DUMITRU - fragment de proză

Începând din această lună, pagina AUCTORIALE  (@2018LIT), devine pagina de lucru a revistei CLUBUL DE LITERATURĂ „ZARATHUSTRA” (denumirea definitivă urmează să fie stabilită în prima şedinţă de redacţie), care urmează să apară în luna mai.

Pot trimite colaborări (eseu, grupaje de poezie, proză, teatru, critică literară, interviuri, evenimente etc) toţi autorii, indiferent de statutul lor literar, singurul criteriu pentru publicare fiind cel valoric.

Pentru a putea asigura o minimă tehnoredactare, textele vor fi truimise pe adresa: lmanailescu@gmail.com, însoţite de un scurt CV şi o fotografie, cu dimensiuni corespunzătoare pentru reproducere.

Textele vor fi redactate în  „Times New Roman” – 14, fără nici un fel de tehnoredactare, cu excepţia paragrafelor. Colaboratorii vor primi, imediat, o confirmare a primirii textelor şi deciziile luate de redacţie în legătură cu publicarea.

Cele mai bune texte vor apărea ulterior în revista tipărită.

Lucian Mănăilescu

AZI VĂ PROPUNEM UN FRAGMANT DIN PROZA „DUMITRU”

DUMITRU

(Fragmente)

Lucian Mănăilescu

Culcat cu faţa în sus, în podul grajdului, Dumitru se gândea la cerul albastru, de dincolo de acoperişul şubred, din şindrilă, la viaţa lui, risipită printre zile cenuşii, la toate câte au fost şi la puţinele care urmau să mai fie. Îmbătrânise. În amintirile lui se vedea copil, pe uliţa casei din marginea pădurii, bătând ţurca împreună cu Victor, ca să uite de foame. Taică-su, Ion, pleca uneori, cu noaptea în cap şi ei, copiii, ştiau că poate, în miez de noapte, se va întoarce cu rucsacul plin de carne de căprioară, de mistreţ sau de urs. Aşa era viaţa lor, 13 guri flămânde, pe care Vergina abia reuşea să le potolească cu o bucată de mămăligă rece, cu un pumn de dude sau, rareori, cu câteva bucăţi de carne, scoase de la untură.

„V-aş da maică mai mult, se căina ea, da’ uite, vine iarna ca acuşa, şi n-avem de nici unele. Trebe să fim iconomi...” Erau copii, ce ştiau ei, decât să frământe noroaiele, să tragă cu praştia în vrăbii sau să joace leapşa pe furate, prin grădina lui Andrei Pascu, din care cireşii, vişinii, nucii şi merii ionatani le făceau cu ochii. Vergina îi lăsa în plata lor; avea o grămadă de treburi şi le supraveghea mai mult pe fete, pe care le muş-truluia, că uite, nici fusul nu ştiţi să-l ţineţi în mână şi mâine-poimâine o să vreţi să vă măritaţi... Ale focului ce sunteţi! Fă, singura voastră avere e hărnicia, că altminteri nu vă ia nici dracu! Of, Doamne, ce mă mai dor cioarele astea! Ia du-te Mando, şi adă-mi o foaie de varză să mă înfăşor. Poate mă mai lasă!

Zilele treceau una după alta, toate la fel, şi viaţa lor desculţă părea să facă în ciudă lumii şi nevoilor. Până în seara în care miliţienii l-au adus cu căruţa acasă pe Ion ăl bătrân, sfâşiat de urs. „Tovarăşa Vergina, a zis şeful de post, noi o să facem cercetări mai încolo, după ce îşi revine braconierul de bărbac-tu. Că iar trebuie să răspund eu, la raion, pentru prostiile voastre.”

