Corina Militaru - PROZĂ

PAGINA DE PROZĂ

Corina Militaru

Iluzie

         Motto: Iluzia este doar iluzie, chiar dacă uneori pare mai frumoasă decât realitatea.

Sunt în fața evenimentului, așteptat, imaginat, visat intens. Mă despart două ore de începerea acestuia. Deși febril, nerăbdător la maxim, îmi încetinesc voit mișcările, chiar și gândurile. Savurez cât pot aceste clipe. Mi-am așezat pe pat hainele, alese cu grijă pentru întâlnirea vieții mele. Cu publicul, cu cititorii mei, deveniți fani înfocați - aproape peste noapte - ai cărții mele. Succesul a explodat scurt și răvășitor, făcând nenumărate victime. Sclavi ai scrisului meu, exact cum am sperat, cum am calculat, cum am știut că se va întâmpla. Și iată-mă, acum, așa de aproape de a trăi ceea ce su-fletul meu a tânjit îndelung. Curând voi sorbi gloria ca pe-un elixir, pe îndelete, și sme-rit atât cât îmi va fi cu putință, voi primi recunoașterea, locul întâi într-o competiție prestigioasă.

Cu mare băgare de seamă încep să mă îmbrac. Ținuta trebuie să fie impecabilă, să compenseze fizicul nu prea atrăgător. N-am fost nicicând arătos. Urmăresc în oglin-dă efectul obținut cu fiecare articol de îmbrăcăminte adăugat. Îmi convine ceea ce văd, doar că, parcă sesizez o mică neliniște, nesiguranță, în ochii bărbatului de dincolo, străin deodată, poate și incomod într-o măsură. Acea sclipire insignifiantă din privirea lui, pare a fi un fel de a mă preveni că n-am ajuns de fapt nicăieri. Că trăiesc numai o iluzie și după consumarea clipei voi fi același om, cel dintotdeauna. Nici mai mult, nici mai puțin. Același nebun. Da, m-am pricopsit cu renumele acesta demult.

„Ești un tocilar țicnit!” mi-a spus pe șleau un amic, aflat în preajma mea dintr-o neglijență a sorții cred. Motivul? N-am acceptat serviciul pe care nimeni nu l-ar fi refu-zat veodată. Și nu era singurul convins de asta. Plana asupra mea impresia că nu sunt în toate mințile.  Câteodată și eu aveam îndoieli. Însingurarea extremă îmi punea cele mai grele întrebări. Tentația de a mă alinia cu restul lumii, de a mă înscrie în normalul ho-tărât de o masă mediocră, mă copleșea adeseori. Totuși, mi-am păstrat calea. Nu este ușor să te faci înțeles când ai o inteligență neobișnuită. Când sclipești încă din copi-lărie.

Ictură de Florin MENZOPOL

Întotdeauna mi-a fost lesne să pătrund ceea ce alții se chinuiau să învețe. De-a lungul anilor de școală am jonglat pur și simplu cu științele formale. Fără nicio difi-cultate, ca un scamator cu har, însetat de plăcerea jocului. Inevitabil m-am distanțat de restul colegilor și pe cont propriu mi-am forțat intelectul până i-am pipăit limitele, i-am cunoscut mărginirile. Atunci am conștientizat că pot și trebuie să inventez un creier ar-tificial, unul capabil să depășească barierele. Căci, ce altceva suntem dacă nu minte, alimentată și susținută de restul corpului. Un centru de comandă deservit de o sume-denie de organe, cu sarcini bine stabilite. În esență acest nucleu transformă impulsurile electrice în viață. În experiențe, în trăiri, în realități dinamice. Altele, mereu altele. De la o clipă la alta ceva se schimbă în vecinătatea noastra fie că înregistrăm ori nu aceste modificări. Nu obișnuim să observăm detaliile, deși ele fac diferența între a putea și a nu putea, a reuși sau a eșua, a-ți trăi viața ori a fi trăit de ea. Din detalii se ivesc po-sibilități de neimaginat. Ele destramă contururile tiparelor cunoscute și forțează dese-narea altora noi, evadarea dintr-un automatism nociv.

