REMEMBER - FĂNUŞ NEAGU
REMEMBER
Fănuş Neagu ( 5 aprilie 1932 - 24 mai 2011) ar fi împlinit 87 de ani
(LM)
HAMAL AL SCRISULUI
Trecutul ni se pare, întotdeauna, mai frumos…
Copilăria e singura vârstă fără griji. Cu cât înaintăm în vârstă devenim mai
şchiopi la minte, mai… infantili.
Ca fiu de ţăran, trăind în câmpie aproape 20 de ani,
cred că cel mai frumos lu-cru ce ţi se poate întâmpla acolo, noaptea, e să vezi
un foc în depărtare. Am crescut într-o altă lume, arhaică, dar mai apropiată de
om. Acum civilizaţia a atins culmi înalte, dar a crescut şi vulgaritatea. Ne
scufundăm în globalizare… Norocul meu e că nu o voi mai apuca şi, de fapt, cred că nici nu va avea loc vreodată.
O putere mai presus decât noi, artiştii, ne mână cu o
forţă desăvârşită să cău-tăm, fără încetare, ceea ce n-am pierdut niciodată: uşa
spre un vis necunoscut, care şi el – visul, zgârie cu ghearele golul, în
căutarea unei uşi ce nu-şi cunoaşte zidul, focurile, pragurile. Suntem,
probabil, aripile unei păsări necunoscute şi nenăscute…
Mă întreb, câteodată, când va fi fost Hemingway cu
adevărat fericit: Când vâna lei în Africa? La vila lui din Cuba? Când naviga pe
vasul Pilar? Sau când bea?... Cu femeile o lua razna, cum se întâmplă cu toţi
cei ce, pe drept sau pe nedrept, se cred cineva. La maturitate oamenii se joacă
înspăimântător, provocând deseori mânia des-tinului. Cu toţii plătim scump
noianul de nerozii pe care le săvârşim, dar degeaba… Generaţiile de după noi o
iau de la capăt!
Am fost, în primul rând, hamal al scrisului. Şi am
avut un viciu: lectura. Am citit câteva biblioteci şi mă consider a fi posedat
singura bogăţie după care merită să alergi în lume. Dar… tot incult am rămas!
Cât aş mai avea de citit, din ce s-a scris în lume, ar trebui să mai trăiesc
încă 6 000 de ani, dacă nu mai mult. Şi m-aş atrofia în biblioteci. Mai trebuie
să ieşi şi la soare, şi la umbră, să intri şi-n gârlă, şi-n vie…
Aparţin generaţiei Gutemberg, aceată epocă uluitoare care a dat cultura uriaşă a
umanităţii, şi care acum se schimbă, se transformă, trece către altă
civilizaţie - a informaţiei. Mă sperie, totuşi, faptul că nu-mi dau seama unde
va ajunge lumea.
DESPRE SUFERINŢĂ
Când nu sunt bolnav, mă chinui să scriu. Când nu mă
chinui să scriu mă chinui să citesc. Dorm prost, aş bea mult şi nu mi se dă
voie. Îmbătrânesc şi-mi pare rău, cum spune cântecul. În concluzie rămâneţi cât
mai multă vreme tineri, dragii mei!
Nu vreau să înjur... Eu îmi înjur doar patul de spital,
tu-i mila lui de pat de spital! Când eşti într-o situaţie ca asta te
amăgeşti, totuşi. Spui: „E bine şi aşa...”. Şi o faci chiar când treci, ca
mine, prin dureri îngrozitoare, te obişnuieşti cu suferinţa...
POPORUL ROMÂN
Nu mai e poporul român de pe vremea lui Ştefan cel
Mare, povestea cu dacii am şi uitat-o… Eu zic că nici nu ne tragem din daci; ne
tragem din suburbiile Romei…
Poporul român e învăţat de la naştere cu suferinţa,
dar acum s-a învăţat, tragic, cu laşitatea. Când spun asta mă refer inclusiv la
mine. Mă simt foarte înglodat şi încon-jurat de mine însumi şi aceşti inşi, care
sunt parte din mine, trădează zi de zi.
Nu-mi place... nu-mi place politica, nu-mi place că
ţara s-a ruinat economic, nu-mi place că oamenii sunt săraci… Toată viaţa am
aşteptat, am sperat, am avut prie-teni veseli, am iubit cartea… Nu-mi place să
văd oameni mohorâţi.