L-au dus cu o ţoală în odaia mare şi l-au aşezat în pat. Nu mai putea să vor-bească, se chinuia doar să răsufle, horcăind uşor, în timp ce lacrimile, ca nişte boabe de rouă, îi jucau în ochi. Vergina a trimis fetele după zăpăugii’ ăia, care cine ştie pe unde hoinăreau. Pe urmă s-a aşazat pe un scăunel, la căpătâiul omului ei, şi a stat de vorbă cu noaptea. Ăi mici, adunaţi ciotcă în bucătărie, se zmiorcăiau, privindu-se unii pe alţii, cu un fel de dragoste înstrăinată. S-au dus, pe rând, în odaia mare, i-au pupat mâna ta-tălui, i-au atins mâinile şi obrajii, şi i-au zis „tăicuţă” în şoaptă sau în gând, de parcă ar fi uitat toate celelalte cuvinte. Când s-au trezit, dimineaţa, în faţa uşii deschise de la odaia mare, pe un scaun, ardea lumânarea

Toate astea se întâmplaseră de mult, dar de uitat nu uitase nimic, aşa cum uitase multe altele.  A doua zi a venit miliţia, au răscolit toată casa şi ograda şi au cercetat-o pe Vergina, de parcă l-ar fi omorât pe Dumnezeu: „De ce, tovarăşo, n-ai venit să ne spui că bărbac-tu are arme ascunse. Ia zi, câte mai are şi unde?”

Ce să le spună Vergina, tuta satului, cum îi zicea, pe nedrept, lumea. Bâjbâia cuvintele, se încurca, şi iar o întrebau şi iar se încurca. În cele din urmă au scris ce-au vrut ei într-o declaraţie, pe care ea a „semnat-o” punând degetul. Şi i-au lăsat în pace, dar, după câteva luni, oameni cu şapcă şi haine de piele, au început să bântuie satul. 

Strigoienii, încleştaţi în lupta cu muntele, erau oameni aprigi, învăţaţi să ia via-ţa în piept. Nu le plăcea să mintă, să linguşească, să îngenuncheze altfel decât în faţa lui Dumnezeu. În ciuda arestărilor şi a bătăilor, cei de la securitate n-au reuşit să afla mare lucru. Armele - câte erau, şi erau multe, că pe aici trecuse frontul - n-au prea ieşit la iveală. Iar oamenii începuseră să murmure, mai ales după ce pe Andrei Vâlcu l-au adus de la „cercetare” într-un sicriu bătut în cuie. În noaptea următoare, de pe Culmea Măceşului, trei rafale de armă automată au împroşcat obrajii de var ai primăriei.  Ca să liniştească lumea s-au luat, imediat, „măsuri”: şeful de post şi maiorul care condusese ancheta au fost detaşaţi disciplinar în alt capăt de ţară, iar pe uliţe au apărut afişe în ca-re se spunea că cine predă armele „găsite” nu va suporta nici un fel de consecinţe şi nu va fi cercetat. Mai mult, oamenii erau stătuiţi să le arunce, noaptea, în curtea primăriei, care nu va fi supraveheată decât cu paza obştească. Dar nu au apărut decât două trei ru-guinituri, pistoale vechi de când moşii şi puşti de dorobanţi, lungi şi grele, care se în-cărcau prin ţeavă. Pe vremea aia „ai lu’ Ion Potop” începuseră să se risipească; băieţii mai măriceri au luat ţapina de coadă, angajaţi, din milă, de un maistru forestier la un punctul de încărcare cu buşteni a vagoanelor C.F.F. de la Giurca, Manda s-a dus servitoare la Coana Pia, soţia admiralului Greceanu, care avea o vilă la Strigoaia, fiind un apropiat al lui Emil Bodnăraş şi mare mahăr în armată, Ioana şi Genovica şi-au găsit şi ele, pentru un blid de mâncare, locuri de slugărit la un doctor şi la un avocat din Buzău, iar pe Dumitru l-a luat „pe lângă casă” un cumnat de-al Virginiei, Popa Lucian Ciortan, din Strigoaia Mică.