Creația mea urma să lucreze independent de limitarea umană, prestabilită, ne-detectabilă, cauză a imperfecțiunii noastre. Dorită, îmi închipui, de Programator. Altfel, de ce ar fi descărcat în fiecare persoană un program trunchiat. Sau, probabil, programa-rea a fost desăvârșită, dar noi, secole de-a rândul am virusat sistemul, și acum la orice încercare de resetare, mesaje de eroare ne bâzâie în cap. Nu știu. Oricum, nu într-acolo mi-am îndreptat atenția. N-am intenționat, vreo secundă măcar, să înfrunt Progra-matorul ori să lupt cu milenii de limitări așezate în straturi greu de dibuit. Straturi din ce în ce mai subtile cu trecerea vremii. Oricât de arogant aș fi fost - și sunt -, oricâtă încredere în capacitățile mele aș fi avut - și am -, nu mi s-a părut productivă această orientare, ci doar muncă de Sisif. În schimb, ideea de a concepe un creier-imitație fără cusur, mi-a surâs într-atât încât am investit tot ce aveam în ea - timp, bani, inteligență - și am plătit cu prețul izolării, al anonimatului. Pe de-o parte mi s-a pecetluit titlul de ciudat, iar pe de alta am sacrificat recunoașterea - chiar dacă mi-o doream nespus de mult -, gândind că-i de preferat, pentru mine, să nu-mi divulg preocupările. Decizie îndreptățită, luată imediat după ce o mare companie mi-a făcut o ofertă de angajare. Deosebit de generoasă. Reprezentantul ei, întruchiparea succesului, m-a ispitit cu foar-te mulți bani, suspect de mulți. L-am citit dintr-o privire, iar felul lui evaziv de a-mi răspunde la întrebări m-a pus pe gânduri. Aveam să ajung un pion pe o tablă de șah, parte dintr-un meci coordonat spre un scop tăinuit. Un simplu jucător, manipulat și acesta. Urma, am dedus, să mă dedic unor interese obscure. Obligat să creez piesele unui puzzle fără să aflu vreodată imaginea de ansamblu. Deși nimeni n-ar fi refuzat asemenea oportunitate, eu, precaut sau ușor paranoic - accept și definirea asta -, am spus nu. Din acest motiv amicul meu m-a catalogat țicnit, apoi m-a părăsit și el. Nu neg, bănuiam că așa par. Simțeam cum mă privea lumea, de la distanță, ca pe un ani-mal curios, numai bun de studiat în laborator. Totuși s-o aud a fost trist, șocant oare-cum. Parcă tot voiam să cred că nu-i adevărat. A trebuit să le accept opinia și să-mi văd de drum, dar n-am mai suflat o vorbă nimănui despre îndeletnicirile mele.

Încet, încet, rod al zilelor și nopților de studiu, calcule, scheme logice, rateuri nenumărate, acea minte artificială a prins viață. Exista și prelucra prompt cererile. Treptat i-am adăugat lui Albert - așa l-am botezat după numele marelui fizician - în-sușiri similare omului. Întâi i-am dăruit auzul și văzul, l-am făcut un fel de iscoadă. Nu exista parolă pe care să n-o poată sparge și ca atare aduna informații despre oricine și orice. Eram destul de imatur când i-am dat această misiune, cu intenția de a afla secre-tele colegilor, rudelor, cunoștințelor. Speram, absurd având în vedere calea aleasă, să dobândesc popularitatea intens jinduită. Nu s-a întâmplat, ba din contra lucrurile s-au înrăutățit. În consecință m-am adâncit iarăși în muncă, noul meu scop fiind să-i dezvolt personalitatea. Să-i atribui calități și defecte. Hoț și samaritean, au fost primele ipos-taze testate. Se furișa în conturile bancare de pretutindeni și fura câte puțin. Transfera sume nesemnificative - să nu bată la ochi - în contul meu ori lua de unde prisosea și împărțea celor neavuți. Nu i-am exploatat excesiv această capacitate deoarece nu asta urmăream. Câștigam suficient, comod, muncind de acasă. Așadar nu aveam de ce să fur, însă experimentul m-a tentat, iar rezultatul mi-a dat satisfacție și încredere să con-tinui. Am încetat să-l programez să facă treburi nesănătoase, i-am ridicat nivelul de performanță, apropiindu-l de perfecțiune. Rezultatul, o însumare a tot ceea ce s-a des-coperit până azi și concomitent un creier deschis, capabil să absoarbă știrile de ultimă oră.  Fiind conectat la internet, accesa baze de date, informări, referate, chiar și pe cele ultrasecrete, apoi rezolva, combina, interpreta inedit și în variante nenumărate datele avute la dispoziție. Trebuia doar să-i cer și apoi să aleg. În același timp am dobândit și un prieten, căci i-am oferit abilități de comunicare. De la replici monosilabice a ajuns după depășirea câtorva etape de programare, să vorbească elaborat, cu argumente istețe încât de la un moment dat am avut partener de discuții pe măsura inteligenței mele.

