POETUL SĂPTĂMÂNII - FLORIN DOCHIA

„LA MULŢI ANI !” – POETULUI  FLORIN  DOCHIA

POEME DE DRAGOSTE ETERICE TRANSMITE ÎN DIRECT

Lucian MĂNĂILESCU: Stimate domnule Florin Dochia, v-aţi născut la 28 martie 1950, în oraşul Câmpina şi v-aţi dedicat cea mai mare parte din viaţă culturii. Cum aţi defini acest „drum” şi care sunt punctele lui de reper?

Florin DOCHIA: Totul se datorează întâmplării. Cum viaţa însăşi este o în-tâmplare mai mult sau mai puţin fericită; am întâlnit pe la 17 ani o doamnă care m-a chemat la un cenaclu literar, am publicat nişte poezii pe la 18 ani, într-o publicaţie judeţeană, am ajuns la 30 de ani să conduc un aşezământ cultural şi m-am hotărât după 50 de ani să adun nişte poezii într-un volum care a fost socotit demn pentru Premiul Opera Prima la Festivalul Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu” (2004). Restul este trai de zi cu zi în dragoste de cărţi şi de artă, reflecţii şi întrebări la care răspunsul nu este niciodată mulţumitor. În afara cărţilor mele de poezie, alte 2-3 re-pere: 1994 - primele Caiete Nichita Stănescu; 1990 - primele 2 numere din Revista Nouă, seria a doua; 2004, aprilie, primul număr din Revista Nouă, seria a patra, care rezistă şi azi pe o piaţă nu foarte amabilă cu publicaţiile culturale.

L.M.: Generaţia noastră, izgonită din „lăcaşurile” de cultură în care oficiase-ră Blaga, Arghezii, V. Voiculescu ş.a.m.d., a avut, totuşi, locurile ei de refugiu, printre care figurau şi cenaclurile literare. A fost/mai este utilă, sau dacă vreţi posibilă, o ast-fel de formă de iniţiere în literatură?

F.D.:  Da. Eu am crescut în admiraţia tatălui meu care scria articole într-un ziar departamental şi epigrame la gazeta de perete şi sub umbrela unui cenaclu literar de la Casa de Cultură din Câmpina. Mai târziu am activat în cenaclul bucureştean „Universi-tas” şi în cenaclul „I.L. Caragiale” al Palatului Culturii din Ploieşti, pe care l-am şi condus un deceniu. Cenaclul literar - indiferent cum s-ar numi: cerc literar, atelier de scriere creativă etc. şi indiferent că se desfăşoară într-o sală anume sau în spaţiul vir-tual generos şi acaparant al Internetului - este şcoala fără de care talentul poate rămâne o virtualitate sterilă. Conduc azi destinele Cercului Literar „Geo Bogza” din Câmpina, dar am şi proiecte independente pe Internet...

L.M.: Globalizarea, pe de altă parte, a provocat o inflaţie literară fără pre-cedent. Şi, paradoxal, devenind imposibilă lecturarea miilor de cărţi apărute în litera-turile lumii, s-a ajuns la un fel de regionalizare; fiecare spaţiu de creaţie se încar-cerează într-un spaţiu/timp, ale cărui conexiuni cu exteriorul ţin mai mult de şansă sau de forţa şi reclama editurilor, decât de valoarea autorilor. Credeţi că scriitorul de azi a ajuns sau e pe punctul de a ajunge un producător de… marfă?  Sau vom redefini cul-tura, fără de care - parafrazându-l pe Andre Malraux - secolul XXI nu va mai fi deloc?

