TATUAJE PE CORTEX - AL. Hanganu

Cărţi în curs de apariţie

Alexandru Hanganu – Tatuaje pe cortex

CARNAVALUL  TRISTEŢII  DISIMULATE

Epigramist şi umorist cu antecedente binecunoscute, Alexandru Hanganu păs-trează, în poezia sa, vehemenţa şi ironia, dar şi râsul-plânsul, eterna mască de carnaval a tristeţii disimulate. Cum scria Astralus (Stelian Ionescu) într-un catren, definindu-se: „Când norii plâng şi când copacii/ Îşi plâng pierduta boltă verde,/ Iar câmpul gol îşi plânge macii,/ Eu râd... că nu mai am ce pierde!” (Plâns de toamnă).

Actualul volum semnat de Alexandru Hanganu se află, ca „ţesătură” lirică, un-deva între Ion Barbu şi Urmuz, ermetismul fiind fisurat de ludic, jocuri de cuvinte lu-necând spre calambur, dar şi de „secvenţe” aproape romantice, de genul: „Pe creste-nspumate-n talazuri de vis,/ Stârnindu-se-n mine ca un paradis/ În cartea ce-a noastră-i, c-o singură filă,/ Pe care nici timpul nu poate s-o-nchidă/ Și nici vreo addenda cu rol de final,/ Că-n noi nu e spațiu, e doar ideal... (Iubito), sau, şi mai sugeastiv: „Când barza nictambulă se desfată/ În cratere ascunse de fofeze,/ Cu aere de cratimă ingrată,/ Scin-dează-ades emuli pe metereze, / Răstălmăcind erupții în efluvii/ Printr-o augmentare efemeră/ Și lasă-n urma lor printre exuvii/ Un dans mototolind o baiaderă// Penală ce-și recuză magistratul/ C-o ploaie de reproșuri istovite,/ Când îi ordonă s-aranjeze patul/ Sub roba lui și toga ponosite// De mii de legi ce-n beteșug se scaldă,/ De parcă s-au bă-tut printre tranșee/ Unde prostia pare apă caldă/ Și vorba este onomatopee... (Dans ro-bit)

Poezia care dă titlul volumului (Tatuaje pe cortex) ridică cortina spectacolului lumii noastre, cu jocuri de culise, zei falşi promovaţi dintre politrucii de duzină dar şi naivi care îşi trăiesc viaţa printre umbrele din culise, crezând, cu disperare, în idealurile înecate în oglindă: „Cad umbrele răpuse de confuzii/ Prin labirinturi triste și-adormite/ Când țanțoși bat dreptatea-n cuie juzii/ În răstignirea ei pe cruci rănite/ (...) Că ei au ta-tuate legi nescrise/ Pe-un cortex - ambalaj perfect inert,/ Cu labirinturi pentru alții-nchise,/ Ce pentru ei sunt loje de concert”. În spectacolul social, „Înfipți adânc pe lo-curi, să nu cadă/ Decât în brațe unor dumnezei” scenariştii vieţii noastre: „În incantații ramolind lumina/ Îi dau minciunii rang de logofăt/ Și își răstoarnă tronul cu regina/    S-alunece pe franjuri de omăt/ (...)/ Într-un impus de cei de sus ecart/ Sfidând repere-le-ntr-un mod aparte,/ Când pe-un ecran de cortex se despart/ De urme pașii ce se vor departe...”

Iată, în secvenţe de colaj câteva dintre „cocoşaţii catedralelor” lumii noastre, intriganţi şi oportunişti, supraveghind totul din văzduhul turlelor ridicole ale valorilor inversate: „...samsarii/ Timpului ucis în rate,/ Care-și cheamă lăutarii/ Când încep a da din coate” (O, tempora!); vorbele de pripas sunt oglinda „Oratorului” (o poezie în care tentaţia epigramatică cuplează trei catrene excelente): „Cum turuie neîncetat/ Călcân-du-te pe bătătură,/ E practic un automat/ Cu mecanismul pus în gură (...)/  Născut fiind în așa fel,/ S-arate-n orice-mprejurare/ Că numai gura e de el/ Și-un pic de fund în ca-re-l doare (...)/ Un nimeni, unul dintre-acei/ Nebuni de care să te sperii,/ Că-i ies din gură porumbei/ Ce lasă-n urma lor mizerii...”.