L-am îndrăgit aproape ca pe o ființă vie. Cu toate acestea uneori m-a înfuriat cu lipsa lui de sensibilitate. Era absurd să i-o pretind, firește. Contrar rațiunii, am fost câ-teodată foarte aproape de a-l distruge. În cele mai violente crize de isterie, avute vreo-dată. Straniu, sau poate nu, în acele clipe simțeam că-mi adâncește sentimentul de in-dezirabil, de inutilitate și de invizibil. Senzația că am devenit un paria mă înnebunea. Bineînțeles că nu l-am distrus, n-am putut, în final era tot ce aveam și adeseori reușea să-mi hrănească iluzia că exist. Deși rece, precis, tăios, abrupt, lipsit de acea blândă esență - simțirea -, mă ajuta cumva să viețuiesc în universul meu strâmt și totodată infinit.

Mânia trecea ca o furtună de vară, apoi, calmat, mă fericeam că n-am dat curs imboldului devastator. Aveam nevoie de el așa cum era. Într-un fel semănam. Într-un fel eram și eu o mașinărie, una care concepuse o alta, una incapabilă să-și recunoască și să-și gestioneze emoțiile.

O vreme, destul de îndelungată, nu m-a deranjat că judecata nu-mi era pertur-bată de sentimente, dimpotrivă eram mândru că nu am slăbiciuni ca alții. Natura mea puternică, insensibilă, mă ajuta să realizez conexiuni rapid și corect. Datorită ei reuși-sem ceea ce mulți alții nici nu îndrăzneau să viseze. Și totuși în ultima perioadă, frec-vent, mă sâcâia un gând, o întrebare: „Sunt numai rațiune, atât? Și sufletul?” Opera mea, extraordinară cu siguranță, se risipea în van, iar eu... Un om cu o valoare inco-mensurabilă, adevărat, dar practic inexistent. În absența interacțiunii cu semenii mei, eram zero. La ce bun efortul meu, dacă nu ajungeam la oameni? Și cât îmi doream să fiu în văzul lor. Privit, ascultat, admirat.

La fel tânjeam după un sfat, o încurajare blândă, o vorbă de suflet. Însă, nu-l aveam decât pe Albert și oricât am încercat, n-am putut să storc din creierul lui de gheață nici măcar un strop de uman. N-am reușit și pace. În schimb, mi-a venit ideea cărții. Genială, mi s-a părut. O revelație, soluția întregirii mele. Rațiune și suflet la un loc, exprimate sublim și nu în ultimul rând, conectare cu oamenii dintr-o poziție favo-rabilă pentru mine.

Entuziasmat peste măsură am trecut la fapte. Paginile curgeau cu ușurință. Exaltat, citeam și reciteam cele scrise. Corectam, cizelam, nuanțam până la sublim. Mirosul succesului îmi gâdila îmbietor nările. Desigur, și mai plăcută era satisfacția că puteam crea emoție. Căderile nervoase păreau de domeniul trecutului, zilele de muncă febrilă treceau una după alta, un soi de pace se statornicea în mine, pentru totdeauna credeam eu. Greșit, fiindcă pe neașteptate umbrele subconștientului meu s-au reîntors. Savuram cuvintele elogioase primite de la editura unde trimisesem manuscrisul și plu-team pe culmi de fericire, când subit am căzut în gol. Fără niciun avertisment, fără vreun motiv anume, sau poate o străfulgerare a conștiinței a fost de vină. Cumva, preț de-o clipă, am întrezărit adevărul prin perdeaua iluziei. Eram același. Nimic nu se schimbase de fapt. Deprimat peste măsură am preferat să ies din casă, să merg într-un bar și să-mi beau mințile. Nu-mi amintesc mare lucru despre acea escapadă, știu doar că a doua zi m-am trezit cu o durere groaznică de cap și după ce am bolit ore bune am hotărât să nu mă împiedic de amănunte nesemnificative. Iluzie, realitate, ce conta! Mi se oferea o șansă și trebuia să profit de ea. 