Era la Ciortan cam de două - trei săptămâni. Soarele de vară ţopăia pe un bolo-van, în mijlocul cerului, să-şi scoată apa din urechi, iar liota veselă de copii fugiţi de acasă, se bălăcea în iazul morii, sub căldura blândă a soarelui orb.

„Măăă! E-te ce-am găsit!” a zis Neculai al lui Crastos, ieşind din şipotul stră-veziu cu un zebeu cu patul retezat deasupra capului; „Mai e unul, i-am văzut eu ţeava lucind lângă mal!” şi-a aminti şi Dumitru şi, pe urmă, unul de pe Bonţu a zis: „Hai, mă, la miliţie, să le spunem ălora, că altminteri ne arestează.” 

În sat s-a stârnit vânzoleala; plutonierul Toader, noul şef de post, cu unul de la raion, după ce au notat numele copiilor, i-au trimis acasă. Pe urmă au venit maşini du-pă maşini, soldaţi cu câini, oameni îmbrăcaţi ca la oraş, curioşi de tot felul şi o echipă de muncitori care, în câteva ore, a deviat apa la stăvilar şi, în albia secată, printre mre-ne şi cleni, săgetând convulsiv ochiurile de apă rămase, scheletul metalic al războiului a răsărit ireal, descarnat, într-un arsenal de dimensiuni incredibile. Erau acolo tot soiul de arme, de la pistoale mitralieră la carabine şi revolvere, grenade, baionete şi chiar o puşcă mitralieră cu tambur. N-au terminat să le strângă, cercetând fiecare ungher, în-torcând pietrele şi scormonind mâlul, decât a doua zi, spre seară.

Tot atunci, când cu armele, Dumitru a ajuns „de poveste”. Era în curte la „nea Gigel”, băiatul lu’ Ciortan ăl bătrân, la care dormeau doi ofiţeri de securitate. Nu le plăcea „camera oficială” a primăriei, unde se afla şi postul de miliţie, aşa că preferau să doarmă pe la oamenii mai înstăriţi, care le dădeau şi mâncare, lăsându-i cu banii de di-urnă în buzunar. În plus, asta ţinea şi de-o anumită strategie, limbile se dezlegau după câteva păhărele cu ţuică şi oamenii vorbeau vrute şi nevrute, uitând cine sunt „oaspe-ţii”. O vorbă de ici, alta de colo, puse cap la cap, conturau taine şi deturnau destine. Oricum, satul trebuia „dezarmat” pentru că urma să se treacă la colectivizarea forţată şi partidul nu avea nevoie de evenimente, pe care disperarea şi certitudinea unei posi-bilităţi de împotrivire, fie ea şi sinucigaşă, le-ar fi putut stârni.

Unul dintre ofiţeri, zărindu-l prin geam pe Dumitru, l-a chemat în casă şi l-a întrebat al cui e şi alte nimicuri, la care copilul, speriat, a răspuns monosilabic. În aburul de ţuică fiartă, lucrurile din capul lui Dumitru, au început să se învârtă şi l-a luat gura pe dinainte: „Are şi nea Gigel două puşti!”...

O umbră de linişte, întunecată, a căzut peste încăpere. „Bravo, mă’ copile, se vede că eşti isteţ! Hai să-ţi dea nenea o ciocolată!” Bucuros, copilul n-a văzut faţa schimonosită a lu’ nen-su Gigel, după lovitura de picior primită pe sub masă, nici scli-pirea de gheaţă din ochii tuşei Veta. „Şi tu ştii unde sunt ascunse armele?”; „Sigur că ştiu”, s-a semeţit Dumitru. Şi fără să ezite, s-a rostogolit sub pat, ieşind triumfător de acolo, cu câte o puşcă în fiecare mână. Erau „armele” lui Horia, băiatul lui nen-su Gi-gel, plecat în vacanţă, la bunicii lui din Bâsca. Tot auzind despre povestea cu armele, Dumitru s-a gândit să le ascundă, ca să nu le confişte miliţia. Ce dacă erau de jucărie! Ăştia nu ştiu multe!...

