POEŢII LUNII APRILIE

CALENDAR SUBIECTIV

POEŢII LUNII APRILIE

Octavian Goga  

(1 aprilie 1881 - 7 mai 1938)

A MURIT

De-o zi-ntreagă plîng alături biata Mura cu fecioru',
În bordei, pe masa-ntinsă, doarme astăzi Laie Chioru.
De-nvălire o vecină s-a îndurat cu două straie
Şi drept pernă, o desagă a umplut Mura cu paie.

L-a legat pe sub bărbie cu năframa de mătasă, –
O scumpete pusă-n ladă de pe cînd era mireasă.
Busuioc şi izmă creaţă a adus cumătra dar
Iar pe buzele-nnegrite a pus Mura un creiţar.

Într-un ciob zăcuse banul, în firidă, la o parte,
Nu mai umblă azi, şi Mura de păcat se teme foarte...
Între foi de nuc, alături, lîngă fruntea lui de ceară,
Ostenit se-ntinde arcul pe grumazul de vioară.

Doi cărbuni sfiala-şi scapăt, adormind sub pirostrii,
Întunericul coboară prin ferestrele pustii...
Mura stă pe faţa vetrii şi-i cad lacrimi în cenuşe...
– Leneş scîrţîie ţîţîna ruginită de la uşe.

Se iveşte-n prag copila judelui Zăbun, cea mare,
Şi din mîneca cămăşii scoate-ncet o lumînare.
Cruce-şi face – o aprinde... Tremurînd, para gălbuie
Nu se-ndeamnă de sfială, cît pe-aci era s-apuie...

– „Nu mai plînge, Mură, leică” – zice fata lăcrămînd.
Mura stă cu faţa stinsă şi răzleţ o paşte-un gînd
Ce viaţă fără milă... Lîngă mort, la căpătîi,
I-a fost dat să ardă-n casă lumînarea cea dintîi...

APUS

Duminică. Nu-i nimeni pe alee,
Şi-n împietrita pace vesperală,
Străvechiul parc îmi pare-o catedrală,
Altarul ei, un strat de orhidee.

Muiat în blânda florilor sfială,
Jos, soarele s-a mai oprit să steie,
Cele din urmă roşii curcubeie
Se frâng pe-o albă cruce sepulcrală.

Apune-apoi... Lin, una câte una,
Vin umbrele peste copaci să cadă,
Pân' ce, târziu, din lac răsare luna.

Lumina-i rece scaldă palmierii,
Când noi, ca doi eroi dintr-o baladă,
Sorbim imensul cântec al tăcerii...

CASA NOASTRĂ

Trei pruni frăţini, ce stau să moară,

Îşi tremur` creasta lor bolnavă,

Un vânt le-a spânzurat de vârfuri

Un pumn de fire de otavă.

Cucuta creşte prin ogradă,

Şi polomida-i leagă snopii...

- Ce s-a ales din casa asta,

Vecine Neculai al popii!...

De pe pereţii-ngălbeniţi

Se dezlipeşte-n pături varul,

Şi pragului îmbătrânit

Începe-a-i putrezi stejarul;

Iar dacă razele de soare

Printre şindrile facu-şi cale,

Văd sporul pânzei de păianjen

Şi-nfiorate mor de jale.

Cum dorm acum de mult pierdute

Sub vreascurile stinse-a vetrii

Poveştile-nşirate seara

De-atâtea cuscre şi cumetri;

Cum tremură cenuşa aspră,

Ce-nfioraţi îmi par cărbunii

De vraja care-o mai păstrară

Din câte povesteau străbunii...

Înfipt în meşter-grindă, iată-l,

Răvaşul turmelor de oi;

Şireagul lui de crestături

Se uit-atât de trist la noi.

Îmi duce mintea-n alte vremi

Cu slova-i binecuvântată.

În pragul zilelor de mult

Parcă te văd pe tine, tată.

Şi parc-aud pocnet de bici

Şi glas stăruitor de slugă

Răsare mama-n colţul şurii,

Aşază-ncet merindea-n glugă...

Înduioşată, mă sărută

Pe părul meu bălan, pe gură :

„Zi Tatăl nostru seara, dragă,

Şi să te porţi la-nvăţătură!”...

Şi uite-mi trec pe dinainte

În rânduri- rânduri toate cele:

Oraşul înnegrit de fumuri

Şi toate plânsetele mele.

Cum m-am facut apoi cuminte

Cu vremea ce înainta,

Şi m-am trezit pe nesimţite

Că-mi zice satul „Dumneata...”

Şi câtor strigături la joc

Ţineam cu glasul meu ison,

De câte ori am spus povestea

Lui Alexandru Machedon.

Şi ca un cântec, cum s-a stins

Frumoasa mea copilărie –

Şi dragostea de două veri

Cu fata popii Irimie...

Cu valul vremilor ce curg

Atâtea cântece s-au dus,

Şi valul vremilor ce curg

Atâtea cântece-a răpus...

Eu vă sărut, păreţi străbuni,

Pe varul alb, scobit de ploaie...

................................................

De ce-ţi ştergi ochii cu cămaşa,

Ori plângi, vecine Niculaie?...

LA GROAPA LUI LAE

Am venit să-ţi spun o vorbă
Azi, când pleci în ţări mai bune,
Niculaie, Laie Chioru,
Cântăreţ din patru strune;

Du-l cu tine meşteşugul
Care ne-ntărea soboru:
Meştere a nouă sate,
Lăutare, Laie Chioru!

Unde norii-şi ţin popasul
În lăcaş de mărgărint,
Şede Domnul cu Sânpetru
La o masă de argint.

Tu să-ţi pleci uşor genunchii
Şi uşor să-ţi pleci grumazul,
Şi pe umerii vioarei
Să-ţi apeşi domol obrazul.

Şi să cânţi un cântec, Laie,
Cum se cântă-n sat la noi,
Când se tânguie ciobanul
După turma lui de oi.

Povesti-va atunci struna
Înălţimilor albastre
Vremea lungă câtă jale
Scris-a-n sufletele noastre.

S-ar întuneca pământul,
C-ar veni, veni, ţigane,
Toate stelele s-asculte
Glasul strunei năzdrăvane.

Blând zâmbire-ar Milostivul...
Iar din geana lui de-argint
Lacrim-ar cădea-n adâncul
Norilor de mărgărint.

Ni s-ar stinge-atunci necazul
Ce de mult ne petrecea:
Între stelele de pază
Am avea şi noi o stea!

