POEME de Gela ENEA

VĂ PROPUNEM UN POET

Gela Enea

(membru USR - Filiala Craiova)

POEMUL LUI SERGHIE ŞI AL MARIEI

serghie zăcea la pat de multă vreme

îi desenasem pe tavan o femeie goală

când se uita-n sus

lui serghie îi înflorea pielea pe trup

a pojar /credeau neamurile

eu știam că în bube este sângele

serghie privea tavanul și-i fulgerau ochii

nu se golise cu totul de viață

a păcălit atâtea dimineți

pentru că se-ncăpățânau să-i amintească

de o pasăre umplută cu vată

în care a tras cu gloanțe oarbe/ era prea tânăr

credea că norocul e alb și ușor

că plutește în aerul plin de fulgi

dar nici vorbă de iarnă

cel mai bine lui serghie i-a ieșit somnul

despre somn

ar trebui s-o întrebați pe maria

s-a iubit cu serghie

în cel mai trist poem de dragoste

ea știe

înainte să plece definitiv

serghie a ars pașaportul

numele lui avea un damf de rădăcină slavă

chiar și dincolo

nu i-ar fi plăcut nimănui

să nu se țină drept pe picioare

maria știe

ea însăși a ales crematoriul

dar nu cred că mai vrea să spună

LA ÎNCEPUT FIECARE FEMEIE AŞTEAPTĂ BĂRBATUL PERFECT

covorul roșu propriul oscar

își schimbă culoarea părului culoarea ochilor

acul de sub retină

învață să scrie cereri jurnale plângeri

se întrece pe sine în felul cum

detonează vidul

fiecare femeie e o mănăstire de maici pe care le trimite să facă piața

să deretice

să se roage

fiecare femeie sfârșește prin a păși

pe pietre

constată câte statuete inutile îi ocupă sufletul

își amintește ceva despre fiecare bărbat

niciodată despre bărbatul perfect

fiecare femeie dispune

de un potențial imens de tandrețe

are o poză de familie

pe care zilnic o șterge de praf

îngroapă în craniu firimituri

cultivă aerul cu păsări

și râde calm

abia la sfârșit

DACĂ

aș mai găsi cei zece ani dintre douăzeci și treizeci/uitați

în vreun sertar

ori puși deoparte în vreun cont secret

i-aș cheltui pe o pereche de ghete cu talpa de gumă

să nu audă nimeni pe unde trec

numai eu să știu că nu m-am oprit din mers

m-aș fotografia pe carapacea unei țestoase uriașe

luând peste picior frenezia alergătorului de cursă lungă

mi-aș mai desena o gură pe față

cu care să-i spun lumii

ce tânără și frumoasă ești my lady

dar nu te baza pe asta

mi-aș desena încă o pereche de ochi

să-i citesc seara/ înainte de culcare

filozofia supraviețuitorilor de pe titanic

așa cum citești unui copil basme

să viseze frumos

DE ZIUA POEZIEI

e atâta intimitate aici

lucrurile cresc peste noi într-o liniște mentolată

spre gloria lor

meritul nostru stă în riposte

care alegorice transportă clovni/palmele

ni se umplu de flăcări

nu arde nimic

pompierii

simulează incendii pentru viitoare dezastre

speriate

păsările depozitează zborul în plămâni

copiii nu se dezlipesc de fusta mamei

cine se simte puternic să facă un pas în față

cine e mic să rămână așa

până la următoarea ședință a zeilor

momente importante vor mai fi

explozii

starea de bărbăție/ ca o naștere programată

și câteva atentate bonus

după aceea planeta va mirosi frumos

a poezie

NOBEL

am rămas cu închisorile noastre de aer
cu umezeala rece a insomniilor
mergem tot mai greu
tot mai aduși de spate/ numărând
câte zile câți ani câte vieți
facem cunoștință cu siluete îmbibate în tuș
le recunoaștem mirosul impregnat în hainele de duminică
tragem aer în piept de fapt tragem fum

noi ne-am pus inimile la fereastră
nobel
lumina trece prin sânge
se așază pe obiecte ca o piele subțire și caldă
stăm înăuntru vorbim facem planuri
cele mai guralive sunt oglinzile

când un conflict depășește previzibilul
agitația trece în patrimoniul nostru celular
copiii părinții și moartea

acum vin și te-ntreb
nobel
închisorile noastre de aer sunt pentru totdeauna?

