POEZIA ZILEI

POEZIA ZILEI

DOAMNA MARGARETA LABIŞ (SORA POETULUI NICOLAE LABIŞ) DESPRE CAPODOPERA LITERATURII ROMÂNE  „MOARTEA CĂPRIOAREI”

În octombrie 2013, pe scena Festivalului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”, de la Mizil, doamna Margareta Labiş, înainte de a recita magis-tral poemul, a destăinuit spectatorilor geneza acestuia; întâmplarea este reală, sora bolnavă fiind chiar domnia sa (Un elev al doamnei, azi celebru neuro-chirurg, întrebat de inspectorul ce asista la ora de română ce i-a plăcut din Moartea căprioarei a răs-puns, candid: „Mi-a plăcut tovarăşa, când era bolnavă, flămândă şi pe moarte...”). Dar, animalul împuşcat a fost un pui de cerb, de unde şi imaginea oarecum neobiş-nuită a căprioarei, din versul: „Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne”.

Iată o parte din transcrierea înregistrării de la festival: 

„În timpul secetei din anul 1946. într-o zi toridă de august, un copil din vecini ne-a adus cumplita veste. „A secat Suha!” Era de necrezut. Pârăul, care străjuia satul cu un bogat debit de apă, să sece? Fratele meu m-a prins în garabă de mână şi m-a scos din casă să văd grozăvia. Eram doi copii speriaţi, desculţi, alergând prin colbul fier-binte al drumului către marginea dinspre munte a satului. Acolo, în locul bulboanei adânci, unde ne scăldam cu ceilalţi copii toată vara, am văzut o mocirlă neagră pămân-tie în care agonizau ciţiva peştişori alburii, zvâcnind din codiţe. N-am să uit privirile înfometate ale copiilor care încercau să-i prindă. Aruncându-se pâna la brâu în nămol, fratele meu a reuşit să pescuiască doar 4 raci pe care mi i-a aruncat cu dibăcie  în poa-lă. Pâna acasă, cleştii lor ascuţiţi mi-au însângerat pulpele, dar i-am ţinut strâns în poa-la rochiţei răbdând usturimea. În seara aceea am mâncat doar raci fierţi. Eu m-am îm-bolnăvit.

A doua zi tata a hotărat să ne caute hrană în pădure. L-a luat pe fratele meu la acea tainică vânatoare, înduplecat de rugaminţile lui insistente. S-au întors seara pe în-tuneric ducând cu greu prada. Dormitam slabită de febră cand fratele meu m-a prins de mână şoptindu-mi să-l urmez. Ajunşi în bucătaria de vară, am văzut la lumina lunii într-o coşarcă mare capul capriorului ucis. Avea ochii deschişi, sticloşi, înţepeniţi în sus ca într-o rugăciune. Fratele meu a încercat fară succes să-i închidă apoi mi-a şoptit cu vocea gâtuitâ de plâns: Ai să te faci bine, vezi? Avem carne!

După opt ani, copilul din Poiana Mărului, devenit un tânar poet încrezator în ta-lentul său, era chemat de forţele tainice ale destinului să scrie o poezie emblematică de un dramatism tulburător. În vara anului 1954 a sosit acasă pe neaşteptate. Plecase din Bucureşti cu Fănuş Neagu, amandoi având delegaţii de documentare, după uzanţele zi-aristice ale timpului. Fănuş urma să rămână o seară la Cornu Luncii (sat limitrof comu-nei Mălini) la sora lui, Marcela, profesoară la şcoala din sat.

A intrat pe poartă în timpul amiezii şi după îmbrăţişari, după scurte explicaţii şi-a răcorit faţa cu apă proaspată din fântană, apoi ne-a oferit darurile pregătite cu grijă. Cele mai multe erau pentru Teodora-Dorinuţa, sora mai mică. I le arăta pe rand, improvizând versuri adecvate  fiecărei jucării.

La masă a gustat câte puţin din bucatele preparate cu grijă de mama, apoi,  pe-te puţin timp putea fi văzut călărind pe malul pârâului Suha Mare, spre munte. Împru-mutase un cal de la un vecin pădurar ca să ajungă mai repede în Poiana Mărului, satul natal. De ce galopa pe malul apei şi nu pe drumul mare? Ce amintiri il chemau?

Ȋn dreptul bisericii din Poiana Mărului s-a oprit pe peluza spaţioasa a şanţului, a descălecat şi a legat calul de un plop ȋnalt. Acolo se ȋnşirau fară soţ plopii plantaţi de tata şi de flacăii din sat cu ocazia construirii bisericii. Acolo, aşezat pe iarba şantului ȋnalt, cu coatele pe genunchi şi cu capul ȋn palme privea gânditor spre dealul ȋmpădurit, ȋnvaluit de umbrele ȋnserării.

Un flacău din vecini, care venea de la pădure cu o căruţă de lemne, văzându-l, a crezut că, poate, este bolnav şi a anuntaţ-o pe mama. Alarma fusese falsă. Fratele meu s-a intors teafar, dar tăcut şi ȋngândurat. Se ȋnserase

A mâncat puţin şi s-a ȋnchis ȋn camera unde urma să se culce, motivând că are ceva de scris. Era o noapte senină de august, cu lună plină. Speram să iasă din camera şi să stăm de vorbă ca altădată. Tata s-a ȋntors obosit şi s-a retras lângă surioara mea, să o adoarmă. M-am culcat şi eu lânga ei. Pe la miezul nopţii fratele meu a intrat ȋn vărful picioarelor ȋn bucătarie, unde mama ȋnca mai trebăluia. A rugat-o ȋn şoapta să-l as-culte:„Seceta a ucis orice boare de vant,/  Soarele s-a topit pe pamant......”

La prima audiţie nocturnă, prima apreciere elogioasă a mamei. Emoţionat şi puţin jenat a decis să plece a doua zi la Bucureşti cu gândul de a publica poezia. Vara, cand şefii de la reviste erau ȋn concediu, se putea obţine mai uşor acordul pentru tipar.

A plecat dis de dimineaţă, când eu dormeam. Ȋn rapidul de Bucureşti s-a ȋntâl-nit cu Fănuş Neagu, care s-a arătat surprins de graba ȋntoarcerii ȋn capitală, dar a aflat că motivul era dorinţa de a publica cât mai repede poezia deosebită scrisă ȋn noaptea precedentă la Mălini. Solocitat de Fănuş să i-o arate, a constatat că cele două foi tran-scrise cu grijă nu erau nici ȋn servieta cu manuscrise, nici prin buzunare. Ȋnţelegandu-i supărarea, Fănuş a ȋncercat să-l liniştească ȋn glumă: „N-ai scris-o tu, mai scrie-o oda-tă! “

Nici ȋn tren şi nici la Bucureşti fratele meu nu a putut reface integral textul ini-ţial al poeziei (dupa cum mi-a mărturisit ulterior şi după cum reiese din ciornele ră-mase ȋn manuscris).

Ȋn dimineaţa plecării lui la Bucureşti, am gasit textul poeziei şi curioasă l-am citit cu emoţie. Pentru prima oară am realizat că fratele meu este un mare poet. Ȋn ace-eaşi zi am expediat manuscrisul prin poşta şi astfel poezia „Moartea Căprioarei” a fost publicată  ȋn revista „Viaţa Românească” din luna octombrie 1954. Autorul, Nicolae Labiş, nu ȋmplinise 19 ani.”

MOARTEA CĂPRIOAREI

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini...
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

CASA MEMORIALĂ "NICOLAE LABIŞ"