Adela  Naghiu

3.04.1976

STAU LÂNGĂ GURA DE AERISIRE A FRICII

În somnul în care-am dormit

nu mai e nimeni

toţi au plecat

lăsând vorbă să nu fie deranjaţi

câtă vreme vor lipsi

Trag de viaţa mea

şi nu se deschide poate

am greşit-o

poate nu sunt eu cel care caută

poate că dincolo nu e

decât moartea

şi devin dintr-odată prea

îndemânatic

numai că după moarte

trebuie să-nveţi din nou

să vorbeşti

şi pe morţii tineri

nimeni nu-i înţelege

vreo câţiva ani

şi când încep în sfârşit

să lege ceva

li se pune în mână condeiul

dar scrisul e cum ai plânge

pe propriul umăr

şi numai cei foarte bătrâni

pot plânge şi cu ochii închişi

MAMA-ŞI ÎNEACĂ AMARUL

în cutia cu voci

tata înjură scurt în fața celei cu imagini

amândoi și-au făcut cutii ponosite

din care ies numai dimineața

să-mpartă mâncarea și apa

și aceeași privire

prin care nu se vede nimic

și mama și tata în cutiile lor

așteaptă numai să treacă bătrânețea

nici nu văd

cum am început și noi să ne târâm

spre cutiile noastre

care seamănă cu ale lor

numai că sunt mai frumoase

pentru că noi vom rămâne mai mult în ele

pentru că noi ne-am ridicat

în mijlocul altor cutii

și-avem să lăsăm ceva în urmă

niște cutii mici, cartilaginoase

care încă nu se văd

dar se aud deja prin pânza freatică

uneltele noi de trăit

orice cutie se strânge cu timpul

ca o piele în care a îmbătrânit

un șarpe de casă

mamei i-au ieșit mâinile

prin cutia tot mai jerpelită

cară și-acum obiectele cele mai grele

și nu mai vrea nimic să înceapă

din când în când mă duce la ea în cutie

și mă pune să-i probez

toate amintirile

dar lucrurile pe care le privești mult

devin ciudate

și bune de-aruncat

și tot ce arunc peste zi din cutiile lor

noaptea se adună peste mine

că nici somnul nu mă acoperă complet

și-n vis rostogolesc două cutii goale

ca niște cochilii de melc

–părțile vii se acoperă

cu părțile moarte

e un fel al materiei

de a trăi fără grija zilei de mâine.

VIAŢA DE VECI PENTRU ÎNCEPĂTORI

Moartea debutează

cu o perioadă de incubaţie

virusul ne e inoculat perfid

prin cordonul ombilical

prin manualele şcolare

şi numărătoarea

inversă o numim tinereţe

cu lipsa de imaginaţie

a începătorilor

în sporturi extreme

Moartea creşte

odată cu umbra

tentaculele ei se fixează

într-o zonă ascunsă a creierului

trecându-ne organele

pe pilot automat.

Treptat ne devine familiară

o-ncercăm zilnic

pe încheietura mâinii

ca pe-un parfum scump

apoi murim d-a-n picioarelea

murmurând rugăciuni

într-o limbă intraductibilă

AQUAPARK

Nu suntem frumoşi

decât o dată în viaţă

de-aceea ne facem copii

le spunem poveşti să adoarmă

le spunem poveşti să se trezească

tragem de ei să se facă mari

şi să ne ia locul

îi lăsăm în curtea şcolii dimineaţa

şi peste câţiva ani

încep să ne semene

şi le e ruşine că se fac tineri

în locul nostru

că noi nu ne facem copii

în locul lor

că o să murim într-o zi

şi atunci ei o să se facă bătrâni

dintr-odată

şi cine să-i înveţe până la capăt

umilinţa de-a fi

când partea asta a poveştii

o spun numai morţii copiilor lor

închipuindu-şi că sunt vii

AM AJUNS SĂ-MPLETESC COSIŢĂ ALBĂ

până să-mi iau şi eu chitară

toţi foştii mei iubiţi

cântau aceeaşi piesă

şi-mi îndepărtau în somn

câte o parte din suflet

asta până când dintr-odată

ceva nu mai suna bine

şi a doua zi ascultam o altă chitară

pe care nu ştiam cum s-o acordez

şi după ce-mi zdreleam degetele

de nu mai puteam scrie nimic

şi toată lumea, mustrător –

ai să-mpleteşti

cosiţă albă şi tot n-ai să scoţi

vreun volum şi ce-ţi trebuie ţie

învăţământ ai să corectezi

lucrări de control pân’ la pensie

şi tot nu se mai învaţă ca

pe vremea noastră

şi ce-o să mai găseşti tu de scris

când şi cărţile copiilor copiilor tăi

se vor fi aşezat stivă

împrejurul mesei tale

– şi aşa, fără degete

şi fără speranţă

tot împleteam cosiţe de culori diferite

şi mă rugam să nu albească de tot

mi-am luat şi vopsele

de păr şi de ochi numai să nu văd

cum încep să albească

dar cu gândul tot la chitară

deşi schimbasem deja

mai multe rânduri de mâini

nu-i nimic şi acestea atât de uzate

mi-or prinde bine

măcar acordurile de bază

Acum nu mai am nici un iubit

dar am o chitară grozavă

pe care o mângâi noapte de noapte

SE STINGE FOCUL ÎN VATRA SATULUI

moaşele au devenit o raritate în sat

nu se mai naşte nici măcar veşnicia

pe cale naturală – baciu’ Todor

dumnezăreşte comuniştii

că i-au băgat pământul

şi vitele în ceapeu şi pe el

l-au înfundat la ocnă

de nu-şi mai poate

mişca un picior şi democraţia

de după objnouă – aiştia-ar trebui

puşcaţi tăţi

şi adus regele – şi poştăriţa

planturoasă cum n-a dat pensiile

luna asta şi hornul de la sobă

–spune nevasta amărâtă – e

ca la ţigani

şi tu stai şi vorbeşti singur

şi nu faci ca omu’

ceva prin casă şi mâni-alalt-o

să te pui să mori

şi nici n-am plătit popii

şi n-ai făcut cărare către cimitir

să poată oamenii sui mai lesne dealul

– dealul cel aproape de Steaua Polară

unde lumea se vede răsturnată

apoi nu se mai vede deloc

Florentin Popescu

3 aprilie 1945

ACOLO GÂNDURILE CAD CA ZĂPEZILE

acolo gândurile cad ca zăpezile,

ninge liniştit pe prispe o noapte

iepurii-adorm cu dinţii-n rădăcini

prunii fierb în alambice dansul de-o vară

acolo spune basme pe sub ierburi un râu

clopotul bisericii s-a aburit de lună

şi boii-adorm în grajduri pe resteie

visând fâneţele verii ucise;

acolo-n fiecare noapte, târziu

un om îşi dezgroapă trupul

şi fuge cu el

ÎNAINTEA PLECĂRII

gârlele-au spart azi noapte pământul

răcnindu-şi apele sub rădăcini de vânt

spre casa mea ascunsă într-o salcie

cu o ureche-ascult cum boncăie pereţii

un taur furios de dincolo de timp

şi-n faţă cum îmi zgârie şi-mi latră

la toate uşile, un câine, prin cealaltă

de sub clopotniţe apar copii robuşti

cu umerii în soare jumătate

şi inimile-n drumuri lungi înfăşurate

le cresc copaci albaştri peste umeri

şi-mprăştie atâtea ramuri pe pământ

că de albastru a murit şi noaptea.