Un hohot de râs, ca un strigăt de eliberare, a zguduit încăperea. Nen-su Gigel, cu faţa roşie ca focul, râdea cu ochii în lacrimi.

Tărăşenia cu armele părea să se fi încheiat atunci. Dar până şi miliţieni ştiau că cei mai îndrăzneţi, mai ales cei care trăiau în căsuţele izolate de la marginea pădurii, tot mai aveau arme ascunse şi, din când în când, făceau pânde pe cărările numai de ei şti-ute, pe unde treceau sălbăticiunile. Vânau cât să iasă din nevoile unei ierni aspre sau să îşi îmbuneze gura bătătorită de fum de ţigară. Cu ce le prisosea coborau, la ceasuri târzii, şi băteau în porţile unora sau altora, ca să vândă, mai pe nimic, o pulpă de mis-treţ sau de căprioară.

Mai târziu, când s-au înfiinţat gărzile patriotice, ofiţerii care organizau tragerile au rămas surprinşi de disciplina muntenilor din Curbura Carpaţilor. Dacă în alte părţi strângeau cu greu oamenii, de trebuiau să tragă puţinii prezenţi până le amorţea mâna (misia era misie – nu-i aşa? - şi tovarăşii trebuiau să raporteze: „atâţia prezenţi, atâta muniţie consumată, un absent motivat”), la Strigoaia nu lipsea aproape nimeni. Oa-menii se aşezau, regulamentar, în lăcaşurile de tragere, ocheau îndelung şi trăgeau, du-pă un ritm al lor, punctat de pauze şi apostrofări glumeţe: „Nu mai scutura mărul, Va-sile, că nu s-a copt”. Pe urmă raportau, miltăreşte: „Vasile Gheorghe a terminat tra-gerea”; alt Vasile Gheorghe alerga la ţinte şi striga: „Cinci din cinci”, „patru din cinci”...

„Mă’ - râdeau oameni seara, la mat -, ţintaşi ca-n Strigoaia nu există nicăieri în lume! Auzi, să tragi două gloanţe şi să faci cinci găuri!”  Desigur fiecare predase, după tragere, cinci tuburi goale. Dar trei dintre ele erau trase la braconaj şi gloanţele noi-nouţe se adăugaseră micii rezerve din ascunzătoarea fiecăruia.

Pentru Dumitru, vânătoarea nu însemna nimic. Dar n-a uitat ce i-a spus maică-sa, înainte de moarte: „Vezi că Ion a mai avut o puşcă. E îngropată în lădiţă, sub piatra mare de la bordeiul Şulearcăi.”...

„Cine ştie...” – şi-a spus în gând. A trecut de câteva ori pe acolo, fără să se oprească. Doar a privit locul şi, odată, parcă, l-a văzut pe taică-su coborând, cu ruc-sacul în spate, pe cărarea abruptă.

Pe un fir de argint, un paianjen a coborât dintre grinzi, oprindu-se pe mâna răs-tignită în fân a lui Dumitru. A privit gângania cu un fel de curiozitate obosită, apoi a prins celălalt capăt al firului, slobozind paianjenul printre paie. Pe urmă s-a pierdut iar pe cărările de demult, să-şi caute caii rătăciţi, sau poate viaţa...

La Lucian Ciortan n-a sta mult. Bătrânul avea hachiţele lui, era singuratic şi ta-citurn, nu-i plăcea să-i facă altcineva treaba, decât la mare nevoie. Odată, pe timpul fânului, a angajat doi oameni de peste munte să-l ajute la coasă. Nu s-a tocmit cu ei: „Bine, fie, aţi cerut cam mult dar învoiala e aşa: cosim până la apusul soarelui, brazdă la brazdă, nici unul mai mult ca mine şi nici unul mai puţin. Iară banii, la urmă, când terminăm toată treaba” Cei doi l-au măsurat din priviri pe uncheaşul mărunţel, între-bându-l în derâdere: „Şi dacă unul din noi rămâne în urmă, sau nu termină la timp?”.  Lucian Ciortan a ridicat din umeri: „Stă şi coseşte până termină!”. Au bătut palma.