Aici este vorba de matca unui popor… Sunt lucruri de
care nu se poate scăpa printr-o scuturare de cearceafuri la geam, lucruri atât
de împământenite încât au intrat în pereţii şi în podelele sufletului. Nu se
poate ca un popor ce-şi vinde votul pe două ţuici sau un kilogram de ulei să-şi
ridice glasul în rândul naţiunilor demne. Avem ceea ce merităm…
Îmi place simplitatea - dar simplitatea aia curată -
care are o doză de dumneze-ire. Numai că a absolutiza asta înseamnă a te
întoarce la spaţiul arhaic, idilic, care e, de multe ori, o iluzie. Vreţi să vă
spun eu ce a însemnat copilăria mea: pelagră, păduchi, râie. Unde punem toate
astea? Sau foametea aia extraordinară care a venit după răz-boi… Paradoxal, în
timpul războiului a fost bogăţie. Ştiţi de ce? Plăteau nemţii tot ce luau. Noi
aveam vreo patru ari pe care cultivam mazăre. O cumpărau la preţuri foarte
mari, pentru vremea aceea, să facă margarină pentru front.
Aşa bine nu s-a mai trăit la noi decât în anii ’70.
Venea nevastă-mea la prânz cu bunătăţi: 100 gr. de icre de Manciuria costau 5
lei, o baterie de vin între 12 şi 17 lei. Stăteam la masa mea, unde ningea tot
timpul. Treceau prietenii uneori, pe care îi izgo-neam, după ce îi lăsam să
„şterpelească” o votcă…
Asta e o tragedie existenţială. Din nefericire ea se
întâmplă la nivel mondial, nu doar în România. Noi abia suntem atinşi de aripa
singurătăţii. Nenorocirea singurătăţii e în azilurile de bătrâni, în spitale,
în fundamentala sărăcie care domneşte la sate şi în oraşe. Acum s-a realizat un vis al… comunismului: „Locuitori
de la oraş şi sate, în-frăţiţi-vă!” Suntem înfrăţiţi în sărăcie ca niciodată
altcândva.
Singurătatea, din punctul meu de vedere, e primejdios
de prezentă după o anu-mită vârstă. Oamenii care îşi pierd, în urma unor
tragedii, sprijinul copiilor, al rudelor sau al unor persoane dragi, ar trebui
să-l regăsească imediat, nemijlocit şi net, fără nici o condiţie, în
instituţiile statului. Dar la noi statul nu există decât sub forma rapacităţii,
care distruge ideea de dragoste, de prietenie, de compasiune.
Noi românii avem darul de a face din fiecare perioadă
una fundamentală, de… sacrificiu. Nu am trăit perioada când „domneau” moşierii,
dar o cunosc pe aceea când au pierit.
Oamenii sunt, în perioadele tulburi, fudamental răi.
Mai ales cei care au avut norocul – zic ei, eu zic distrugerea dumnezeirii din
ei – de a ajunge pe altă treaptă, au uitat de unde au plecat şi când fac binele
îl fac „să se vadă”, ca să arate că sunt darnici. Însă dărnicia e aceea pe care
a propovăduit-o Mântuitorul: „Fă binele ca şi când asta ţi-ar fi
menirea pe lume!”
Îmi pare foarte rău; e ţara noastră… ţara mea. Spun cu
ruşine că nu se face aproape nimic pentru copiii abandonaţi, pentru bătrâni sau
pentru oamenii năpăstuiţi de soartă. Priviţi dezbaterile din Parlament: Unde
ajung „ei”, totdeauna, cu un rânjet: „Hai să impozităm şi pensiile!...” Nimic
nu e mai scârbos pe lumea asta decât să-ţi dispre-ţuieşti înaintaşii.
CULTURA
Am învins, domnule, în revoluţie, nu-i aşa?! Am învins
cultura; i-am rupt botul... Acum a ple-cat din tristul
spectacol al lumii noastre, şi poetul Adrian Păunescu. Cu o zi înainte de a se
interna am vorbit cu el la telefon... „Ce faci?” – l-am întrebat; „Nu
prea bine; cred că trebuie să mă internez” .Cum vocea nu-i era de loc
schimbată, l-am admo-nestet prieteneşte: „Stai liniştit, că rămân eu în spi-tal
şi pentru tine!” Adevărul e că, de vreo jumătate de an, de câte ori vorbeam
cu el, îmi spunea că e bolnav. Mare poet şi un spirit cultural extraordinar!
