Remember (George Lesnea - Serghei Esenin)

REMEMBER – 25 martie

GEORGE LESNEA – POEZII ORIGINALE 

ŞI 

TRADUCERI DIN SERGHEI ESENIN

George Lesnea, pe numele său adevărat Gheorghe Glod, s-a născul la Iaşi, în 25 martie 1902, într-o familie săracă (tatăl său, Doroftei Glod, era căruţaş). După ab-solvirea şcolii primare, pentru a-şi asigura existenţa, devine ucenic şi apoi tipograf, la tipografia revistei „Viaţa Românească”, unde poeziile sale, dar şi traducerile de o mu-zicalitate aparte, sunt remarcate de Ionel Teodoreanu şi Garabet Ibrăileanu, care îl în-curajează să publice.

Debutează editorial în 1931, cu volumul de versuri Veac Tânăr, după care vor urma: Cântec deplin, București, 1934; Argint, București, 1938; Poezii, Iași, 1938; Cântec, București, 1940; Ceaslov, București, 1940; Izvod, București, 1943; Pomul vieții, Editura Cartea Moldovei, Iași, 1943.

După 23 august 1944, face „pactul cu diavolul” scriind versuri lozincarde, la fel cum înainte scrisese poezii ocazionale, dedicate lui Malaxa, mareşalului Antonescu sau lui Carol al II-lea

Mult mai importantă şi oarecum rămasă în afara ideologiei, opera de traducător a lui Lesnea începe în 1923, când traduce din Henrik Ibsen (1923) și din Heinrich Heine (1927), dar, curând, cunoscând limba rusă, se dedică transpunerii în româneşte a marilor poeţi ruşi: Mihail Lermontov, Serghei Esenin, Puşkin...

Mulţi cunoscători ai ambelor limbi (rusă şi română) susţin că „Esenin” al lui Lesnea depăşeşte, în anumite poeme, opera originală, ceea ce face din el, în România, unul dintre cei mai citiţi şi iubiţi poeţi ai lumii.

George Lesnea s-a stins din viaţă la 6 iulie 1979, fiind înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.

POEZII ORIGINALE

Nu ştim

Nu ştim de unde am venit,
Nimeni nu ştie unde pleacă.
Venim din flăcări blestemate?
Plecăm spre-o vale veşnic seacă?

Nu ştim de ce-am venit şi cum
Pe-această coajă rotitoare,
Purtăm în sânge zări şi fum
Şi-n carne spumă şi licoare.

În mare, rod de stele

În mare, rod de stele, şi peste câmp copoi.
Din crengile amiezii mi-am făurit un flaut
Dar cântecul stă simplu în noi şi lângă noi,
Îngemănat iubirii pe care n-o mai caut.

Una

Nimeni, nimeni nu ne desparte.
Pe-acelaşi pământ, sub aceeaşi stea
Carnea ta e una cu a mea
În viaţă, în moarte,
Şi dincolo, dincolo, mult mai departe.

Nimeni nu ne poate împărţi
În două; noi doi suntem una
Şi-aceeaşi făptură, cât luna
Obrazul şi-l va rostogoli
Între miazănoapte şi miazăzi.

Nimeni, nimeni nu ne mai scoate
Unul din altul,
Nici raiul, nici iadul, nici naltul
În care plutesc sărutările toate,
Ce ni le-am dat, sărutările toate.

Os din acelaşi os, gând din acelaşi gând,
Din mâinile mele sângele trece
În mâinile tale, când fierbinte, când rece.
În noi doi un singur lup flămând
Închis ca-într-o cuşcă,
Muşcă,
După viaţă flămând.

Cine să-ncerce să fure
Umerii lipiţi de umerii mei?
Aceiaşi albi porumbei
Fâlfâie peste-aceeaşi pădure
Şi vor cădea, dintr-o dată, sub aceeaşi secure.

Dacă s-ar mai putea alege,
Din nou, pământul de ape!
Ochii mei sunt la tine sub pleoape,
Pieptul meu pentru tine respiră, pentru tine culege.
Nici îngerul morţii n-o să ne deslege.

Nici palidul, nici înfricoşătorul înger al morţii...

Inscripţie pe un leagăn

Leagănul în care creşti seamănă,
Ca toate leagănele, a sicriu.
Viaţa ţi-e geamănă, moartea ţi-e geamănă
Şi drumul sângeriu.

Degetele roze vor purta flori şi arme,
Ochii cu care dulce zâmbeşti
Vor învăţa să ochească: creşti
Pentru obuzele ce-or să te sfarme.

La ora şase

La ora şase pasările luminii
Vin grele şi-mi deschid ferestrele,
La ora şase pasările luminii
Vin şi-mi ciugulesc inima.

La ora şase pasările inimii
Vin şi mi se aşază pe umeri,
La ora şase pasările luminii
Îmi vor aduce într-o zi întunericul.

Piatra care-a rămas

Vişinii-au venit şi-au plecat,
Norii au venit şi-au plecat,
Numai piatra aceasta a rămas, a rămas,
Lângă tâmple-n popas.

Unghiile cresc, cresc mereu,
Apele curg, apele şi eu.
Numai piatra aceasta de foc,
Piatra inimii, rămâne pe loc.

Ţineam în mâini pământul

Ţineam în mâini pământul, pământul,
Tu-mi spuneai: iarba, a-ncolţit iarba.
Ţineam în mâini norii, toţi norii,
Tu-mi spuneai: a-nserat, înnoptează.

