La mulţi ani! poetului Liviu Ioan Stopiciu

„La mulţi ani!” poetului Liviu Ioan Stoiciu

Cantonul 248

Poetului Liviu Ioan Stoiciu

Trece un tren prin faţa cantonului părăsit

şi muşcata din fereastră îi face cu mâna.

„Aici n-o să mă găsească nimeni!” –

gândeşte copilul ascuns în nori,

şi cantonul se clatină şi

în odăiţa îngustă, cu tavanul

văruit de lumina cireşilor în floare,

tristeţea măsoară infinitul dintre două secunde.

Doamne, mai zice copilul,

am început să seamăn

tot mai mult cu un iepure, urechile

mi se umplu de ceasuri cu greieri, praful

îmi sărută urmele desculţe şi sunt

singur printre gorgane şi amintiri...

E linişte, dar ştiu că trece un tren,

iar o fată mov joacă şotron cu ochii tatălui meu;

îi aruncă din căsuţă în căsuţă,

şi eu stau şi privesc în gând

până mă rostogolesc în umbra lor,

îi înhaţ şi o rup la fugă printre şinele şerpeşti,

ce se pierd în  Bărăganul din cer...

Lucian Mănăilescu

DOUĂ POEME DE LIVIU IOAN STOICIU

singurătatea vine ca un dinte

 singurătatea vine ca un dinte de lapte, îmi spuneam,

gândind ca un om mare, dimineaţa, cum eram eu, acolo,

singur, paznicul viei, neculese, la bucată, pe câmp:

tocmai fluierasem o mireasmă, de a ta, fato, care traversa

linia ferată: fă, închipuito (erai

toată albă, de făină), cum îndrăzneşti tu (de felul tău

invizibilă) să îmi tai calea?... hă,

atunci, cu siguranţă, arătătoarele ceasului (ceas,

pe care tata îl scotea seara, când se dezbrăca, să

se culce, din buzunarul lui special, de la pantalon şi

îl întorcea, ceremonios, în faţa noastră, a

copiilor) erau două crengi, de sticlă: tic, făcea, jucărie

mecanică, tac, scoţând limba: vedeam, prin ea,

cum trecea, realmente, timpul, domnule, material,

pieptănat pe o parte şi trecea şi să mă ia naiba dacă

mai înţelegeam ceva din

mişcarea asta... asta cu... da-

da... ciulinii veneau, fabuloşi, sfere fierbinţi, din

cer, grămadă, ideologii noi

împotriva mea: şi eu (iar...), ce să fac, nu?...

striga cantonierul, am dat şi plugul şi

vaca şi... ah,

băietan, ştiam eu, de la ţărani, ce e ăla

colectiv... ştiam?... că o luam, de nebun, la

fugă, pe hat şi bombăneam: dacă mă prinde

visul, e bine dar

dacă... şi mă trezeam, năduşit: înjuram, aşa, în gând în

loc să mă închin şi, în timp ce mâncam, îi

furişam mamei, cu teamă mare, să

nu mă repeadă, o vorbă: ia, bre, pământul şi

la ceferişti?... ei, na, cu ce

îşi bate el capul: mai

bine ai acoperi apa (adusă, de acasă, în găleată, de

băut aici pe zonă...), nu vezi, vine vârtejul, cu prav... şi nu

te mai chiorî, mă,

la mine!...

mocneşte în mugur cenuşa

mocneşte în mugur cenuşa şi tu, viitorule, faci

din floare o mască

fantastică: vezi, mă, roza

e o sfioasă când se aşază pe chipul tău..., zici

da, zic, trăgeau la rampă mirezmele şi noi, copiii lor,

după ce le descărcam, făceam

cuiburi, pe câmp şi le puneam, boabe de fasole,

în pământ: oamenii, din cer, ne urmăreau, atunci,

cu simpatie şi ne făceau semne cabalistice: dar

noi îi luam drept nouri (da)

venea sfârşitul clasei a patra şi

aveam repetiţii, înaintea

examenului (aşa am apucat

eu, examen în clasa a patra...): care cântam

în corul şcolii, care la alămuri, care spunea

versuri: mă rog, toţi

reconstituiam sufletul privighetorii,

moartea noastră:

şi o dată simţeam atunci, în faţa

spectatorilor, părinţii noştri, că devenim

transparenţi şi că se vede, prin noi, clar,

mărit, sufletul, că pe scenă nu mai rămân decât instrumentele

muzicale, gigantice şi mai ales că

poeziile se

recită

singure