Nu lipsesc din peisajul alegoric nici fiinţele pre(a)istorice: „Mamuții vremilor de-acum/ Trec peste tot cu nonșalanță,/ Lăsând justiția pe drum/ Și libertatea în va-canță” (Demon - Demos - craţie). Şi nici trenurile ipocriziei, cu vagoane de clasa I, dar fără şine sau gări: „De unde pleacă trenul indolenței,/ Având numai vagoane calasa întâi,/ Cu locuri ocupate de momâi/ Ce-și joacă rolu-n fața asistenței”

Alteori transpare o lume de cercuri concentrice, unde se interpretează „imnu-rile” fraterne ale corului „babuinilor notorii”: „Refrenul ignoranței se desfată/ Prin conjuncturile aleatorii,/ Dând nas în nas c-o lume estompată”, pe care o devalizează clamându-şi nevinovăţia: „De n-ai cum să te-abții să nu-ți tragi nasul/ Pe sfoară, să nu poată să miroasă/ Cum ne mănâncă domnii parastasul/ Și pleacă-apoi cu ce-o mai fi prin casă// Spre-a lor enclavă bine garnisită/ Cu tot ce-au vrut, acoperiți de legi,/ Pu-nând hoția să ne ceară mită/ Și-amestecându-le să nu le vezi...” Apare, ascuns după de-getul arătător, şi parvenitul: „Cum nu era dispus la vreun efort,/ Dar și știind că minte nu prea are,/ El aștepta un mijloc de transport,/ Chiar oneros, spre-un loc mai cald să-l care...”

În această lume „nebună, nebună, nebună...” ce pare a fi, cum spunea Adrian Păunescu, un fel de film american în care e vorba, tot timpul, despre români, discursul liric devine contondent, încercând să determine cititorii să „nimerească Brăila” – adică să fie mai puţin orbi: „Mi-s opincile rănite/ De pantofii celor noi,/ Ce la cred că-s decrepite/ Și le-aruncă la gunoi, / Miorița-mi e sedusă/ De brânzeturi din nimic/ Și de-o lume-n veci apusă/ Când stă prostul beat în dric (Revoltă).

La „un ceai din praf de utopie”, poetul sesizează pericolul clonării sociale şi consecinţele înstrăinării omului în alterităţi ale SINELUI: „Jurasic-park-ul clonelor venite/ Să facă junglă-n locul de onoare/ Al celor mulți cu mințile tocite/ De oneroasa cloacă viitoare // Se-ntinde tot mai mult, mai rău ca ciuma/ Sub o cupolă-a dragostei forțate,/ Având ca lege-n primul rând cutuma/ De-a crede că li se cuvin cam toate/ Și nici nu se sfiesc deloc s-arate/ Că-s dumnezeii timpului pe care,/ Fără-a mai trebui să dea din coate/ Îl folosesc drept preș pentru picioare,// Că-n jungla lor de lux și opulen-ță/ Nu se-adminte nicio toleranță,/ Că nu e loc și timp pentru decență/ Când grohăitu-i ultima instanță...” (Clonare între noi); sau: „În măștile târzii se sfarmă gânduri/ În mii de cioburi ludice-n priviri/ De mult preaadormite-n amintiri/ Ce au adresa-n cele patru scânduri// De pe a căror urme jubilează/ Toți săpătorii gropii de-mprumut/ Ce-nghesuie prezentu-ntr-un trecut/ Pe care doar prostia-l venerează// Și printre lacrimi ce instan-taneu/ Dispar când ochii plâng a-nchinăciune/ Și nu mai văd nimic în rugăciune/ Și nici minuni de la vreun Dumnezeu,// Sau de la cei ce zilnic schimbă fețe,/ Dar scurmă-n firea zilei cu păcat,/ Prin măștile ce-s scoase la mezat/ Să dea agonizării lor binețe” (Socio-comă).