şi numai mutul de la scrânciobul din sat

a fugit într-o noapte în lume

şi n-a mai ştiut nimeni de el.

ÎNTOARCEREA LUI DON QUIJOTE

vorbele lui se loveau nesfârşit

rosogolite din copaci şi din temple

din străzi de unde gânduri lipseau,

el venea cum numai părinţii

puri şi blagosloviţi şi aşteptaţi,

dau anii-ntr-o parte

şi ne coboară noaptea-n somn

şi oamenii în vorbe rele şi-n blesteme

îl zăvoreau cu-njurături ne-nţelegându-l...

copiii i-au luat calull

şi-au început să se joace

de-a v-aţi ascunselea

se ascundeau cei mici în cei mari

şi mergeau cu calul

până uitau că îl mai au în sânge

şi-atunci calul începea să necheze

ieşea din ei şi se-ntorcea-n copii;

dincolo de umbră joacă vorbe rele

un dans nebun ne-mbătrâneşte mersul

şi nu mai ştim cât e până la moarte

ŞTII TU, ŞTII TU DIN CARE RÂURI VIN?

ştii tu, ştii tu din care râuri vin

şi care viscole mă ştiu din nord

pe când eu sub zăpezi aprind cuvinte

şi drumuri năvălesc nemaiştiute-n oameni?

dar noaptea voi vă-ntoarceţi în minciună

şi nu mai sunteţi decât umbre seci

scheletu-n mine zăngănindu-l trist

şi-atunci sunt sufletele voastre piatră

şi lut neputincios şi apă

înspre păcate-ntoarse ca trupul spre ţărână

şi-atunci doar eu prin voi mai rătăcesc

c-un gest un cântec în stejari aprind,

c-un altul sui pământul peste lună

şi mă desprind din lemn în nopţi nebune

şi vin cu ursitoarele la casele de fete mari

ferestrele s-aprind în dor şi casa

cetatea s-o lovească cu-o stea şi-o vorbă

şi codri-n străzi să vină coperind minciuna;

ştii tu, ştii tu din care râuri vin?

ŞI TĂCERE ŞI VIS ŞI-AŞTEPTEPTARE E TOTUL

şi tăcere şi vis şi-aştepteptare e totul

peste arbori misterul pus-a hainele albe

de zăpezi, de-ntrebări, de iubire

şi e-atâta vis în odaie şi-n suflet

că se-aude cum trece în goană

din culoare-n culoare ora mea de copil

ca şi cum zece mii de ani deodată

mi-ar fi dat într-o albă quadrigă să trec

şi e-atâta ninsoare prin inima mea

că se-aude cum cade-n balans peste lume

fiecare fulg de zăpadă

ca o albă planetă de frig

ca şi cum, nevăzută, o mână

s-ar juca-n univers cu materia

de vis, de lumină, de gheaţă;

creşte poemul în noapte ca o flacără mare

luminând pe comori în pustiuri

trupul lui - şarpe, trupul lui un balaur se face

picioarele, trunchiul, braţele mele strângând

şi tăcere şi vis şi-aşteptare e totul....

Romulus Vulpescu

(5 aprilie 1933 - 18 septembrie 2012)

Carmen Meretricis

Se cântă lent, de-o guristă obosită, cu acompaniament

de acordeonist chior, într-un mediu tabagic:

„Cânta o cutră beată
În Crucea de Piatră...”.

Era o poamă de paişpe bani,
Cu hoit alintat şi cu ochii tirani
Că se cordea cu fanţi caramani
În Crucea de Piatră.

Puţea a tutun, a doftorii şi a spirt.
Artiştii fraieri o-ncorona cu mirt
Când îi făcea trataţii la birt
În Crucea de Piatră.

Şi se purta numa-n liliachiu:
De oful peştelui ăl mai spanchiu
Cu care-n bombe pilea la rachiu
În Crucea de Piatră.

Stătea-n camizol, pe-nserate, la geam:
„Să mă vază toţi craii hoit ce am,
Cum n-a văzutără ei neam de neam
În Crucea de Piatră...”.

Venea droaie: grubări, codoşi, venetici,
Mucoşi de gimnaz cu coşuri, că nici
Să mai fi fost dame-aşa de gagici
În Crucea de Piatră.

Venea şi boieri - d-ăi de umblă-n caleşti;
Şi-ambasadori suspina la fereşti...
Şi pentru ea s-a tăiat şapte peşti
În Crucea de Piatră.

Zicea o marghioală-n Vitan, trepăduşa -
- Alege-s-ar prafu' de ea, şi cenuşa! -
Că mă-sii i-a zis Pena, şi Corcoduşa,
În Crucea de Piatră.

Da' nişte mămici de la trei cuplărăi,
Cu nişte coarde de pui de găi
O-nvidia (domnule, oameni răi
În Crucea de Piatră).

Când înnemerea muşterii mai de soi -
Cu clifturi inglişe şi bumăşti purcoi -
Făcea cu aceştia „Romanţa în doi”
În Crucea de Piatră.

Dar dama c-un domn a plecat într-o zi,
Când striga oltenii la prune târzii...
De ea, de atunci nu se mai auzi
În Crucea de Piatră.

Zic unii că are palaturi ca-n vis,
Că cântă-n şantanuri la nemţi, la Paris...
Că ţaţele nu se mai satur' de zis
În Crucea de Piatră.

Căci aşa ţi se-ntâmplă destinul în viaţă:
Păcat c-o să moară-n streini - cântăreaţă.
Putea să se-ajungă, la urmă, şi ţaţă
În Crucea de Piatră.

ÎN FIECARE ZI

În fiecare zi, ne batem joc

De păsări, de iubire şi de mare,

Şi nu băgăm de seamă că, în loc,

Rămîne un deşert de disperare.

Ne amăgeşte lenea unui vis

Pe care-l anulăm cu-o şovăire;

Ne reculegem într-un cerc închis

Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne răsucim pe-un aşternut posac,

Însinguraţi în doi, din laşitate,

Minţindu-ne cu guri care prefac

În zgură sărutările uzate;

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu,

Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:

Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,

Ca să mai ştim că dragostea există.