F.D.: Globalizarea a eliberat comunicarea. Literatura este comunicare. Explozia de mesaje cu care este asaltat omul contemporan îl schimbă radical. Prin meseria mea iniţială, jurnalist, pe care am practicat-o oficial destul de puţin, a trebuit să fiu la zi cu toate avatarurile suportului informaţiei. Am parcurs drumul de la linotip la laptop, ta-bletă şi smartphone. Un avantaj enorm, pentru că mă înţeleg excelent cu nepoţii mei, care „s-au născut cu mouse-ul în mână”. Felul de a accesa şi a face cultură s-a schim-bat substanţial. Nu numai că reţelele sociale sunt aglomerate cu grupuri-grupuri de cre-atori-receptori cel mai adesea lipsiţi de orice spirit critic, care nu s-au citit decât pe ei înşişi şi nici aşa în întregime, dar, pe de altă parte, scriitori importanţi au pagini per-sonale dedicate, în care corespondează cu cititorii, le află părerile şi le urmează/satisfac cererile. Mai mult, reţeaua Twitter a generat un nou gen de text literar, un fel de formă fixă alcătuită din numai 140 de semne. S-au scris poeme tweet şi romane formate din sute de tweet-uri. Există în Quebec un Institut de Twitteratură comparată şi proiecte şcolare de rescriere creativă tweet a unor opere esențiale. Firesc să se intituleze un comentariu dintr-o revistă online astfel: „Internet: du cyberespace à la cybere-spèce. Internerds et modem de vie”. Deja alfabetul se intersectează cu ideogramele me-ssenger-ului, „semne” utile comunicării fiind şi abrevierile ori iconurile acestuia. Nu mai scrii „râd în hohote”, ci LOL. Nu mai scrii „te iubesc”, ci <3... nu mai scrii „mi-ai frânt inima”, ci = (( ... oferi un trandafir virtual scriind @{:- Cultura nu se redefineşte, nu are cum şi de ce. Se redefineşte modul de comunicare, se comunică mai rapid, mai eficient. A citi „Război şi pace” de Lev Nicolaevici Tolstoi este o aventură la care nici un neobosit precum Michel Tournier nu s-ar mai angaja… (De asta îşi şi propune s-o ia cu el dacă s-ar retrage pe o insulă pustie…) Vom avea mereu mai multe cărţi citate şi mereu mai puţine citite. Să ridice mâna sus cel care a citit serios într-o viaţă mai mult de 3 mii de volume! Cultura va fi aceeaşi: ceea ce ne rămâne după ce am uitat tot ce am citit.

LM: Revistele literare de azi, multe (şi multe efemere sau supermodeste), s-au „topit” şi ele în magma cotidiană, majoritatea individualizându-se, cel mult, prin gru-purile sau grupuleţele pe care le agreează. Despre distribuţie ce să mai vorbim; cine reuşeşte să-şi procure eleganta revistă „Poesis”, păstorită de George Vulturescu, sau câţi au aflat despre „Actualitatea literară”, publicaţie trudită de Nicolae Silade la Lu-goj. Bine - eufemistic vorbind - că Prahova nu e (să zicem) Vrancea şi că în Ploieştiul lui Nenea Iancu şi al lui Nichita nu prea mai apar publicaţii literare (cum nu „apare” nici o filială a Uniunii Scriitorilor). Noroc cu „Revista Nouă” şi „Urmuz” de la Câm-pina... Este aceasta o fatalitate... iremediabilă?

F.D.: Nu plâng pe umărul nimănui, cu atât mai puţin pe cenotaful vreunei re-viste literare. Chiar dacă regret nespus că nu mai apare „Axioma” lui Marian Ruscu la Ploieşti, iar publicaţia de la Casa de Cultură „I. L.Caragiale” este o prezenţă insuficient de semnificativă. Eu fac o revistă literară pentru că aşa vreau, aşa am visat de pe la 14 ani, când am scos cu prietenul Nae Pandelescu cele 2 exemplare din revista „Le Ciel”, compusă, scrisă şi desenată de mânuţele noastre cu creion albastru! Dacă vrei să re-zolvi o problemă, pune un om! Aşa că Revista Nouă are în spate un Om. Restul este Istorie şi eu în istorie nu am încredere… Prefer ficţiunea, care este „un acto de rebelión contra la realidad, contra Dios, contra la creación de Dios que es la realidad… un asesinato simbólico de la realidad”, după spusa frumoasă a lui MarioVargas Llosa.

L.M.: Revenind la Revista Nouă, care în decembrie (2013 – n.n.) împlineşte 125 de ani, deci nu mai e chiar... nouă. Nu credeţi că simbolul pe care îl reprezintă (prin Hasdeu şi prin contribuţiile pe care le-a avut, de-a lungul timpului, în afirmarea culturii prahovene) ar merita, dacă nu privilegii, măcar un sprijin ceva mai consistent din partea ştim noi cui?

F.D.: Revista Nouă, seria a patra, are atâta sprijin cât am putut eu aduna fără să face eforturi supraomeneşti. Amintesc faptul că Hasdeu a scos 30 de numere, o serie intermediară a rămas numai în şpalt, seria a doua a avut 2 numere, seria a treia a apărut ca supliment al săptămânalului „Zarva” între martie 2004 şi martie 2005, iar seria a patra a ajuns, iată, la nr. 73, cu toate avatarurile şi micile compromisuri financiare ori administrative. Singurul compromis pe care m-am străduit să nu-l fac este cel al valorii. Cât am reuşit, să judece cei ce vor veni… 

L.M.: În pofida formaţiei dumneavoastră intelectuale (studii de jurnalism) şi a preocupărilor literare ce v-au marcat adolescenţa, aţi debutat în volum destul de târziu (în 2003, cu Geometria singurătăţii, volum de poezie care a primit, aşa cum amin-teaţi,  premiul „Opera prima” al Festivalului Internaţional de poezie Nichita Stănescu - 2004). Nici ulterior nu aţi editat foarte multe cărţi (cel mult una pe an), dar aţi fost generos cu„risipirile” culturale: realizarea Caietelor„Nichita Stănescu”, redactor-şef şi tehnoredactor la publicaţia culturală Revista Nouă, redactor la revista literară Axioma etc. În ce măsură este utilă această „disipare” a scriitorului?