Ţineam în mâini cerul, tot cerul,
Tu-mi spuneai: a-nnoptat, e târziu.
Aduceam soarele, soarele.
Tu-mi spuneai: e târziu, prea târziu...

Orbi

Casa aceasta e oarbă,
Copacul de colo e orb,
E orb trecătorul şi oarbă
E luna, în cercul ei orb.

Inima, o cârtiţă oarbă
În clocotul trupului orb,
Lumina, lumina e oarbă
Şi orbi sunt ochii pământului orb.

Focul din sânge

De unde a început cântecul?
De unde s-a ridicat întâi zarea?
Nimeni nu cunoaşte marginea,
Nimeni nu sărută buzele soarelui.

De unde a izvorât sângele?
Focul din sânge de unde a venit?
Cine ne-a înnebunit cu foc sângele?
Cine a înnebunit cu sânge focul şi l-a hrănit?

Amintire

Luna cu cerc roşu, cireşii
Copleşiţi în fum alb - şi noi doi.
Seara cu cirezi se-ntorcea
De la ţărmul apusului roşu.

Luna cu cerc roşu, - şi tu
Cu faţa ca marginea lunii.
Copleşiţi în fum alb dorm cireşii,
Copleşiţi dorm numai cireşii.

Primăvara eşti numai soare

Primăvara eşti numai soare, numai soare,
Vara garafă plină şi rece.
Toamna eşti strugur brumat, piersică pufoasă,
Mireasmă de livadă, lin sângeriu.

Dar iarna, iarna eşti viscol,
Pădure vrăjită, râu îngheţat,
Dar cel mai des, cel mai des iarna
Eşti fiară flămândă scrâşnind după pradă.

TRADUCERI DIN SERGHEI ESENIN

Focul vânăt

Focul vânăt e gonit de vânt,
zările-au uitat să mă mai doară…
de iubire-ntâia oară cânt,
la scandal renunţ întâia oară.

Am fost crâng părăginit pe loc
La femei şi votcă dam năvală
Nu-mi mai place azi să beau, să joc,
Să-mi pierd viaţa fără socoteală.

E de-ajuns să te privesc tăcut
Să-ţi văd ochii plini de tot înaltul
Că uitând întregul tău trecut
Tu să nu mai poţi pleca la altul.

Tu – mers gingaş, tu surâsul meu,
Dac-ai şti, cu inima-i pustie,
Cum poate iubi un derbedeu
Şi cât poate de supus să fie.

Cârciumile le-aş uita pe veci
n-aş mai şti nici versul ce înseamnă
de-aş atinge-aceste braţe reci
şi-al tău păr ca floarea cea de toamnă.

Veşnic te-aş urma pe-acest pământ
Departarea mi-ar părea uşoară…
De iubire-ntâia oară cânt
La scandal renunţ întâia oară...

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Veştejit de-al toamnei mele frig,
Nu voi mai fi tânăr niciodată.

N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum
Inimă răcită prea devreme
S-o pornesc din nou desculţ la drum,
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.

Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii
O, pierdutul prospeţimei har
Cu vioiul clocot al simţirii!

În dorinţi încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă ?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineaţă.

Toţi sântem vremelnici pentru veci,
Rar ning fagii frunzele deşarte...
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi că mă duc spre moarte.

Scrisoare mamei

Tu tot mai trăieşti, bătrână mamă?
Ţie cu supunere mă-nchin!
Mica-ţi casă, seara de aramă,
Lumineze-o paşnic şi senin.

Mi se scrie că eşti tulburată,
Că ţi-i dor de mine ne-ncetat,
Că ades baţi drumul, supărată,
În paltonul vechi şi demodat.

În albastre seri ţi se năzare -
Gând pustiu, ce lacrimei dă val -
Că la crîşmă, într-o-ncăierare,
Mi s-a-nfipt în inimă-un pumnal.

Mamă, nu-i nimic! Delirul fură
Gândul tău, ducându-l spre prăpăd;
Nu-s beţiv chiar în aşa măsură,
Ca pierind, să nu te mai revăd.

Ca-n trecut mi-i inima duioasă,
Am un vis, un vis pe care-l storc:
Să mă smulg din dorul ce m-apasă
Şi la noi acasă să mă-ntorc.

Eu voi reveni pe când răsfaţă,
Pomii-n floare, satul meu tăcut.
Dar să nu mă scoli de dimineaţă,
Cum opt ani în urmă ai făcut.

Nu trezi deşertăciunea crudă,
Nici regretul că mă risipesc.
Prea devreme, pierdere şi trudă,
Mi-a fost dat trăind să pătimesc.

Să mă rog tu nu-mi mai da poveţe!
Nu-i nevoie! Duse-s câte-au fost.
Numai tu-mi eşti reazem la tristeţe,
Numai tu dai vieţii mele rost.

Fie-ţi deci neliniştea uitată,
Nu-mi mai duce dorul ne-ncetat,
Nu mai bate drumul, supărată,
În paltonul vechi şi demodat.

Poartă-n ochi seninul

Poartă-n ochi seninul. Poartă noaptea-n păr.
Nu i-am spus iubitei nici un adevăr.

M-a-ntrebat: „Afară viscolu-i buimac?
Să-ncălzesc căminul, patul să ţi-l fac?”

Am răspuns iubitei: „Azi, prin vânt şi ger,
Cineva flori albe leapădă din cer.

Poţi aşterne patul şi sufla-n cămin,
Eu şi fără tine sunt de viscol plin.”