În fiecare zi, ne batem joc

De păsări, de iubire şi de mare,

Şi nu băgăm de seamă că, în loc,

Rămîne un deşert de disperare.

VINE VREMEA

Vine o vârstă, vine o veste, vine o vreme,

Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă,

Cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora.

Cheamă, pleacă, vine, este !

Vine vama să-mi măsoare porţia de har,

Vine vama cu închisoare, căci am fost tâlhar.

Vine ziua să coboare discul meu solar,

Vine ziua să fiu boare, cer şi aer clar.

Vine vestea să-mi strecoare că respir mai rar,

Vine vestea că-i răcoare pe itinerar,

Vine ora care doare, scrisă în calendar,

Vine ora ca odoare să vă las în dar.

Vine vârsta când dogoare patul de coşmar,

Vine vârsta de rigoare şi de somn sumar.

Vine clipa să înfioare mitul necesar,

Vine clipa când mioare în folclor tresar.

Vine vremea la izvoare să mă întorc deci iar,

Vine vremea să dau floare, poate fructe chiar.

Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă

Cheamă, pleacă, vine, este !

DUMINICA DE IERI

Aprind ţigara şi te-aştept să vii
Pe-o bancă de pe stradă, la amiază:
Secundele acestea argintii
Se scutură ca verbele-ntr-o frază.

Foşnesc şoptit - vecini cu vântul - plopii
Şi degetele-mi vântul le resfiră...
E-o linişte de umbră când te-apropii,
Şi mâna mea vibrează, şi e liră.

Ni-s paşii mici şi rari, porniţi spre gară
Peronul despărţirii să-l refuze:
În părul tău mai e un rest de vară,
Dar - vineţie - toamna-ţi stă pe buze.

Se-mbracă-n demnitate regiunea:
Duminica de ieri şi-a scos coroana.
Săruturile tac. Zi tristă lunea.
Rămas-bun, ochi. Rămas-bun, târg. Rămâne rana.

UPANIŞAD SAU TRATAT DESPRE ECHIVALENȚE

Frunzele în ramuri? Prizoniere.

Libere să freamăte? Părere.

Liberă e frunza doar spre toamnă;

Libertatea clipei o condamnă

La căderea liberă, pe drumul

Consumat înspre pământ și túmul.

De iluzii, veșted se desparte

Liberă o clipă,-n zbor: în moarte.

Ottilia Ardeleanu

15 aprilie 1959

FLUTURI ȘI SCOICI

am privit marea din bănuți zumzăitori
am vrut să prefac tot ce mă atinge în iubire

m-am lăsat dusă de val când
soarele m-a îmbrobodit credeam că
nu mă voi îndrăgosti niciodată

covorul de scoici este de aici și până la tine
infinită poveste nisipul pe care mereu
am lăsat urme trecătoare

mă țineai de umeri peste pelerină cerul
îmbibat cu pescăruși

vapoarele născute la orizont
singurele certitudini că ne vom revedea

am trei fluturi în stomac
sfânta treime

ÎMI ÎNTREB RĂNILE

ei ce faceți cum o mai duceți
ce mai e pe-acasă
mai tremură zilele
de teama dezrădăcinării

vântul se trage îndărăt și tace

pomii dau în muguri când mă simt
ador ochii plânși de amintiri
de pe scoarța lor

îmi îmbrățișez rănile
stăm așa până când
toți dragii mei se alătură
de pe unde or mai fi

ele nu scot un cuvânt
mă lasă în pace să le dor
până când nici eu nu știu
pe unde oi mai fi



PĂCATE        

de un timp  

rostogolesc           

un bolovan           

tot mai îngroşat şi imperfect...          

îmi trece de umeri           

râsete şi ghionturi          

sângele din inimă           

rostogolesc...        

sufletul meu e înăuntru

          

DELOC O SIMPLĂ ÎNTÂMPLARE          

într-o zi m-am prăbuşit           

cum ai dărâma o biserică         

şi clopotul zvâcneşte      

cu buza spartă      

Îl credeam răstignit în oasele mele    

dar aşeza cărămidă peste         

mângâieri    

m-a ridicat ca pe Cruce            

în mijlocul oamenilor care       

mă priveau cumva         

atât de mare Dumnezeu           

poate încăpea       

în genunchiul meu stâng          

sunt ceva ani de când     

restaurează         

Nistor Tănăsescu

16 apr. 1960

INVENTATORUL TRISTEŢII

… mi se dă să beau sânge de iepure

eu mai aştept şi altceva de la o toamnă o

telegramă o scrisoare în flăcări

cineva se pregăteşte să inventeze tristeţea

seara un rug în faţa casei mele, poştaşul:

„Vino la culesul viilor. Vino”

PASĂREA ACEEA

avatarurile nu sunt ale noastre

nici ramurile verzi de măslin –

altcineva îngenuncheat a ucis pasărea –

Aceea lui i se cuvine

orori sau noapte tot

sau nimic

noi nu

noi nu putem fi bănuiţi

priviţi ce ochi frumoşi ce

aripi frumoase au femeile noastre

HOŢII MEI DE NOTA ZECE

...după ce am obosit să dăruiesc

m-au furat toţi în această viaţă

şi tocmai aceia dintre ei

fără ţinere de minte

mi-au revândut înţelepciunea pe care

le-am dăruit-o

mi-au proclamat succesul lor faţă în faţă

ca dinspre un zeu către un derbedeu

şi cu toate astea-s fericit...

pentru tot ce mi-au furat

pentru tot ce şi-au însuşit de la mine

toţi hoţii mei au primit mereu nota zece...