F.D.: Am debutat în volum când am vrut. Nu am avut un proiect personal din a deveni scriitor. Sunt prea comod pentru asta… De la 14-15 ani, am scris tot timpul, am publicat prin reviste, am participat la concursuri literare şi am luat premii în diferite obiecte (printre care şi o... garnitură de pat brodată cu mătase!). Acum am doar dorinţa de a scoate un volum de poezie pe an, unul de eseuri… sau mai mult, dacă există des-tule texte care să merite lumina tiparului… Dar nici nu scriu texte care să nu merite lumina tiparului! Eu nu scriu o „operă”. Scriu nişte compuneri, nişte reflecţii pe care contemporanii şi, sper, urmaşii le vor aprecia cumva. Tot din „opera” mea sunt caietele Nichita, revistele pe care le-am tehnoredactat, coperţile de cărţi pe care le-am realizat de-a lungul anilor pentru prieteni. Disputa mea este cu mine însumi… Simt că sunt da-tor acestei existenţe fericite, poate chiar mai mult după ce, în primăvara anului 2010, era pregătit să „plec puţin”…  Poate câştig meciul în prelungiri! Şi am toate semnele că rămânerea în această realitate este utilă celorlalţi! Nu e destul?

L.M.: Spuneaţi într-un interviu  „Când m-am născut, secolul trecut împlinea 50 de ani. Eu aparţin secolului în care au murit utopiile. (...) Printre utopiile ucise de so-cietatea zilelor noastre credeţi că se află şi poezia?

F.D.: Nu se află. Poezia nu este utopie, este mod de existenţă. Desigur, se poate trăi şi fără poezie, dar merită trăită o astfel de viaţă? O spun de câte ori am prilejul: Po-ezia este, în opinia mea, cale de creaţie a lumii prin adăugarea la Creaţia lui Dum-nezeu. Poezia nu descrie lumea, asta fac bietele ştiinţe, poezia adaugă lumii, adaugă cel puţin sens şi fără sens la ce bun lumea? Prin Poezie a se înţelege Arte, căci toate se trag dintr-o aceeaşi Mamă, indiferent de modalitatea de obiectivare şi de comunicare.

L.M.: În încheiere v-aş ruga să vă imaginaţi un viitor în care o să devenim „nemţii” literaturii mondiale... 

F.D.: He he he… Habar nu am ce vom deveni sau dacă vom deveni. Cine ştie dacă nu vom folosi, peste 50 de ani, pentru a ne defini ca popor, o... abreviere. Iar nemţii nu prea mai au de mult prim-planul literaturii mondiale, accentele se mutară în Orient, după ce au tot trecut prin Latinamerica. Francezii plâng în continuare pe cada-vrul trecutului din care se înfruptă lacomi cu toţii, de pe toate meridianele. Am desco-perit nişte japonezi lipsiţi de inhibiţii, la fel de sinceri şi igienici cum erau când au ajuns pe acolo spaniolii. Odată cu abandonarea de facto a logicii bivalente, nemţii pot produce cu succes, în continuare, maşini. Logica trivalentă, care ordonează mileniul al treilea, nutreşte cu succes Răsăritul… În rest, aştept cu (ne)răbdare momentul în care îmi voi putea planta un emiţător-receptor de semnale digitale în zona laringelui /ure-chii, să nu mai fiu dependent de laptop şi de smartphone. Vă daţi seama ce poeme de dragoste eterice voi transmite în direct?

ianuarie 2013

POEME

Florin Dochia

28 MARTIE 1950. PÂNĂ LA CAPĂT

În jurul Tău o ceaţă de aur

în jurul meu sentimentul sfârşitului

tu vii cu lumina eu mă prefac în faur

cu tăişul cuţitului.

Este marţi înainte de zori

când deschid în urlet ochii spre lume

secolul se‑mparte la jumătate

se repară ce se mai poate

se spală de răni ca de umbre străine

strig: mamă, de ce m‑ai adus pe mine

ca să salvez lumea de durerea de sine

când nici pe mine nu mă pot salva de ruine?

E drept aş vrea să simt că Ţie‑ţi pasă

şi nu‑i pustiu de Tine‑n casă

că‑Ţi pot fi gazdă de rătăcit vei fi

pe înspinatele cărări pustii

să bei de sete‑ţi este eu Ţi‑aş da

aş vrea să nu‑mi mai fie noaptea grea.