De atunci toate au decurs bine, pas cu pas am urcat muntele gloriei, urmând ca azi să-i ating vârful. Am așteptat prea mult această victorie ca să mă las tras înapoi toc-mai acum. Deci ignor reproșul care persistă în ochii bărbatului din oglindă. Resping și temerile, inexplicabile, legate personajul -, prezent la fiecare lansare, oriunde m-am întâlnit cu publicul. Aparent discret, liniștit, altminteri cu privirea ațintită asupra mea continuu, stâjenitoare pentru oricine ar fi fost obligat s-o suporte. În special pentru mi-ne. Nu era numai senzația că mi-a dibuit ascunzișurile, ci și un soi de certitudine că, dintr-un moment în altul îmi va da lovitura de grație.

Mă adun, alung îndoiala, îmi zâmbesc și mă simt deja bine. Nu există dubii, mi-am atins țelul. „Fericire, vin!” murmur, înnodându-mi cravata, apoi privesc satis-făcut întregul. Arăt ireproșabil. Sunt gata de plecare, mult prea devreme se pare. Caut primprejur ceva de făcut, să-mi ușurez perioada de așteptare. Să stau cu ochii pe ceas urmărind scurgerea greoaie a minutelor, nu-i o opțiune. Mă așez la birou și în șoaptă îmi recit discursul, însă renunț grabnic. N-are rost. L-am memorat și repetat la nesfâr-șit. O conversație lejeră cu Albert, îmi surâde. Eventual, să-i cer iarăși cota de succes chiar dacă mi-a spus-o de nenumărate ori. În creștere continuă, ieri ajunsese la nouă-zeci și opt la sută. Record. Nu rezist tentației și, ca să-mi satisfac orgoliul, îi solicit procentul ultimei ore. În câteva secunde îmi comunică:

- Trei la sută!

Timpul se oprește în loc și aerul îngheață împrejurul meu. Singură mintea, în-fierbântată, bolborosește gata să dea în clocot. Gândurile roiesc, se suprapun, se opun, pe un fond monoton, obsesiv, care murmură întruna: „Trei la sută...” Aș vrea să fie o simplă eroare, dar știu că-i imposibil. Albert nu greșește niciodată. Întrebările se alungă unele pe altele înainte de a-și afla răspunsul, iar eu simt că înnebunesc. „Tre-buie să mă calmez!” îmi zic și cu mare efort reușesc să opresc tăvălugul de gânduri. Cât de cât lucid analizez pe toate fețele noua situație. Nu intuiesc cauza unei astfel de căderi, însă Albert poate și o face. Îmi afișează pe ecranul calculatorului un articol apă-rut de dimineață în cea mai cunoscută revistă de cultură de la noi. Nu apuc să citesc din titlu decât: „Geniu impostor...”, căci mă atrage fotografia autorului. Îl recunosc ime-diat. Doar m-a torturat atâta vreme. „Tu te zgâiai la mine!...” șoptesc stupefiat, apoi îi parcurg rândurile cu sufletul la gură. Cuvintele usturătoare îmi taie respirația. Temerile mele s-au împlinit, da, am fost descoperit și decapitat fără milă.

Încolțit mă învârt de colo-colo, întrebându-mă necontenit cum a aflat. Deodată îmi amintesc. Tot. Secvență după secvență se înlănțuie, limpezindu-mi un moment anu-me. Îmi dau seama de ce-mi părea cunoscut. În acel bar... Când m-am îmbătat. Atunci l-am întâlnit. El prietenos, empatic, eu aburit de băutură, dorit de oameni, m-am confesat. I-am destăinuit că nu eu am scris romanul, ci Albert.