SCRISOARE DIN AMBELE TABERE

… ninge…

de fiecare dată când ninge rămân într-un singur prieten

şi acela scump la vedere şi acela

cu crengile ninse

în depărtarea de unde vă scriu vouă neninşilor

se petrec viscole şi întâmplări armate

de fluturi invadează oraşul

sângele lor alb ne şiroieşte pe haine în barbă

nu ni se mai disting proaspetele decoraţii nu

ne mai deosebim unul de altul

în depărtarea unde vă scriu vouă neninşilor

se petrec viscole de întâmplări unii

din noi vor trece de partea duşmanului…

PRIMĂVARĂ SAU TOAMNĂ

… de la etajul zece al numelui tău cade

în fiecare dimineaţă un trandafir

cine stă să-l culeagă se îmbogăţeşte

în piaţa de flori cine nu

şapte ani trudeşte să-l cumpere

de la roşu la violet luminezi o pajişte cu licurici

devii în mijlocul nopţii

(aripi nu are numele tău nici să zboare înaintea

oaspetelui cu roze nu ştie)

acum e primăvară sau toamnă în acest codru de aur

trandafirii trăiesc mai puţin de o zi

ÎNTÂMPLĂRI CU FILOZOFI

… Moare Kant se naşte Feuerbach

tu tot aştepţi în locuri pe unde nu trec

răsare luna răsare soarele ah

în fântână numai nopţi se petrec

scriu poeme cu sufletul la gură

(un poem într-o viaţă întreagă)

vântul tău mă iubeşte cu ură

nici o frunză nu lasă să-mi cadă

tot astfel sunt de o vreme pădure

de citit după masa de seară –

tu m-aştepţi prin zăpezi c-o secure

eu nu plec niciodată din vară

ZI DE ODIHNĂ

… toate ziarele de sâmbătă la un loc

aşteptând să fie citite cuiva

şi multe mere în cameră foarte multe

ultimele tale poeme despre mere

au zguduit lumea

nimeni nu ştie cine eşti

de unde vii

ţi-am păstrat taina am

zidit uşile şi ferestrele după voia ta

am ucis toţi merii din preajmă

ce să fac mai departe se

frâng ziarele de sâmbătă

pe masa mea…

CHIŞTOACELE MAMEI EI DE VIAŢĂ!

... în cea mai tristă lume posibilă

am murit de bucurie când cineva

de alături

nu mult mai ponosit decât mine

s-a simţit cel mai fericit om din lume

când i-am întors spatele

în cea mai tristă lume posibilă

am murit de bucurie când cineva

de alături

se tot prefăcea că priveşte cerul

nicidecum cumpărăturile mele

pe care eram convins că a pus ochii

în cea mai tristă lume posibilă

am murit de bucurie când cineva

pe care-l prezumam cel mai neisprăvit

hoţ mondial

s-a simţit cel mai fericit când i-am întors

spatele

şi-a putut în sfârşit să golească şi el

în demnitate

scrumierele de alături de

mucurile şi de chiştoacele de ţigări...

Magda Isanos

17 aprilie 1916 – 17 noiembrie 1944)

DOAMNE, UNDE-AI SĂ NE-AŞEZI PE NOI?

Doamne, unde-ai să ne-aşezi pe noi, visătorii,
care-am băut din corola florii
de mătrăgună şi-am trăit goi?
N-am avut altă-avuţie
decât praful de pe tălpile noastre,
altă casă decât zările-albastre
din copilărie.

Oamenii, ocolindu-ne-au zis:
cine sunt aceşti vânzători de vis?
N-am avut linişte, n-am avut masă-aşezată,
însă tu ne zâmbeai câteodată.
Te-arătai la sfârşitul câte unui cuvânt,
erai ca un fulger, ca o pală de vânt.
Şi noi ne spuneam rugăciunile,
încrezători în toate minunile.

Doamne, dintre toţi copiii tăi,
numai noi am fost ca paserile-n aceste văi.
Iartă-ne ce-am greşit şi primeşte-ne în grădinile
pe care îngerii tăi le-au plivit.
Pune­-ţi mâinile
pe ranele noastre prea pământeşti
şi spune că ne vindeci şi ne primeşti! 

VIS VEGETAL

Aş vrea să fiu copac şi-aş vrea să cresc

lângă fereastra ta, te-aş auzi

şi-n voie te-aş privi întreaga zi.

M-aş apuca şi iarna să-nfloresc,

ca să te bucuri. Păsările cele

mai mândre-ar face cuib pe creanga mea,

şi nopţile mi-ar da cercei de stele,

pe care, ca pe frunze, ţi le-aş da.

Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori

m-aş apleca uşoară, să-ţi sărut

când părul ce pe frunte ţi-a căzut,

când buzele, cu buze moi de flori.

Spre toamnă m-aş juca, zvârlindu-ţi mere

şi foi de aur roşu prin odaie,

cu-a ramurilor tânără putere

ţi-aş apăra obloanele de ploaie.

Şi, cine ştie, poate că într-o seară

de primăvară, când va fi şi lună,

făcându-mă femeie să fiu iară.

Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz

genunchiul ud de frunze şi pământ,

cu părul încă doldora de vânt,

cu rouă şi cu lună pe obraz,

eu ţi-aş sări în casă, şi senină

(uitând de-atâta vreme să vorbesc),

cu câte-un cuib în fiecare mână

întinsă, aş începe să zâmbesc.

(PLINĂ DE BUCURIE M-AM DEȘTEPTAT)

Plină de bucurie m-am deșteptat:

Mai am o zi.

Am scris poemele mele de lângă moarte,

Răcoarea tărâmului necunoscut mă bătea în față,

Eu socoteam: mai am o dimineață,

Și scriam mai departe.

Oamenii se ucideau între ei

Uitând frumusețea dintâi

A lumii, și legea iubirii,

Prea simplă, o știau trandafirii

Și câinii mereu credincioși.

Mă bate în față răcoarea morții,

S-au fost deschis canaturile porții,

Văd întunericul.

Vâslește, vâslește puternicul

Charon, aud lopețile.

În urma mea rămân diminețile.

COPILUL MEU, SĂ NU MĂ CAUŢI!

Copilul meu, să nu mă cauţi. Toate

îţi vor vorbi de mine cu dreptate.

După ce n-am să mai fiu,

să nu spui: „Pentru mama-i târziu”.

Să ştii că am să râd în flori

şi c-am să-nconjur de multe ori

cu nourii şi cu ploaia ogrăzile

unde mi-am petrecut amiezile.

Dacă suferi, să mă chemi serile,

şi-am să vin lângă inima ta,

de-ar trebui să străbat zările

şi marea cu aripa mea.

Să nu te temi de faţa mea schimbată.

Să nu spui: „Mama n-a fost aşa niciodată!”

Ai să-mi cunoşti glasul poveştilor

în arborii din faţa fereştrilor.

Din multe semne-ai să-nţelegi că-s eu,

când am să vin lângă patul tău

şi-am să fac aerul răcoros,

scoborând toate stelele jos.

Ai să cunoşti că-i mama, după pace,

şi după felul în care totul tace –

durerea şi grija de mâine –

după mirosul de gutui şi pâine.

Ai să mă ştii şi-ai să zâmbeşti dormind.

Eu, când am să văd soarele răsărind,

de teamă să nu mă fac rouă şi să nu mor,

am să-mi iau îngerii şi-am să zbor.

Eugen Jebeleanu

(24 aprilie 1911 -  21 august 1991)

HANIBAL

Nimeni n’avea ceea ce el avea,
superba lui trufie
şi elefanţii
şi labele lor sfărâmând vertebrele
acestor Alpi albiţi de spaimă.