A doua zi, în zori, a înhămat calul, i-a spus Smarandei ce are de făcut în lipsa lui, a pus prânzul şi coasele în căruţă şi şi-a grăbit ortacii, cu ochii cârpiţi de somn.

La Colibi a dezhămat, a pus un braţ de fân sub botul calului şi s-a apucat de treabă. De voie, de nevoie, l-au urmat şi ceilalţi. Numai că, până să mai bea ei o gură de apă, până să mai bată coasa, Ciortan ajunsese la jumătatea dealului.

„Mă’, a zis unul printre dinţi, ăsta-i frate cu dracu’!.”

Când soarele s-a oprit o clipă în mijlocul cerului, „moşneagul” şi-a sprijinit coasa de un măr pădureţ şi a zis: „Bună treabă! Hai să mâncăm, că ne-o fi!”. A scos o cinzeacă de ţuică şi i-a omenit pe cei doi, de pe care transpiraţia curgea şiroaie, s-a închinat, după care a început să mănânce în tăcere, privind marginea zării. Când a ter-minat s-a închinat din nou şi a zis, aşa, ca pentru sine: „Dacă vreţi puteţi să mai staţi, dar... ştiţi învoiala!

Când a scăpătat soarele după muchia Monteorului, Ciortan s-a aşezat pe o pia-tră, scormonind iar orizontul, ca şi când ar fi căutat ceva. După ce şi zilierii şi-au ter-minat treaba, căruţa a pornit, hurducăind, pe drumeagul ce străbătea poenile. La Răs-cruca Chiojdenilor cei doi şi-au adus aminte că au o treabă urgentă acasă şi că se duc acu’, dar se întorc dimineaţă, în zori. Apoi l-au rugat spăşiţi: „Dă-ne, bre, şi banii pen-tru ce ţi-am cosit azi, că au nevoie muierile să mai ia câte ceva!”; „Ca să nu ziceţi că sunt om rău, vă dau jumate din banii pe azi. Pe urmă... cum ne-a fost învoiala! Au plecat, cu umbrele alungite de luna care parcă râdea, făcându-i cu ochil lui Ciortan. Nu s-am mai întors a doua zi...

Când s-a mutat la nen-su Gigel, Dumitru s-a bucurat. El trebuia să aibă grijă de cai şi de celelalte animale. I-au dat o cămăruţă, lipită de casa mare - o clădire cu etaj ce fusese pe vremuri Hanul Zbârcioaiei, pe care negustoreasa venită din Prejmer îl lăsase moştenire Cioratanilor, neavând alte rude decât pe Lucian Ciortan, pe care l-a înfiat după ce i-a murit bărbatul pe front, în primul război mondial.

Dar deverul nu mai mergea, erau prea multe cârciumi şi prea puţini bani, aşa că Zbârcioaia şi-a ridicat grajd, a cumpărat doi cai şi două perechi de boi îndemnându-şi feciorul de pripas să se apuce de negustoria cu lemne. După ce a prins gustul banilor şi al pământului, acesta a început, muncind ca un nebun, să cumpere ba o bucăţică de pă-dure, ba un pogon de pământ în câmp, ba încă o pereche de cai sau una de boi.

A venit, pe urmă, apa tulbure a războiului şi n-a mai lăsat în urmă decât para-gină. Nen-su Gigel cumpărase, mai târziu, doi cai, Roibu şi Şari, pe care Dumitru îi visează şi azi, alergând prin ninsoarea din sufletul lui.

