La mulţi ani Nichita Danilov!

POETUL ZILEI – 7 aprilie

LA MULŢI ANI ! – NICHITA DANILOV

Suferinţa materiei

Posedă atomul conştiinţă? Este capabil el să perceapă propria sa existenţă? În univers legile sunt clare. Totul pare programat dinainte. Nu numai omul, materia sen-sibilă, ci şi toată creaţia. Şi însuşi Demiurgul ce este altceva decât produsul 'propriului său eu, creator de lumi şi de fiinţe?

Nu putem vedea decît ceea ce ne permite codul nostru gene­tic. Nimic mai mult. Lumea simţurilor noastre este limitată. Urechea aude doar o parte din sunete. Mirosul nostru nu distinge decît anumite nuanţe. Suntem zidiţi în noi înşine şi avem fiecare câte o porţiune de realitate pe care o putem privi printre gratii. Lumea de dincolo de noi es.-te percepută şi analizată după criterii preexistente.

Pentru om, scria undeva Stephen Hawking, totul se rezumă la materie și infor-mație, însă dincolo de acestea există și altceva. Există ființe cu adevărat superioare de care ne despart milioane, poate chiar miliarde de ani de evoluție. O tehnologie cu pes-te un milion de ani avans faţă de ceea ce cunoaştem noi în prezent ar putea să nu fie creată din materie, să nu aibă o formă fixă şi nici să nu fie palpabilă. Ea ar putea să depăşească chiar şi bariera timpului sau a spaţiului fiind imposibil de înţeles pentru orice minte omenească.

Există o inteligență a materiei ce se manifestă atât în macro, cât și în micro-cosmos. Atomii și microparticulele se comportă inteligent. Ele înmagazinează în inte-riorul lor diverse experiențe, de ordin cognitiv, cât și de ordin afectiv. La fel și cor-purile din macrocosmos. În ce privește nemurirea, ea se poate produce printr-un tran-sfer de informații și trăiri. Într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat vom putea transfera stările noastre afective și experiențele unui computer. În curând însă vor apă-rea generații de calculatoare din ce în ce mai performante, care vor putea înlocui nu nu-mai mintea umană, ci și conștiința. Aceste computere vor avea posibilitatea să transfere datele din creier în propria lor memorie. Practic tot filmul vieții, va putea fi depozitat într-un mod cât se poate de inteligent în memoria unui calculator. Transferul datelor spre un calculator se va efectua într-un timp foarte scurt, astfel încât esența omului, cu alte cuvinte conștiința, va putea fi mutată dintr-un corp, într-o bază de date sau într-un robot. Acesta din urmă va fi coordonat de conștiință dobândită prin transfer și de creier și astfel oamenii vor putea avea două vieți. Una scurtă, petrecută într-un corp fizic pe-risabil și a doua într-un corp de robot sau într-o serie de corpuri de roboți cu ajutorul cărora omenirea va putea începe lupta pentru cucerirea întregului univers  Cu alte cu-vinte, oamenii își vor înnoda viețile, cum spune poetul Necuvintelor, pentru a obține o privire care să scruteze sondând infinitul.

Pornind de la afirmațiile lui Hawking se pot face multe speculații atât în ce pri-vește dimensiunea suporturilor de stocare, cât și „transferurile” de euri. Dimensiunea acestor suporturi va scădea pe măsura ce tehnologia de stocare va evolua. Teoretic, peste sute sau zeci de mii de ani, s-ar putea ajunge ca un simplu cristal de cuarț să adă-postească întreaga conștiința a omenirii redusă la dimensiunea unui atom. Putem merge cu supozițiile și mai departe. Cât de departe?! Până la ultima particulă… până la bo-sonul lui Higgs sau așa numită particulă a lui Dumnezeu?

Referitor la transferul de suflete, există o o întrebare la care trebuie să răspun-dem: ce se va întâmpla cu creierul unui om a cărui conștiință a fost transferată în me-moria unui computer sau pe un alt suport?! Vom putea goli mintea omului de toate in-formațiile, de toată conștiința, ștergând toate datele depozitate în celule, sau le vom pu-tea, pur și simplu, copia pe un alt suport, ce putea fi conectat la un  robot?! Există, po-sibilitatea, dedublării, multiplicării conștiinței umane? Multiplicându-ne la infinit eul, vom concura conștiința Universală. Îl vom putea concura pe Dumnezeu…

Unii ciberneticieni privesc cu un ochi rece actul creator, în care nu văd nimic miraculos. Ei susţin că totul este cal­culat de maşina socială, care are drept produs so-cietatea şi con­ştiinţa umană. Această maşină este, la rândul ei, rezultatul unui cumul de generaţii şi destine, iar conştiinţa un rezultat al lor.