Călca, de-abia să se audă, peste stânci
şi s’auzea în lună, şi

nimeni nu mai văzuse trâmbiţele
de piatră ondulândă ale acestor fiare.

Şi n’au învins.

CE SE POATE

Ivit pe lume fără voia mea

o să rămân cât pot sau cât se poate

căci am nevoie de atâtea vize

de-atâta aer, şi libertate

Însă la urmă

o să mă fac ceea ce nu se vede

ce cântă-n apă şi surâde-n pietre.

LINIŞTITĂ

am visat că am murit – îmi spuse

și se urcă, mică și plînsă, la mine în pat

și primejdia i se oglindea neagră în ochii negri

și eu îi mîngîiam părul de lumină

și o linișteam spunîndu-i : a fost doar un vis, adormi.

și adormi

și n-am mai îndrăznit s-o deștept niciodată.

CEL MAI ...

Mai fericit decat mine
nu poate să fie nimeni.
Căci am îndurat atîtea
și încă mai respir acest aer verde
Spațiul în care trăiesc
este din ce în ce mai larg
aproape toți prietenii
au devenit mierle
cărora nu le mai aud decît uneori
fîlfîitul.
Nu-mi pasă de nimic
în această lume plină
de lucruri atît de însemnate
și atît de lipsite de vină.
Mai fericit decît mine
nu poate să fie nimeni.

RUGĂCIUNE

Tatăl nostru carele ești în ceruri

coboară, de ești, pe pământ

și oprește viforul morții

și fă din căști pălării

și mângâie fețele morților

păstrându-i în viață pe vii

și stai printre noi de ni-ești tată,

din sângele scurs făcând vin

și fă din oricare armată

alaiuri civile.

Amin.

PRIVIGHETORILE

Privighetorile sunt cele care ne-au scos ochii,

nu lupii, nu răufăcătorii.

Ne-au scos ochii cei care ne-au iubit mai mult,

cei care ştiu să cânte, să ne cânte,

să ne descânte,

ne-au scos ochii, crezând că sunt seminţe,

prietenele noastre, strălucitoarele noastre prietene,

cele care ne-au iubit mai mult,

stelele cu pliscuri de lumină,

şi au făcut-o totdeauna ciripind

că ne fac bine.

Erau de-ale noastre.

Cu ele puteam discuta despre treptele culorilor,

despre piscurile sunetelor,

despre vaidenoi şi despre ossana eternităţii.

Ne-au iubit şi sărutându-ne

ne-au scos ochii.

Orbi acum, – să ne dăm mâinile,

trecând clătinându-ne podul tenebrelor…

Liviu Antonesei

25.04.1953

ARS AMATORIA

Dar și îndepărtarea absurdă a iubirii noastre
din lumea de aici va trece - pod peste ape secate.
În ceruri, în pământ, totuna vom fi.

O singură stea deasupra.
Un trup în adâncul de întuneric,
o inimă roșie și putredă în sticla eternității.
Ne vom iubi într-o noapte,
ne vom urî într-o zi.

AXIOME

Dacă o cauți, printre palide chipuri,
greu poți găsi fericirea. Dacă nu o cauți,
nu o găsești.
O scrisoare la post restant, o ruptură
în timp, un colier din oasele mele
în jurul gâtului ei, un miracol.
Ne iubim, deci exist.

În afara timpului

CĂLĂTORIA

Pămînt înghețat, fără zăpada de la plecare, doar petece

Argintii risipite din loc în loc, sub un cer plumburiu

pe care poetul ar putea fi gelos – vremea sa nu-l cunoscuse

în absoluta sa splendoare de azi și de mîine. De poimîine.

Antice locomotive Pacific în depouri părăsite – și trenul

pe care îl simt ca și cum ar fi un tunel cu pereții tulburi

prin care chipul tău pare să sosească în fragmente,

în franjuri, ca și cum distanța, sau poate viteza, modestă totuși,

ar perturba nu doar liniile telefonice, ci și sinapsele.

Și poate totul e deja pierdut, și poate pe Eliahu,

pe care în egoismul nostru l-am botezat Ilie,

îl așteptăm în zadar, de vreme ce nici pe cel anunțat

n-am fost vrednici să-l primim cum se cuvine.

Nu, nu va veni niciodată, niciodată!

Ce comic sună acest cuvînt în canioanele de sînge purpurii

Dimprejur, în inimile crescute în piatră.

Copil fiind, liber de vreme, spuneam frumos, aproape mut,

„odinioarășiacum”, repere, stele cardinale – nu știam

de trecere, de țicneala aceasta matură. Și n-aș fi ghicit,

deloc n-aș fi ghicit cum totul se preface-n fum.

Alb – cenușiu, cu franjuri albăstrii. De neoprit.

JOCUL ARLECHINILOR

Nu devii nefericit, nimeni nu devine așa,

Te naști pur și simplu dintr-o conjurație a stelelor,

dintr-o întîlnire greșită între persoane greșite,

dintr-o chimie care a mișcat formula genetică,

sau din lenea ori capriciul unor zei smintiți –

și asta e o condamnare pe viață, e scris

pentru totdeauna, cu sincope uneori,

prilejuite de jocul vesel al arlechinilor,

minunați cei din Piața San Marco, cu

hainele domino, gesturi pline de haz

și salturi mortale, care îmi revin mereu

în minte în momentele grele, pustii,

sau de muzica născută din mintea preclasicilor,

de albastrele bluesuri, uneori de combinațiile

alcătuite aproape autonom de computer.

Și cîte o femeie bîntuită de geniul binefacerii

pare, uneori, să-ți acorde amnistie, poate chiar

o grațiere definitivă. Pare, da, pare…

Încă nu s-a născut geniul care să spargă,

Să pulverizeze definitiv nefericirea,

Care să sfarme, să explodeze destinul

În puzderie de cioburi strălucitoare.

Și aștepți. Mereu aștepți. Pentru că sigură

nu este decît așteptarea fără sfîrșit –

ea arde, se consumă fără să se epuizeze…

Ştefan Augustin DOINAŞ

(26 aprilie 1922 – 25 mai 2002)

ASTĂZI NE DESPĂRŢIM

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.

Stând la început de anotimp fermecat,

astăzi ne despărţim

cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.

Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie...

Alături, umbra albastră

pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,

eu voi fi pământul cu toate păcatele.

Păsări mari te vor căuta prin zări

ducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.

Între noi, lumea va sta nemişcată

ca o pădure de sute de ani

plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem

tot atât de aproape

şi că, seara, sufletul meu,

ca ţărmul care se modelează din ape,

ia forma uitată a trupului tău ...