În cămăruţă nu prea călca; se culca în podul grajdului sau în iesle, în fân, şi, când îl apuca urâtul „tainea” cu caii. „Că a zis nea Gigel să mă duc la şcoală... Da eu - nu şi nu! Cum o să vă las, cine mai are grijă de voi? Cine mai fură boabe din hambar, fără să-i fie frică de gura lu’ tanti Aneta.”

Îşi îngropa capul în coama lui Şari şi iapa necheza uşor a înţelegere, privindu-şi micul stăpân cu ochii mari şi umezi. „Ce ochi de înger ai tu, Şari!” mai murmura gân-dul copilului, înainte de a adormi sub răsuflarea fierbinte a cailor. Jucăriile nu-i plăceau şi nici jocurile cu cei de vârsta lui. Dar, odată, i-a uimit pe toţi, cu un arc pe care şi l-a făcut din lemn de corn. A ieşit în uliţă, unde se întreceau „voinicii” satului, să vadă „al cui arc duce mai departe”. Când i-a venit rândul, Dumitru s-a uitat în sus, a ochit un nor cu chip de balaur şi a slobozit săgeata, care s-a tot dus, pierzându-se în înalt.

Fericirea nu durează niciodată prea mult. Pentru că cei din Strigoaia aveau pă-mânt în câmp, şi nu puţin, au venit „şepcălioşii” să „lămurească” lumea să se înscrie la colectiv. Noaptea zbârnâiau maşinile pe la porţi, ziua se făceau  şedinţe, se întorceau copiii de la şcoli, ca să ducă dovada că... altminteri... Unii dispăreau de acasă, prin pă-duri sau erau luaţi pentru „lămuriri” la raion, de unde veneau cu cererea semnată, scui-pându-şi sufletul în praf când îi întrebau nevestele ce-au făcut, alţii, chiaburii înrăiţi, nu-şi mai puteau plăti cotele iar alţii erau trimişi nu se ştie unde şi, de cele mai multe ori, după ceva timp, în locul lor se întorcea un pachet cu haine. Lumea tăcea cu furie. În cele din urmă a semnat, cu mâinile luate direct de pe plită, şi Lucian Ciortan. A semnat şi nen-su Gigel, ca să nu-i dea afară copiii de la şcoală. După ce a semnat, a intrat pe poartă, cu o sclipire în ochi, şi i-a spus, răstit, lu’ Dumitru:

– Ia, mă’ caii şi du-i la grajdul colectivului!

– Nu-i duc!

– Ai înebunit, copile! Ce, sunt caiii tăi?

– Da, sunt şi-ai mei... Eu i-am grijit, eu le-am dat să mînânce, eu m-am canonit cu ei să scot lemne de pe toate muchiile...

– Măăă! Ia vezi!

Glasul era rău, otrăvit şi străin. Lui Dumitru i s-a făcut frică. A prins-o pe Şarii de căpăstru, s-a jucat cu degetele în coama ei, răsfirând vântul de pe coclauri şi încet, atât de încet încât i se părea că are de mers până la capătul lumii, a pornit spre graj-durile ce fuseseră ale lui Stănescu şi acum erau ale colectivei. A intrat pe poartă fără să-l privească pe Bostan, un zdrahon care nu făcuse nimic în viaţa lui decât să bea, şi le-a făcut loc cailor la iesle. Bostan rânjea.

– Va ajuns bogătanilor, gata cu averea...

Dumitru s-a făcut că nu pricepe. A scos din buzunar litra de ţuică şi i-a întins-o.

– Ia, bre Neculae, că asta-i muncă grea şi-oi fi obosit. E rachiu de’l bun, din fruntea cazanului

– Eeee! Aşa mai zic şi eu... Las’ că am eu grijă de caii tăi!