Dacă suntem într-adevăr programaţi, după care program visează copilul? Ce reminiscenţe bântuie prin visurile sale? Care e lumea pe care a pierdut-o prin naş-tere? Există oare o lume dincolo de noi, din care venim şi în care ne întoarcem?   

Şi ce este oare altceva sufletul decât o colivie goală prin care pătrunde duhul creaţiunii? Între ceea ce există şi ceea ce nu va exista nicicând, sufletul se află la răscruce de drumuri: cerurile s-au închis şi neantul îl res-pinge. Căci ceea ce animă trupul se află dincolo de ma­teria vieţii.

Ideea unui savant care spune că, dacă timp de un milion de ani, un milion de maimuţe ar bate la maşina de scris, zi şi noapte, fără întrerupere, prin hazard există po-sibilitatea să rescrie, rând cu rând, literă cu literă. Ham-let-ul shakespearian, nu pare să fie doar o simplă butadă. E o combinaţie posibilă.

Trebuie să ţinem însă cont şi de teoria evoluţionistă, care ne spune că dacă un milion de maimuţe ar lucra un milion de ani la o maşină de scris, ceea ce pentru timpul nostru biologic nu e nici mult, dar nici puţin, o parte din ele, prin selecţie repetată, după n şi n generaţii, s-ar transforma din maimuţe în fiinţe raţionale.

Teoria savantului demonstrează, printre altele, şi superioritatea speciei umane: maimuţelor le-ar trebui un milion de ani, pe când Hamlet a fost scrisă de un singur om şi într-un interval de timp scurt, infim faţă de timpul cosmic.

Da, vor spune savanţii, aşa este. Nu trebuie însă să uitaţi că opera, chiar dacă a fost scrisă de un singur individ şi într-un interval de timp infim, este un produs social, rezultatul unor secole întregi de istorie. Shakespeare a fost doar un simplu instrument, opera sa fiind prefigurată în empireu, în spaţiul de deasupra sa.

Şi atunci care a fost rolul său, de simplu receptor?

Să lăsăm hazardului aceste întrebări şi să coborâm la creaţie. Ce este poezia? Ce este imaginea poetică? Cum ajunge să perceapă poetul acea lume de imagini care pluteşte undeva departe de el?

Să luăm un exemplu. Să ne închipuim că avem în mijlocul unui câmp nesfârșit o maşină de scris. Pe clapele acestei maşini am presărat grăunţe. Păsările vin din toate cele patru colţuri ale lumii şi se înfruptă din ele. Fiecare pasăre, ciugulind un grăunte, apasă şi clapa care desemnează o literă: a sau b sau c. Păsările ciugulesc de pe clape un milion, două milioane, un număr infinit de ani; ce cântec oare ar putea naşte ciocurile lor mici şi flămânde care, cu fiecare bob de grâu, scriu şi o literă pe o filă de carte?

Ar fi acest poem mai minunat decât în revărsatul de zori un cântec de pasăre? Dacă poezia se naşte spontan, ce nevoie avem de atâtea teorii şi calcule? Poezia merge mai departe decât matematica! Ea e mai complexă decât orice teoremă.

Desigur că gândul nostru e pueril şi imaginaţia poetului nu e departe de ima-ginaţia copilului care stă la fereastră şi visează cu ochii deschişi la o lume pe care sim-ţurile sale n-au cunoscut-o încă. Dacă suntem într-adevăr programaţi, după care pro-gram visează copilul? Ce reminiscenţe bântuie prin visurile sale? Care e lumea pe care a pierdut-o prin naştere? Există oare o lume dincolo de noi, din care venim şi în care ne întoarcem?

S-ar putea ca o parte din rămăşiţele noastre nepământești - există şi acestea - să fi rămas dincolo: nu venim cu totul aici, după cum nu venim nici pe totdeauna. O parte din materia noastră sensibilă a rămas dincolo, în nefiinţă, în nonexistenţă: mulţi dintre noi au acolo mai multă substanţă, alţii mai puţină; cu toţii însă posedăm un anumit procent din ceea ce suntem cu adevărat noi înşine, din ceea ce am fost înainte de a fi.

