TELEFONUL FĂRĂ FIR

Roxana Mihaela Constantinescu

TELEFONUL FĂRĂ FIR

Se scoală în fiecare zi cu noaptea în cap. Dacă mai poate, ia câte un dosar acasă și mai face una, alta prin el. Programul ei nu se încheie la 16⁰⁰ , la 18⁰⁰, la 20⁰⁰.... Nu știe în nicio zi ora de finish, trage de o zi de muncă și aceasta de ea, ca de un elastic. Care pe care ! 

Nici nu apucă să se dezbrace, să se spele pe mâini sau să-și tragă sufletul. Sună telefonul ....

– Mă scuzați, puteți vorbi două minute? Niciodată nu sunt doar două minu-te, sunt douăzeci, cincizeci, până rămâne fără baterie, până i se încing urechile.

Trage toată ziua de o servietă cât o paporniță, în care îndeasă coduri, dosare complete, hârtii, mape, rechizite, o sticlă cu apă de o jumătate, tabletă, încărcător, robă, agendă. Târăște de ea, ca un alpinist de rucsacul de excursie. 

Cu geanta aceea urcă și coboară scări, călătorește între instanțe, vine și pleacă.  Povară cu poveștile de viață ale clienților. Cam grea !

Tot îi protejează, tot îi alină, tot îi împacă. Unora nu le place asta, vor război, vor bătălii cocoșești și atunci pleacă în alte zări.  Îi lasă teancuri de hârtii, acte în copie. Memorii, caiete pline cu litere ciudate, înregistrări, CD-uri, fotografii.  A tras de fie-care gram din ele.... Le-a citit rând cu rând.

Vin după zece ani să le ia înapoi, unii regretă că au plecat de la ea, alții îi spun că a avut dreptate, dar uite, și-au bătut joc de vecin, măcar l-au ținut prin judecată.

Are în ea un tezaur de povești de viață.  Nu le mai ține minte numele perso-najelor, dar intriga, o, da, intriga nu se poate uita.  Ar putea scrie romane...

Are dosare de peste 30 de ani, clienți ai căror copii au crescut, i-au devenit și aceștia clienti. O saga ce continuă prin generații...

Unele săptămâni sunt iad. De luni până vineri stă prin săli. Și așteaptă... Între timp oamenii s-au emancipat. Își rezolvă treburile de la distanță. Și tineri, și bătrâni o caută, îi dau mesaje pe ce căi de comunicare pot. Din Spania, Italia, Germania, Anglia, din București, de la CA Rosetti, din Bisoca, din oraș... De pe unde umblă ei! În timp ce ea stă pe loc și așteaptă... Zi de zi vin mesaje, și de pe FB, și pe mess, și ...fax-ul, si  e mail-ul gem de corespondență.

Ea e una, ei sunt mulți... Iese tot mai târziu din săli, trage de ea să funcționeze. Unii lasă totul pe ultima zi și atunci, ea, în stil pompieristic, trebuie să le rezolve pro-blema...

– ,,Azi, acum, imediat, vă rog. Nu ne lăsați....,, Refrenul tuturor... Uneori nu mai are timp de ea, se uită în oglindă, se uită în calendar.  Timpul, oboseala sapă cum-plit...

A auzit atâtea... Oamenii vorbesc, de avocați, de magistrati, de politicieni, de experți, de adversari, de toți și de toate. E imună, nu se mai lasă împresionată de nimic.

Săptămâna asta nu a avut timp să răspundă la telefon... Luni a stat în săli, a alergat la autorități, la ambele instanțe, a avut dosare la ore fixe, cu adversari din toată țara... Marți a avut iar ba la Curtea de Apel, ba Tribunal, ba la Judecătorie, s-a întors la Tribunal și iar la Judecătorie..  Taxiurile vâjâie ducând serviete grele și oameni ...

Miercuri a crezut că nu mai poate ajunge niciunde...  Tribunal, două complete, Judecătorie trei, la fiecare complet câte patru, cinci dosare... Un iureș, o nebunie, un vârtej...

Oamenii sună cu decență....  Asta... pe la început. Adică, pe la 10⁰⁰, când con-sideră ei că s-a sculat, apoi pe la 11⁰⁰, când cred ei că e mai bine, pe la 12⁰⁰ când își închipuie că e în pauză de masă, pe la 13⁰⁰ când cred că a terminat de mâncat, pe la 14⁰⁰ când își închipuie că e înainte de somn..... și după ora asta, din cinci in cinci mi-nute, doar doar va răspunde.  Se descarcă și bateriile, o ard pavilioanele urechilor, intră si iese din sali.

Apoi nu mai rezistă nici ei.... Încep de la 6³⁰, se mută la 23⁰⁰... Doar, doar.... La telefon se poate întreba orice.... Chiar se face o consultanță pentru un vecin, nu con-tează. Pe principiul .... ,,Am eu avocat, să-l întrebăm și despre asta.  Acum îl sun”....

Bun, luni nu, marți nu, miercuri.... nu.  Când vine din săli scrie, vorbește ore în șir. Pe seară nu mai are glas.

Iese din sală, după ce a dat 100 de mesaje cu ,,Mă iertați, sunt în ședință,” ob-servă că o sună cineva, de la un număr. A dat 10 apeluri. Doamne, ce s-o fi întâmplat? O voce apăsată de bărbat, vizibil iritat, o întâmpină cu nerv...

– ,, Pe unde umbli, fă ? De ce nu răspunzi când te sun ?”

Pe toate le auzise în viața asta... Pe toate le făcuse cu calm, cu blândețe, li-niștit... Nu își iese din fire...  Continuă discuția...

– ,,Ce s-a întâmplat ?,,

– ,,Eu când sun vreau să-mi răspundă cineva !,,

– ,, Fă,, se gândi un moment.... Să-i spună, să nu-i spună ceva despre educație și respect ?... Ia să-i spună...

– ,,Ce te miri, eu așa îi spun și nevestei... Chiar cu mult drag!,,

Pe toate le auzise, asta a fost chiar de comă...

– ,, Fă,, scrisese dimineață despre poezie, ieri despre fericire, alaltăieri despre simfonia primăverii tivite cu flori de zarzăr.  Săraca de ea, trăiește într-o altă lume... Ce atâta poezie? Noi suntem tot acolo, sau aici?.... În urmă cu vreo 100 de ani, într-o Ro-mânie rurală. Biata ,, Fă,, își spuse că tot e bine.  Putea să fie și mai rău! Omul doar îi plătise o consultație acum jumătate de an și voia să știe pe ce a dat banii.. Ia să nu-l fi sunat... Acum e chiar fericită !

,, Fă,, nu-i spuse nimeni, niciodată..... Nici măcar cu drag ..