Se furişa pe cărarea înaltă a cerului, însoţit de o adiere răcoroasă de vânt, care părea să-i fie tovarăş. Neculai dormea în ghereta de la poartă, de puteai să tai lemne pe el. A sărit gardul şi, de cum a intrat în grajd, fornăitul lui Şari a sunat cu o vorbă şop-tită: „Hai, Dumitre, că de când te aştept!”. Băiatul i-a întins o mână de boabe, înfiorat de atingerea botului catifelat, i-a dezlegat lanţul de la iesle şi a pornit spre uşa în care se decupa sclipirea palidă al nopţii. Pe urmă s-a răzgândit; s-a întors şi a dezlegat toţi caii iar aceştia au pornit, la pas, după Şari, spre poarta din spate. După care s-au răzleţit pe uliţă, luând-o fiecare pe drumul lui. Dumitru a încălecat, luând-o spre bordeiul pus-tiu acum, al răposatei Şulearca. A băgat-o pe Şari înăuntru, i-a adus apă şi fân, apoi a coborât, prin Malul Caprei, spre Strigoaia.

Dimineaţa a fost zarvă mare, oameni au fost treziţi de nechezatul cailor dezo-rientaţi, opriţi în faţa porţilor închise. Apoi au apărut miliţienii, gâfâind şi înjurând, ţipând la gospodari să ducă înapoi animalele.

Oamenii au început să vocifereze: „Ba eu nu-l mai duc! L-am dus o dată... Să vină să şi-l ia, ’mnezeii mamii lor!”... Alţii aruncau cu pietre în cai, ascunzându-şi lacrimile. Pe la prânz au sosit şi tovarăşii de la raion şi cei în haine de piele, luând la cernut satul.

Cel mai rău a păţit-o Neculai, dar, în ciuda palmelor primite, l-a luat pe „nu ştiu!” în braţe, ca să nu se afle că a fost beat. Doar doi cai lipseau: Şari şi un armăsar al lui Costică Vâlcu, pe care l-au găsit spre seară, în Poiana din Cale. Pe Şari, însă, o înghiţise pământul. Dumitru, cu faţa lui de copil nevinovat ridica din umeri: „Nu ştiu, bre! Ce mă întrebaţi pe mine.” Iar nen-su Gigel ce să le spună?

Abia seara l-a întrebat pe Dumitru, că o bănuială tot avea:

– Mă’, drace, unde ai dus-o pe Şari?

– Lasă, ţi-oi spune eu, mai încolo... Acu mai bine să nu ştii nimic!

Destăinuirea a venit după trei săptămâni. Între timp nen’su Gigel cumpărase o mârţoagă, de la nişte ţigani lingurari pripăşiţi într-o viroagă, la Groapa Vânturilor, pe care a predat-o la colectiv, ca să fie la număr şi lucrurile s-au liniştit.

Era seară şi Dumitru a intrat în bucătărie. I-a spus „Săru’mâna!” mătuşei Aneta apoi, cu ochii în pământ, a început să povestească aşa, ca pentru el:

–... După ce am ieşit de la grajduri, am încălecat pe Şari şi am tăiat-o drept la bordei, la Şulearca. A treia zi, noaptea, am dezgropat zebeul ascuns de tata. Era în va-selină, ca nou, lângă o pungă cu gloanţe.  Pe urmă am urcat muchea spre Lopătari, la al lu’ Vechiu... Trebuie că-l ştii.... A învăţat de la Vechiu ăl’ bătrân să prefacă caii, de nu-i mai recunoşti. I-am dat arma, că la ei, în creierul munţilor miliţia trece mai rar, şi mai împuşcă câte-o sălbăticiune, când şi când. Mi-a promis că o face pe Şari să n-o mai cunoască nimeni, şi o ţine la el până hotărâm ce şi cum, că la ei nu-i colectiv, că n-au avut pământ în câmp, ca la Strigoaia. Când o fi, poate îmi iau eu un bordei p’acolo şi mă apuc să trag lemne cu Şari, că n-o să afle nici dracu’.

Alt păianjen a prins să se legene între grinzile amurgului. Doamne, ce de ani au mai trecut, de s-a umplut cerul de paianjeni...