Alteori revolta e înlocuită de o resemnare prefăcută, potenţând efectul ironiei acide: „La ce să vreau autostrăzi,/ Când gropile pe drum sunt bune/ Și se succed în scurte năzi/ Și fac mașinile să sune/ Din tablele rămase-n drum/ Și roți ce se desprind în goană,/ Iar noi ne ducem ca un fum/ Neprogramați pentru pomană?/ La ce să vreau pe drum drumari/ Stând sprijiniți în vechi lopeți/ Și în bocancii lor cei mari/ Să sforăie pe marafeți?/ La ce trotuoare pe-un teren/ Ce mârâie sub tălpi supus/ Și fuge ca bla-tistu-n tren,/ Controlul să nu-l ia pe sus,/ Când astea toate sunt motive/ Să pară că ne facem drum/ Cu diferite aditive/ Băgate până și-n parfum?/ Să pară că în România/ S-a instalat democrația?” (Retorică). Sau de lozinci cu iz patriotard, atât de frecvente în limbajul politicienilor actuali: „Nu pleca din România,/ Că habar nu ai ce pierzi,/ Când îți zboară harghelia/ Pe pereți făcându-i verzi (...)/ Nu pleca din România,/ Că azi chiar nu se mai fură/ Porcul, calul, buteluia,/ Ci, doar pâinea de la gură!”

Există, dincolo de toate astea, şi o complicitate a fiecăruia dintre noi cu lucru-rile pe care le acceptăm: „prin amăgiri de-oferte iluzorii/ ce ne promit abuz de opulen-ță/ simțind cum EU-l nostru-n indolență/ se plimbă braț la braț cu toți trișorii...” (Per-petuum imobile); „Crescuți în puf, copiii nostalgiei/ Cam rupți în fund de ce-i rea-litate,/ Se bucură și dau mereu din coate/ Augmentați de calculul prostiei (...)/ Și-ntr-un renume oneros creat/ De mult preapline EU-ri eronate,/ Ce-au dat cam tot ce-aveau mai bun la spate/ Pentr-un banal, dar aurit palat. (Persuasiune)

În vitraliile poeziei lui Alexandru Hanganu sunt, desigur, multiple unghiuri de refracţie, care contribuie la originalitatea şi nuanţarea poeziei sale. Timpul este: clep-sidra cu dileme, din care „nisipul curge în poeme” sau „un escroc notoriu”, destinul – un joc de noroc („și caut un loc într-un dric/ să joc la noroc a mea dramă”), cuvântul – o „babilonie”: („Îmi amurgesc cuvintele în frac/ Ai nopții lefegii ce-mi fac chemare/ Lumina și-ntunericul să-mpac/ Plimbându-le-n neant cu carul mare...”). În spaţiul ex-perimental se află, de multe ori, versuri ciudate, de un farmec aparte: „Când vara-i ploaie și furtună,/ Mămica fulgeră și tună/ Și-acum că iarna a venit,/ Tăticu ninge li-niștit (Cămin liniştit); „Mă brumă-n viscol răsuflarea ta,/ Când ochii tăi ce țurțuresc mă sting/ Cu stelele frigide ce mă ning/ Într-un polei ce pare-a-mi imputa” (Iarnă între noi); „Mi se promoroacă ochii,/ Iarna ei încet mă-nghite/ Și-n vârtejuri printre rochii/ Încă mai apar ispite” (Du-te); „Cum să mă încred în tine,/ Când te văd mereu/ Cu un altul decât mine/ Și tu-mi spui că-s eu?” (Retorică).

Fiind vorba de Alexandru Hanganu, poetul mereu îndrăgostit (de viaţă, de cer, de fluturi şi de... Frunză) cartea ar fi incompletă dacă nu ar aborda... „eterna poveste”: „Cu ochii mari, frumoși, ce epatează/ Și corpu-i parcă tras printr-un inel,/ Ispită-i pen-tru orișicare EL/ Ai cărui ochi spre ea tot patinează,// Și dacă mulți la dragoste visea-ză,/ Atrași de ea oricând și-n orice fel,/ Niciunul nu a fost cândva un țel/ Al ochilor frumoși ce patinează,// Oricât s-a arătat de drăgăstos,/ Dând de-nțeles că o și vene-rează,/ Că trupul ei frumos și vaporos/ La rece joacă ochii ce-o visează,/ Când ochii ei nicicum nu patinează/ Pe gheața dintr-un suflet vanitos. (Patinatoarea)

Ne rezumăm doar la acest exemplu, pentru a-i da şi cititorului ceea ce este al cititorului: bucuria lecturii şi judecata de apoi a poetului....