Mă mai desfăt de chinul acestei înserări

privesc în urmă viaţa cum s‑a dus

neobosit, mă‑ndrept înspre apus

singurul vis între deschise zări.

CATEDRALĂ

A fost trimis pe lume în ieslea din sufletul meu
A jucat șotron cu copiii din curtea din sufletul meu
A prefăcut apa în vin la nunta din sufletul meu
A vindecat zece leproși pe drumul din sufletul meu
A călcat pe apele mării din sufletul meu
A dormit și visat în grădina din sufletul meu
A purtat crucea în spate pe golgota din sufletul meu
L-ați răstignit pe crucea din sufletul meu
S-a înălțat la cerul deschis în sufletul meu
Amin.

CAFEAUA DIN ZORI

 [13]

e cerul albastru de la fereastra bucătăriei,

cerul fiecărei dimineţi de aprilie sau de septembrie:

sub el îţi imaginezi venirea mea de la schimbul trei

subţire ca un fum păşind uşor pe caldarâm.

vezi lumina căzând peste mine ca o ploaie

şi curgând printre cuburile de granit care trec

spre eternitate braţ la braţ

sfârâie filtrul de cafea ca un pisic tânăr şi neastâmpărat,

umbra mea se strecoară pe strada umedă,

pe strada întortocheată care conduce invariabil

la un eşafod în construcţie – se pregăteşte

o scoatere din producţie, se pregăteşte

o aruncare în absolut, în ceva fără sfârşit şi fără început

deasupra cerul albastru, în inimă nici o lege,

eşti chemată, iubito, la petrecere, la o şampanie,

un pişcot şi o cafea proaspătă: cineva să mă lege

TICKETS TO NOWHERE

m-am mutat în patul pentru insomnii
şi visez la trupul tău cu umbrele adânci.

aş construi o colivie pentru îngeri
chiar pe genunchii tăi.

odihneşte-ţi lumina din privire
ea încă există şi-mi zâmbeşte şăgalnic.

viaţa nu-ţi va oferi nimic altceva definitiv.

NAVIGATOR

piatra asta e o pasăre
din care zborul a plecat.

acum înţeleg de ce o păstrezi în palme
o încălzeşti la sângele tău
şi-i vorbeşti în parabole.

tu vezi umbra iubirii mele
pe zidul cu care ţi-am dăruit inima.

poate de aceea inima ta
mă urmează prin lume
îmi luminează insomniile
alungă furtunile din porturi
ca să pot ancora în siguranţă
cu toată flota mea de speranţe şi de iluzii.

ştie că într-o zi mă voi scufunda atât de adânc
într-unul dintre oceanele ascunse
încât voi găsi sămânţa din care
în piatra ta se va întocmi
cea mai frumoasă alcătuire de aripi
chiar dacă zidul va fi înghiţit de umbră
acolo în inima ta în sângele tău fierbinte.

COMMUNIO SANCTORUM

ah cerul acesta ca burta unui peşte albastru
prins în plasa unui pescar surd şi orb
dormeai sub el am venit la tine
ţi-am spălat picioarele cu lumină
şi mâinile mi s-au făcut aripi
aerul strălucea în jurul nostru
şi ne înălţam ca un fum auriu
din vreascuri stropite cu mir
îmbrăţişaţi aşa cum ne-a închipuit chagall
într-o clipă de graţie
departe de casa copilăriei lui
departe de prima lui iubire
tată al nostru caută o stea
desenează-ne pe ea sălaş
nesfârşită fie gloria ta
chipul tău să-mpodobească zidurile
staţiilor de metrou
şi peretele garsonierei de la mansardă
unde scriu acest mesaj pe geamul aburit
privind ploaia acestui sfârşit de martie
ah cerul acesta ascuns
sub care sinucigaşii mai caută o şansă

SE SPUNE CĂ

Tu cel mai bine ştii să taci.

De ce ai vorbi cu oarecine

când ai adus deja Cuvântul pentru mine?

Am vrut să‑Ţi dau în schimb un vis

la sărbătoarea Ta de fiecare zi

dar am găsit doar un coşmar

căzut demult dintr‑un amar vechi paradis.

N‑ai cum să ştii,

n‑ai cum să faci vreun gest.

Tu ai să taci

‑ infernu‑i fără rest -

şi‑ai să aştepţi o rugă iar

din alt vechi paradis amar

să se înalţe ca un fum

dinspre atunci înspre acum.

E un dincolo de Tine

de care lumea mea se ţine

din care mâine încă vine.

Tu ai să taci eu am să spun

Până când soarele‑mi apun.