Acea materie sensibilă şi inexistentă ne vorbeşte prin somn, ne trimite semne, ne cheamă spre ea, ne atrage cu forţa unui vârtej. Chemările sunt când mai slabe, când mai puternice. Când mai calme, când mai acute, şi cu cât devin mai neliniştitoare, mai greu de respins, cu atât cuvintele noastre sunt mai adânci. Cu alte cuvinte, cu cât am lăsat dincolo mai mult din noi, cu atât cunoaşterea noastră e mai profundă.

Există o inteligență a materiei ce se manifestă atât în macro, cât și în microcos-mos. Atomii și microparticulele se comportă inteligent. Ele înmagazinează în interiorul lor diverse experiențe, de ordin cognitiv și chiar afectiv. La fel și corpurile din macro-cosmos.  Bacovia auzea materia plângând. Adică îi simțea suferința, zvârcolirea lăun-trică. Ceva sau cineva însă - după cum spunea profesorul Higgs, cel care a descoperit particula lui Dumnezeu - dorește să ne împiedice să atingem limitele cunoaşterii uni-versale, dar și a cunoașterii de sine.

Poezia nu ne salvează de tentaţia neantului, ea însă este singura limbă pe care o vorbeşte sufletul simțind suferința materiei din jur.

Poeme

de Nichita Danilov

ANOTIMP

Această tristeţe sacră a norilor

zugrăvită pe fereastră.
Acest sfîrşit de secol
împroşcat pe pereţi!
Ca o apă grea se scurge pe străzi seara...

...Cine ne-a deschis în frunte aceste ferestre,
cine ne-a zidit în piept
aceste scunde uşi?
Prin mine umblu ca printr-un anotimp bolnav.
Glasul mamei îl aud prin zidul întunecat:
De ce ai venit aici,
pentru ce te-ai întors?
Pleacă, ieşi cît mai ai timp.

Glasul fratelui îl aud stins, ca prin apă:
Ieşi cît mai repede din această lumină
şi lasă-mă singur
să respir în umbra mea...

Feţele cui se păstrează aici,
în această putredă lumină de seară?
O mie de capete retezate
aşteaptă ce anotimp?
Braţele cui vor fi semănate pe cîmp,
dinţii cui vor răsări din iarbă?

Prin mine trec ca printr-un ciudat anotimp.
Cu ţeasta lui Yorick în mîini, mă întreb:
Dacă am secerat,
unde şi ce am secerat?
Şi dacă adun, cînd şi pe cine adun?

ŢĂRM

Un curcubeu de clopote: seara
îşi spală rănile-n Rîu,
curge o roşie apă,
curge o roşie apă
dinspre Am Fost spre Am Să Fiu.

Un curcubeu de clopote: seara
îţi picură dangăte reci pe obraz,
curge o limpede apă,
curge o limpede apă
dinspre Ieri spre Azi.

Pregăteşte-te, suflete,
e tîrziu, ah, e tîrziu!
Curcubeul de clopote,
curcubeul de clopote
a băut tot sîngele nostru,
toată liniştea noastră din Rîu.

Un curcubeu de clopote: seara
îşi lipeşte tălpile albe de geam,
curge o tulbure apă,
curge o tulbure apă
dinspre Am Fost spre Eram.

TIMP

Iubirea ta există există îmi spun
pe străzi trec Crişti disperaţi
cu trupul înfăşurat în ziare:
faceţi din apă vin şi din sînge cuie de lemn pentru orbi
Femeile îşi despletesc părul
verde la geam îşi rujează
buzele albastre în baie
Păsările zboară şi zboară
dinspre duminică spre luni şi înapoi
duc cleşti şi ciocane în gheare
poartă în cioc ochelari şi peruci
Ziua de miercuri e ca un zar aruncat
şi vineri o mînă-n mănuşi
ce împarte cărţi de joc pentru voi
Iubirea ta va veni va veni îmi spun
pe şine de tramvai trec Crişti disperaţi
cu trupul scăldat de reclame:
Caută să-şi ţină echilibrul
unul după altul se prăbuşesc în gol
Tramvaiul vopsit într-un galben strident
- culoarea sinucigaşilor -
goneşte într-un oraş pustiu
în care oamenii atîrnă ca nişte tablouri
în cuiele rămase-n pereţi.

Nu se văd decît mese şi scaune
pe care stau animale ciudate
cu patru mîini şi patru picioare:
din cupe de aur beau vin
de pe platouri de aur
ciugulesc monezi şi smochine
Eu însumi nu sînt decît
un tablou pictat de mine:
atîrn pe un perete galben
mişcat de vînt.

*Fotografii de Lucian Mănăilescu