Unul ca el se naşte o dată la un secol. Dacă...
După revoluţie o parte a intelectualilor s-a repezit
să se înfrupte din bunurile pe care orice re-gim le aruncă pe piaţă pentru a
momi personalităţi credibile. Ei, aceşti intelectuali, au pus, încet-încet,
mâna pe întreaga putere de influenţă şi manipulare, stăpânind prin cuvântul cu
cinci feţe, toate mincinoase. Uitaţi-vă la această falangă de intelectuali,
care cumpărată cu bani şi slujbe încearcă să-i ducă în tabăra vulturilor fără
aripi pe toţi oamenii în care sperai că domneşte ideea de demnitate şi
independenţă.
LA ANAFOARE
Generaţia mea venea după o uriaşă secetă. Şi-atunci,
Dumnezeu, care dă şi în-colţirea, a făcut această imensă falie - războiul - dar
a făcut şi punţile gândirii peste ea şi s-a putut salva această naţie. Iată că
azi rătăcim din nou şi drumul spre căldarea cu aur a stricat din nou
generaţiile.
Nu suntem nici noi, cei vârstnici, nici măcar acum,
deasupra unor întâmplări tragice. Nu! Suntem acolo, în vârtejul lor, la
anafoare... Adică vrem să tăiem drumuri de lună peste fluviul ăsta al
mârşăviei. Îmi amintesc un avertisment serios, spus în glu-mă, cu amărăciune, de
cineva: „Trecutul a fost oribil şi prezentul e îngrozitor! Noroc că
nu avem viitor!”
Speranţa mea şi a noastră e numai în tineri. Şi mai am
o mare speranţă: că bise-rica va curăţa acest neam de duiumul păcatelor în care
înoată.
Ca să fiu cinstit, orizontul meu de vârstă e limitat
şi doar cu „bătaia ochiului” mai pot ajunge la convingerea că lucrurile nu vor
rămâne aşa în veci. Până la urmă nici nu contează dacă eu sau generaţia de după
mine apucăm o schimbare în bine, contează să se producă. Dar, din nefericire,
tot noi suntem cei care-i petcetluim soarta; când se va produce va fi plătită,
cum s-a întâmplat mereu în istoria românilor, cu sânge.
Nu-mi place ca „strada” să stăpânească lumea, nu-mi
plac nebunii dezlănţuiţi, nu-mi place gloata, că e trădătoare... Da’ ferască
Dumnezeu!
LUMEA
Dacă toţi ne trezim mintea aşa, cu flori de măr,
credem că Dumnezeu ne ia drept îngeraşi, nu? Asta, a doua copilărie, este
căutarea Edenului. Eu cred, sau credeam când eram mai tânăr, că ţările mari te
incită mereu să descifrezi cunoscutul şi necu-noscutul, dar acum nu mai sunt aşa
de sigur, întrucât cucerirea spaţiului nu înseamnă şi cucerirea inefabilului.
Am văzut pe urmă că marile popoare mistice - ruşii de
exemplu - relevă minuni ale omenirii. Noi toţi am fost „spulberaţi” de ideea
lor militară, specifică imperiilor, care vor mereu să cucerească. Dar ruşii
sunt absolut minunaţi, cu inimi şi suflete mari. Ăştia sunt mai religioşi decât
noi, pentru că au epuizat ideea de căutare în spaţiu şi „merg” pe verticală.
Şi americanii au fost mereu pe drumuri. Ca să
cucerească spaţiul au plecat de la Atlantic şi-au ajuns la Pacific. Şi când
s-au întors totul era înţelenit în urmă şi-au luat-o din nou de la capăt.
Americanii îşi „satură”, prin căutarea în spaţiu, şi căutarea pe ver-ticală. Dar
nu au ajuns acolo. Pentru că au industrializat totul şi au tocat mărunt ideea
de divinitate. Se răzbună ceea ce le-au făcut indienilor şi războaiele… „pentru
pace”. De aceea au rămas oameni simpli şi oamenii simpli sunt sau analfabeţi
sau tâmpiţi…
În scriere nu există popoare, există omenire. E
fundamentală şi „omenirea ora-lă”, din care noi am adus foarte puţin în viaţa
modernă. Sau am băgat în fundal, prin miliarde de cărţi stupide, marile
înţelepciuni ale antichităţii. Câţi din noi mai citesc anticii, în afara celor
care studiază istoria veche sau istoria literaturii? Ori de acolo şi până azi
am involuat în multe direcţii. Spuneaţi că e vina programelor şcolare pentru
asta, dar eu cred că totul porneşte mai de departe. Adică de dincolo de
peretele şcolii - de acasă. Vedeţi dumneavoastră, dacă am fi o ţară în care
abundă cărţile, nu numai pe tarabe ci şi în case, am fi cu totul alţi oameni.