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.

Stând la început de anotimp fermecat,

astăzi ne despărţim

cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,

eu voi fi soarele negru, pământul.

Nu peste mult are să bată vânt.

Nu peste mult are să bată vântul ...

Ea-mi ţine duhul proaspăt şi inima virgină…

Şi, umbră, în tot locul de tine-alături sunt,

Căci umbra e ecoul luminii pe pământ.

MISTREŢUL CU COLŢI DE ARGINT

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea

prin inimă neagră de codru trecea.

Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,

cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse

mistreţul cu colţi de argint, fioros,

ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse

copita şi blana şi ochiul sticlos...

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,

mistreţul acela nu vine pe-aici.

Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,

ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte

privea printre arbori atent la culori,

lăsând în culcuş căprioara cuminte

şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:

- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn

mistreţul cu colţi de argint, nu departe:

veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,

zicea servitorul privindu-l isteţ.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...

Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:

- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,

mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:

veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,

zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...

Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:

- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc

mistreţul cu colţi de argint, din poveste:

veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,

zicea servitorul râzând cu dispreţ.

Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...

Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii

cum stă în amurg, la izvor aplecat,

veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii

îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,

oprind vânătoarea mistreţului meu?

Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?

Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,

chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.

Ascultă cum latră copoii gonindu-l...

Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.

Să suni până mor, către cerul senin...

Atunci asfinţi după creste luna

şi cornul sună, însă foarte puţin.

ALEXANDRU REFUZÂND APA

Sub cerul persan, Alexandru cel Mare
umbla prin pustiu, pe sub streşini de stânci.
Când iată: soldaţi aduceau de-a călare
burdufuri cu apă din văile-adânci.
Şi unul, ghicindu-i privirile-aprinse,
umplu cu licoare un coif şi-l întinse.
Dar el întrebându-i: – Cui duceţi această?...
şi coiful dorit atingându-1 abia,
soldaţii răspunseră-n liniştea vastă:
– Copiilor noştri o ducem, dar bea!...
Şi toţi îl priveau cu tristeţe şi plini
de-un chin uriaş, bântuit de lumini.
Atunci, obosit şi setos, Alexandru
întoarse privirea în jur prin deşert.
Un soare imens, fioros policandru,
rănea alburiul zenitului fiert,
cu câteva sute de lămpi arămii,
urcate de scuturi la câteva mii.
Văzduhul topit clocotea ca o lavă,
sorbit de vântoase, cu suflu de jar,
sub coifuri fluide, respinse de slavă,
soldaţii boleau de-un amarnic pojar,
ţinând, cu cercei şi cu bumbi, în alai
superbele hamuri de flăcări pe cai.
Văpaia ţâşnea din căldări şi din zale,
din stânci şi vulcani cu bogat zăcământ,
al căror cuptor cu comori minerale
o umbră de foc arunca pe pământ.
Nisipul mărunt al acestui pustiu
în ultimul fir era roşu şi viu.
Prin gropi luminoase ca-n mistice racle
soldaţii muriră linşi de văpăi,
alături cu suliţe roşii ca facle
ce până târziu privegheau peste văi;
iar alţii, muşcaţi de cumplite arsuri,
căzuseră-n corturi subţiri, în trăsuri.
Cu coiful în mină, cu apa visată,
el sta neguratic privindu-i abia.
Soldaţii strigau în tăcerea lăsată:
– Copiilor noştri o ducem, dar bea.
Şi dacă-i vom pierde prin locuri pustii,
vom face acasă mai mândri copii...
Aşa, ridicat de pe şa, în văzduhuri,
părea în văpaie un zeu torturat
scăpând dintr-o turmă informă de duhuri
în mână cu apa şi coiful furat.
Dar el se întoarse deodată, şi-apoi
comoara din coif le-o dădu înapoi.
Atunci, călăreţii strigară în cete,
şi stânci licărind repetară: – De-acum
noi nu mai cunoaştem nici foame, nici sete
şi nici oboseala de luptă sau drum.
Şi du-ne, Stăpâne, de-acum unde vrei:
cu tine noi nu suntem oameni, ci zei!

ACUM

(ultima poezie scrisă de Doinaş)

Acum, că mi-a fost dată la o parte
albeața de pe ochi, aceea care
mă făcea să nu mai văd adevărul,
pot să aștept în deplină liniște.

Clipele și-au recucerit nisipul
uitat în clepsidră, iar sicofanții
au devenit de prisos. În suflet mi
s-au limpezit strigăte de uimire.

De multă vreme trebuia să aibă
loc apocalipsa. Dar uguitul
câtorva guguștiuci a-ntârziat-o.

Acum tronurile așteaptă pustii.
Un fulger brusc îmi oferă-n zigzag o
scăriță pe care încep să cobor.

Gheorghe Tomozei

(29 aprilie 1936  - 31 martie 1997)

APOCALIPSUL IARMAROC

Pe-o minaretă-a Sfintei Sofii
am dat patru bacovii.
Cu o singură bacovie
poţi avea raclă cu sfântul Zenovie.
- Cât ceri pe-aceste carafe?
- Două cârloave.
- Avem safire, sacâz, caragiale
şi alte giuvaericale:
un pillat, cu mânerul sculptat
şi un nichita cu trei capace.
Face trei cai arăbeşti?
- Face!
Cu un macedonski iei un pac de cinabru
şi-un foarfece de tuns ionbarbu.
Avem manii şi alecsandri.
-Vrei alifie întremătoare, vrei vin de blaga?
-Vreau!
- Bate laba!
Fete nebune
cântă la un antonpann cu trei strune
în varul dogoritoarei amiezi
basmul caprei cu trei arghezi.
Taraba cu peşti
se arămeşte cu văcăreşti.
Şi
se continuă şi după moarte jocul
de-a iarmarocul !
- Avem tot ce vrei
şi nu vrei
De la dosoftei
la tomozei !
Poeţi, îndeobşte fără angarale,
dar mai ales fără parale
iată-i deveniţi, fără grai,
aur, cerb, mălai,
Iată-i pe tarave
cu oase de iubire bolnave,
iată-i pe tron
la Bizantion
Noaptea, ca nisce
fiare, tabără pe odalisce
şi sărutându-le sub fumul
de eminesc…

SOMN VEGHEAT

Îmi place să te veghez.

Tu dormi

şi eu te privesc abia respirând, numai buzele mi le mişc

imperceptibil –

misterios

absurd –

de parcă aş număra

apa.

