire:

câţi în urmă ţi-or mai călca!

vezi, rugina e o dantelă pe eghileţi la înghiţitorul de săbii,

exaltată

şi caleştile oraşului nostru de provincie tot

după fanionul de la canton

trag, la peron: mai vine, tovarăşe, haimanaua aia?

cine, moartea?

vine, să trăiţi!

atenţiune, se distinge, acuma, în megafoane,

garnitura de tren, locomotiva de revizie... tu eşti atentă la

ce-ţi spun?

şi e tot un foşnet de scrum în aer, de nu mai ştii ce să crezi:

ori dormi, ori

pur şi simplu nu ai inspiraţie şi în faţa propriului

mormânt, coală

albă, mori de plictiseală

împiedicat să se dubleze

Scară care să ajungă până la creneluri, unde esenţa acestei lumi

şi-ar fi petrecut copilăria: o

cascadă de lavă răcită, cercetată de ochiul

aparent naiv al turistului. Ascuns

la capătul treptelor: cu

urechea iepurelui crescută peste tot, tremurând

din picioare, ezitând să urce, în

dorinţa de a vedea mai

bine cuşca

în care trăieşte. Beat. Înconjurat de pruni înfloriţi

şi de retorte de sticlă verde, de foc

mocnit şi de capete de mort.

În miros de borhot de fructe de anul trecut.

Împiedicat să se dubleze. Cu

mâinile pe scară şi cu un picior ridicat pe cazan. Pe o scară

a vaporilor: e fericit. Vapori

încărcaţi cu alcool: care trec prin ţevile reci

şi se condensează, esenţă a

acestei lumi, lume adusă în stare de repaus. Lichidul

curge într-un ciubăr de lemn.