AMINTIRI LITERARE
Pe marele Bacovia, de numele soţiei căruia sunteţi
le-gaţi prin festivalul pe care i l-aţi dedicat, l-am văzut nu-mai de două ori – cu
doamna Agatha mă întâlneam des la şedinţele Uniunii Scriitorilor; poetul, geniu
unic, era un tip atât de ursuz, încât devenea fermecător numai când scăpa de
sub „supravegherea” doamnei Agatha.
Mai lua un pahar de vin în plus şi atunci deve-nea şi
el vorbăreţ. A fost unul dintre marii poeţi ai Ro-mâniei şi a murit sărac lipit.
Doamna Bacovia era fer-mecătoare, dar cred că-l ţinea strâns în gheară, nici nu mişca poetul. Nici n-avea unde să se ducă, era o mână de om. Aşa, ca
statuia pe care i-a făcut-o Constantin Po-povici la Bacău.
Am fost coleg şi cu fiul său, Gabriel. Numai trei
luni… Din liceele militare eu am eşuat la o şcoală de repetenţi din Bucureşti -
Pedagogică, nr. 2 - şi am fost chiar coleg de bancă cu Gabriel. În vacanţa de
Crăciun poetul l-a retras şi l-a dus la alt liceu…
Într-o vreme scriam la Casa de creaţie a scriitorilor
de la Mogoşoaia. De fapt mai mult trăiam, că eram tânăr şi credeam că
eternitatea îmi aparţine. Un tâmpit, cum suntem aproape toţi la vârsta aia… Se
mai aflau acolo, printre alţii, Tudor Muşatescu, Gherase Dendrino -
compozitorul, nea Lucică Grigorescu - marele pictor care a stat vreo 18 ani în
sudul Franţei...
Eu scriam mai mult noaptea şi fumam enorm. Într-o
dimineaţă, intoxicat de ţi-gări am ieşit să mă plimb prin livadă. Era în
aprilie, înfloriseră cireşii… Ceilalţi fă-cuseră şi ei o noapte albă. Tudor
Muşatescu, că îi era frică să nu moară în somn, avea un burduf cu oxigen la
subsuoară iar nea Lucică Grigorescu rămăsese de seara, în ha-norac, lângă şevalet
şi lada cu bere… I-am salutat şi am trecut mai departe. Când ajung la poarta
grădinii mă strigă Dendrino: „Fane, vino încoace!”. Am crezut că vrea
să-l duc în cameră, la etajul unu, pentru că scara nu avea balustradă. Iar
marele compozitor nu bea vin, nu bea bere; el bea rom. Bonul lui de masă arăta
cam aşa: Dimineaţa - un ceai, un ou, un rom, un rom, un rom, un rom, un
rom, un… coniac, pentru derută. La prânz – o supă, un rom, un rom, un
rom… un coniac. La fel şi la cină. Mă gândeam că i s-a făcut rău de la… masă.
M-apropi şi zice: „Măi, Fane, vreau să-ţi spun ceva; da să ţii minte!
Cine ţi-o spune că bătrâneţea-i frumoasă, să-l bagi în mă-sa! Atât am
vrut să-ţi spun…”
Aceşti oameni, care aveau mai puţin decât vârsta mea
de acum, trecuseră prin toate capcanele socialismului şi comunismului;
suferiseră, dar rămăseseră senini, dea-supra „cauzelor”, deasupra micimii
omeneşti, şi-şi vedeau de treburile şi de arta lor.
Prin 1972 scriam la Athene Palace, chiar aşa
pronunţam, noi pofticioşii, cum se scrie, după o „melodie”
scornită de Petru Dumitriu: „Hai la Athene Palace/ Unde foarte mult
ne place”. Acolo eu îmi luasem o masă, la care lucram, în colţul ce dădea
spre Calea Victoriei. Treceau, bineînţeles toţi zmeii pe lângă mine, încercând
să mă in-cite: Băieşu, Nichita, Hagiu, Dan Spătaru… „Mă, uite, ăsta lucrează!