CORRIDA CU HEMINGWAY

Umblă desculț , peste nisipul grădinii

ca pe-o podea a mării

deși marea era departe

atingea în treacăt tulpinile florilor vechi,

cu foșnet de sare,

iar mâinile,

mâinile bătrânului, arse, rănite,

rămâneau pline de-ntuneric,

în lunga lor călătorie printre culori

Firele bărbii, de lemn, fumegau

legănând între lianele lor

corabia pântecoasă a pipei.

Respiră greu

aerul rămăsese, acolo, departe, pe armul mării

iar pașîi

învățați cu puntea șovăitoare,

se împleticeau, printre frunze

Peste cămașa roasă, ieșită din pantaloni,

luna

punea petice de lumină.

El a aprins lampa,

a coborât vechea carabină, cu două gâtlejuri, din cui

și s-a așezat pe lespedea fierbinte a pragului.

Se aștepta să fie atacat de tauri

(În baraca din spatele cârciumii,

de dincolo de whisky-ul mirosind a câmp

și a bălegar,

era un perete împodobit cu siluete de tinichea:

fierari lovind nicovale, castele, mori de vânț

și o Lună aurie

care iși întorcea și celălalt obraz,

dacă o atingeai cu alicea de plumb)

Asta a fost în copilăria bătrânului.

De-atunci, Luna nu s-a mai întors.

Acum, ținea în mâini, biruință târzie, o armă

adevărată,

sub Luna al dracului de-adevărată,

încremenită ca un semn al destinului

ce poate fi schimbat, ori măcar întrezărit, înțeles.

Trebuia să afle noua lumina.

Dar, trecând prin umbra lui, pe neașteptate,

pe neașteptate,

un glonț a suit spre Lună

iar el cu camașa înroșită de sânge,

ca pelerina unui torero

continuă să meargă pe sub arbori,

împuns de ramuri înnebunite,

cu coarne de fildeș, întoarse,

în vreme ce marea, cu oglinzile ei topite, cu pești

și corali,

se apropia de grădină.

A două zi,

am văzut în ziarele lumii,

dincolo de picăturile negre, de tuș,

obrazul bătrânului,

sfârtecat de tristețile pământului,

cu îngrozitoare peșteri, cu vulcani disperați.

Semăna, uluitor, cu imaginea

feței a doua, nevăzute,

a Lunii

Passionaria Stoicescu

30.04.1946

A NORILOR

Norii mă povestesc –

le îngăduie asta cerul

în care fug adesea

din sila viermuielii de pe pământ

În graiul nimbus

în zborul – joc

numele meu e mreana ce zboară

un peşte nefericit în apele curgătoare

cu prundul stând pe loc

Sufletul meu are solzi

cu efigia de argint a lunii

iar gândul şuviţe de soare

să uit noaptea din care

cândva am urcat

şi iarăşi noaptea în care-am să cad

Norii mă povestesc

peste rai peste iad

nici sfinţenie nici ispită

dar cu gura rănită

de cârligul undiţei ecleziastului

pe când murmur dulcele cânt

despre vânarea de vânt

CĂTRE SUS

Aş fi nefericită să nu fi pus

în poeme acele muzici şi culori

cu care s-a contopit uneori

sufletul meu către sus...

„Carmina Burana”

cu Orf cel bun de adâncit rana,

„Concertul de Aranjuez” pentru pansat,

Manuel de Falla înteţind focul iscat,

Enescu, însufleţitorul pentru scrum,

Rimski Korsakov purtându-l pe-al apelor drum,

Grieg, bun de spânzurat  într-al lunii hallo,

ca să mă coboare-n arginturi Lalo...

De-aici, până la paftalele

filigranate ale lui Klimt,

cel ce mi-a transformat porii

în ochi care simt,

pentru jocul fără egal

de-a  Marc Chagall

cântând pe acoperişuri sau în zbor,

să-i respir pe Miro

şi Kandinski multicolor,

să haicuiesc după Utamaro,

gheişă contemporană,

să sorb din Dali fum,

să-mi aflu în Picasso hrană,

a fost cel mai simplu drum

să  nu fi luat

măcar un pic de la fiecare,

în numele iluziei scrisului,

a hoţiei lui cinstite

sub îngăduitorul, orb soare...

DESPRE CAII VERZI

Computerul s-a blocat,

hârtia s-a scumpit,

de aceea scriu acest poem

pe spatele unor poezii

tălmăcite din Mesut Şenol, un confrate…

El nici nu ştie asta,

dar între poeţi se poate…

Cai verzi pe pereţi –

rup sigilii, peceţi,

dau gândul înapoi

spre o  mansardă de pe Arbat,

unde îndrăgostitul bărbat

al Bellei Ahmadulina, din care

iarăşi am tălmăcit într-o suflare,

adică m-am tradus,

decorase tavanul cu poemele ei

ţintuite-n piroane, sus, sus…

Ea n-a fost de găsit,

n-avea chef să fie tradusă,

doar ea pe cei pe care i-ar fi iubit…

Dar era de citit neapărat,

cu văzul spânzurat,

cu sufletul spânzurat

într-un tavan pe Arbat…

La Lisabona n-am ajuns,

m-a purtat virtual computerul

tot pentru că s-a scumpit hârtia,

dar ecranul mi-a îndatorat sufletul

adulmecând poezia,

cu pensiunea ieftină unde a zăbovit Pessoa,

cel cu mai multe identităţi,

ca să nu ştie nimeni unde-a trăit,

pe cine-a iubit,

unde şi-a scuturat roua…

Dar în „Aqui viven o poeta F.P.”

o cameră are în chip de tapet

poemele lui cu absconse francheţi…

Cai verzi pe pereţi!

Chiar într-o redacţie de lângă Primărie,

în Bucureştiul murdar,

era iscălit pe albul din var,

poezie de poezie, un talentat contemporan  -

Liviu Vişan…

Eu,

ca să nu-mi simt versul plebeu,

l-am înnobilat în caligramă,

o găselniţă care nu se mai poartă,

fiindcă cere încă o artă,

să justifice pusul în ramă.

Cai verzi pe pereţi!

Bieţii poeţi…

Scriu pe unde apucă,

îşi transcriu sufletul pe tavan,

îşi zăgăzuiesc dorul de ducă

în ireala Poeziei cătuşă,

transcriindu-se pe pereţi,

pe ferestre, pe uşă,

pe tot ce se-nchide,

pentru a se deschide,

despre tot ce proslăveşte,

dar viaţa desfide,

şi stăruie, stăruie, stăruie

zidind noaptea ceea ce ziua se năruie,

pe aer, pe apă,

pe râs, pe „a plânge”,

iscălindu-se cu propriul lor sânge,

adică versul curs în poeme,

adică sângele verzilor cai,

să mai existe încă o vreme,

să traducă faustic „Clipă, mai stai!”