MIC TRATAT DESPRE SOLIDARITATEA POETICĂ

să începem  cu sunetul natural al liniștii

pe care doar urechea noastră știe să-l clocotească

să vorbim despre înfrângeri

împinse precum niște piuneze colorate în ziduri

despre tristețea ireversibilă a nebunilor

apoplexie

gudron pe dedesubtul fiecărei zile

să strigăm / dar pe cine?

bărbații adevărați sunt plecați la luptă

acasă doar infirmi şi copii

cine să ne ajute

mai punem o piatră în praștie/ mai lovim un cântec

noi cunoaștem foarte bine cerul: un poligon de tragere perfect

pentru execuții planificate

ținte mobile ținte fixe: stelele altora

să vorbim despre frați şi surori inventați pentru a ne ține nouă de urât

cum şi copiii singuri inventează tovarăși de joacă

se împrietenesc le povestesc despre părințiilor cum se ceartă

cum se-nchid mamele în camere cu cheia

așa şi noi

povestim rudelor imaginare cum se închid visele noastre cu cheia

cum le batem în ușă

şi izbim cu picioarele în metalul strălucitor

DESPRE MOARTE ŞI CORCODUŞ

moartea nu este o erezie

dacă s-ar pricepe la oameni

acuzațiile la adresa ei n-ar curge gârlă

să-i spunem codificat vidanjorul

s-o decădem din grad să-i facem fente

la patru ani dulfa cățeaua noastră

mi-a înfipt colții în obrazul drept

cu sângele ăla am hrănit prima oară moartea

mi s-a părut că aud aplauze

aplauzele sunt punți de aer pe care alunecăm în conștiința colectivă

să nu stai prea aproape de câini m-a certat mama fluturând un bandaj

mă cred buricul pământului

îi răspund acum când nu mai poate să mă audă

sau doar buric mă cred

unul pe jumătate deschis

să intre aer

niciodată nu mi-a ajuns aerul

pe sub ceața ochelarilor de cinci dioptrii

în tangajul minimalismului

mă sufoc

dacă pământul ar avea într-adevăr un buric

oare câte cârtițe ar putea să intre deodată prin el

psaltire pe întuneric tocmită

dacă buricul ar fi numai un orificiu obturat

de unde greața de-atâta cultură sub lupă

pe dulfa am îngropat-o la rădăcina corcodușului

anul ăsta va fi țuica mai bună că toate s-au copt

raționez în derâdere față de kant

şi mă uit la corcoduș cu alți ochi

***

de obicei fumăm în bucătărie fără să spunem nimic
fiecare fum e o torpilă fiecare pauză
altă torpilă
mi-aș dori să fac ceva util: cum ar fi să repar chiuveta
să schimb un bec/ să
deretic prin cufărul cu istorii recente
stau fixată în aceeași idee: că ai putea să mă atingi/ori
să chemi ambulanța sub pretextul că ești grav
îndrăgostit
ca acum un an
ca acum zece ani
ca acum o sută de ani/ când
nu se inventase planningul
se iubeau atomii între ei/ mamă ce se mai iubeau atomii
morții care n-apucaseră să se iubească de vii/ mamă ce se mai iubeau morții
își legau mormânt de mormânt cu verigi de iarbă și flori
era o dragoste absolută
astăzi
fumul trece pe lângă noi în geometrii previzibile
salturile memoriei nu depășesc sfoara lui cenușie
se subțiază culoarul de aer
și eu cad în mine cu zgomot