Ieşi mă de-a-colo!” „Nu ies, domnule!”
A fost o vreme în care se părea că literatura îşi
regăsise elenurile. Când şi-a lansat Blaga o carte, şi altădată prietenul meu,
Labiş, s-a făcut coadă, pe Magheru, care ajunsese dimineaţa până aproape de
Teatrul Naţional.
MI-E DOR
Altădată, la vremea asta eram prea vinovat de
adolescenţă şi de poezie. Scriam cu condei de trandafir, condei de viţă. Dar
s-a dus...
Îmi amintesc că pe vremea când o luam la ureche cu
zulufi de călţunică şi când ulcelele se învârteau, coapsă la coapsă prin
dreptul ochilor mei. Eram mai stăpân pe vorbă... Acum sunt mai exaltat;
bătrâneţea dă o exaltare imbecilă. Cei care cred că i-am înşelat cu vorba nu au
decât să mă înşele şi ei pe mine. Însă Dumnezeu e mare şi le lasă tuturor loc,
dacă vor să îmbunătăţească şi să cizeleze cuvântul.
Mie acum ştiţi de ce mi-e dor, ca oricărui nebun? Mi-e
dor şi aş pleca - spre unde credeţi? - într-un oraş din Turcia, Erzurum, oraş
al trandafirilor, unde mi-aş cum-păra un cal alb, vreo sută de râşniţe de cafea,
şi-aş trece în Rusia ca să schimb râşniţele pe vodcă, iar pe urmă m-aş duce pe
la Rostov pe Don ca să dau de urma lui Şolohov, unul dintre cei mai mari
scriitori ai lumii; pe urmă aş coborî în Crimeea, să-mi adăp calul la fântâna
din Bahcesaray. Ca să vedeţi ce sămânţă de tătar zace într-un brăilean...
De fapăt eu sunt omul străduţelor târzii, al
bisericilor afundate în pământ până la brâu şi al pâinii frământate cu sânii de
toate femeile pe care le-am iubit. De-aici mi se trage boala... Mie mi-au
plăcut numai fetele care m-au trădat. Nimic nu e mai fru-mos în viaţă, la
bătrâneţe, decât amintirea fetei care te-a trădat. Măcar o ţii minte...
Dumneavoastră, în Muntenia, sunteţi în Occidentul
nebulos; noi ăştia, de la Brăila, batem spre Orient. Eu chiar mă cred, uneori,
în tavernele de acolo, ca un vechi fumător de pipă stinsă. Aşa am ajuns. Noroc
că pipa e din chihlimbar roşu de Colţi. Dar, dacă tot am vorbit despre pipă...
Voi, buzoienii i-aţi făcut cadou lui Stalin, când a
împlinit 70 de ani, o astfel de pipă. Am văzut-o cu ochii mei, în muzeu. Am
vrut s-o fur, dar era păzită... Aşa că o să vă purtaţi osânda până în capul
veacului.
VERSANŢII ÎNTUNERICULUI
Nu se află nicăieri drum mai frumos decât cel al
întoarcerii acasă. La capătul lui e Vârful cu Dor. Acolo cresc înalte zâmbetul
şi disperarea. Amândouă alcătuiesc iu-birea.
Când mă apuc să scriu pe patul de spital trăiesc din
plin senzaţia de irealitate. De pe tristele praguri de fum ale tuturor drumurilor
nu răsună decât întrebarea: „A fi, sau a nu fi?”
„Plumbul” lui Bacovia îl înţeleg abia acum. Sigur, el
avea un dar straniu de la Dumnezeu, era o figură cu pata înţeleaptă a
întunericului pe ea. Căuta altceva, alte minuni ale lumii. Versul din Note
de primăvară: „Mugur alb şi roz şi pur” - spune despre copilăria lui
care se petrecuse pe versanţii întunericului. Da’ asta era construcţia
genetică…
Pe când, acum, construcţia istorică şi socială e
improprie exploziei de bucurie sau zâmbetului, care şi el a devenit întunecat,
la români. Păcat!
Eu nu mai pot să merg de vreo 2- 3 ani; stau numai
prin spitale şi n-am mai văzut miei albi de Anul Nou. Bine, nu poate să-i aducă
omul la mine la uşă, dar aş vrea să văd un ied căruia îi cresc corniţele. Iezi
sunt, dar nu mai sunt oameni care să-i pri-vească.
Comentarii
Trimiteți un comentariu