Vă propunem un poet - IONUŢ CALOTĂ

Vă propunem un poet

Ionuţ Calotă

sau

despre eternitatea secundei

Ionuţ Calotă a debutat editorial în anul 2017, cu volumul „Cum să supravieţu-ieşti în dragoste” (Ed. Art Creativ – reeditare în 2018), pentru care a obţinut: Premiul de DEBUT la Festivalul Naţional „Virgil Carianopol”, Premiul de DEBUT  la Con-cursul național de volume „Poezia – Oglindă a sufletului”, Premiul pentru volum la a XXX-a ediție a Concursului Național de Literatură „Eminescu la Oravița” şi Premiul de DEBUT al Editurii Art Creativ.

În anul 2018 publică la Ed. Eurostampa volumul „Manifest pentru globalizarea poeziei” (ED. Eurostampa) şi volumul „Cum am salvat lumea” (Ed. Sitech).

Anterior publicase în mai multe volume colective şi antologii: „Ziua când am semănat cu tine” (Ed. Art Creativ – 2014) împreună cu poeta Daniela Toma, „Poemia” - 2015, „Preludii pentru fluturi” - 2015, „Timpul pietrelor preţioase” - 2016 ,  „În dreptul luminii” -  2017 etc.

Publică, de asemenea, în revistele: „Argeş”, „Actualitatea literară”, „Litere”, „Urmuz”, „Sintagme literare” ş.a.m.d.

Participă activ şi organizează evenimente literare, iar în anul 2019 a lansat revista  „Monitorul de poezie”, pe care o coordonează în calitate de director.

***

Poezia lui Ionuţ Calotă este, deja, una de maturitate, echilibrată şi, în egală mă-sură, boemă, hoinărind prin ascunzişurile lumii aflată, cum spunea Fănuş Neagu, „la anafoare”: „gândul meu a sărit în stradă/ şi acum trece în goană/ din gură în gură”; Sau e: „o carte goală/ în timp ce o scriu/ scrisul meu/ zgâlţâie lumea/ iar versurile ne şuieră pe la urechi/ precum gloanţele oarbe”.

Fin observator, durut de complicitatea oamenilor cu lucrurile: „ai apăsat o tastă pe telefon/ şi afară a început să ningă (...)/ dansez/ prin lanurile de monitoare uzate/ de peturi strălucind în soare(...)/ televizorul nu mai vorbeşte/ blenderul a orbit...”, Ionuţ Calotă se „închide” în alteritatea poetului, încercând, din „turnul de fildeş” să recreeze universul după chipul şi asemănarea melancoliei sale: „mergi somnambul/ pe calea lac-tee a rahovei/ nu ai mai aflat de mult/ nimic despre tine/ îţi semeni tot mai mult/ porţi aceeaşi ochelari defecţi/ curând ţi-ai dat seama că eşti / de unică folosinţă”

Interesant este faptul că TIMPUL nu este, pentru poet, doar „trecere” ci şi, sau mai ales, veşnicie a fiecărei secunde: „dar îţi spun că nu trebuie să ne mai temem/ până la urmă vom rămâne toţi/ în veşnicie (...)/ uneori mă întorc în camera veche/ unde/ bu-nica dă gust mâncării/ cu lacrimi sărate”; Sau: „mă aflu într-un spital/ stau la coadă, pe un hol fără capăt/ şi ascult cum se laudă fiecare / cu boala lui, cu viaţa lui/ doctoriţa as-ta pare de 100 de ani/ ca şi cum ea ar fi însuşi spitalul/ unul de stat, cenuşiu şi ridat”. Ceea ce face ca moartea să nu existe decât atâta timp cât trăieşti.

Singura fericire posibilă, pentru cineva care îşi asumă riscul vitezei luminii interioare, este viaţa trăită: „ca un melc/ adulmecând cu ochii/ trupurile lichide”

Lucian Mănăilescu

POEME DE IONUŢ CALOTĂ

POEZIE DE PE STRADĂ

azi dimineaţă

m-am găsit pe mine însumi

acum mă plimb ca un ecou

prin camerele pustiite

sunt străpuns de o săgeată şi gol

gândul meu a sărit în stradă

şi acum trece în goană

din gură în gură

iar ţipetele străzii intră în mine

ca nişte cuie ruginite

azi dimineaţă m-am văzut pe mine însumi

identic ca în urmă cu o sută de ani

acum ascult în eter aceeaşi

tristeţe sfâşietoare

a poeţilor

în acest timp oamenii de zăpadă

coboară încet în pământ

iar luna

îşi sapă singură groapa

eu mă privesc pe mine însumi

în timp ce învârtesc o manetă

acum toată lumea se rostogoleşte

toţi cei de deasupra

se prăbuşesc

absorbiţi de vulcani

acum mai am cu mine doar câteva mere

şi o carte goală

în timp ce o scriu

scrisul meu

zgâlţâie lumea

iar versurile ne şuieră pe la urechi

precum gloanţele

oarbe

ARTIŞTILOR CU TRUP ZBURĂTOR

e obositor să dormi

trimis la colţul lumii

de soarele nopţii

te-a despicat şi te-a lăsat aşa

să-ţi curgă toată inspiraţia

agăţat în cârligele de rufe

ale întrebărilor

rămase fără răspuns

vine în somn un miros de hârtie

impregnată cu alcool

un început de adormire ameţitoare

mergi somnambul

pe calea lactee a rahovei

nu ai mai aflat de mult

nimic despre tine

îţi semeni tot mai mult

porţi aceeaşi ochelari defecţi

curând ţi-ai dat seama că eşti

de unică folosinţă

că nu poţi să te reciclezi

eşti nevoit să fii mereu altul

întotdeauna acelaşi

dar îţi spun că nu trebuie să ne mai temem

până la urmă vom rămâne toţi

în veşnicie

cu trupurile înghesuite

într-un mic ecran insalubru

VEŞNICII

uneori mă întorc în camera veche

unde

bunica dă gust mâncării

cu lacrimi sărate

apoi îşi strigă răbdătoare nepoţii

cu numele părinţilor

în timp ce îşi leagănă prăjiturelele ei celebre

pe lungul drum care duce către masa

unde poftele noastre aleargă deja vesele

bunicul se aşază mereu ultimul pe scaun

el îşi varsă domol sângele fierbinte în căni

şi mângâie atent pământul netăcut

din oalele crăpate de sete

uite aşa liniştea noastră se lipeşte de pereţi

iar aerul camerei se preschimbă în cuvinte

ce ne vor hrăni mai târziu

toate nopţile

CONCENTRAT DE POEZIE

azi a plouat

la televizor

la ştiri au înfrăţit

toamna cu vara

norii stau nituiţi

în puncte de suspensii

şi capitonează cerul

din ecran

cu solzii lor nostalgici

e furtună

spune crainicul

vara îşi ridică fustele ude

pe mine soarele mă caută

prin ferestrele zăbrelite

şi-mi usucă gândurile

acum am căzut

în plasa lui de fluturi

şi visez

ploaia asta inutilă

din nori de cerneală

MĂ ÎNTREABĂ MAMA

mă întreabă mama ce mai fac

nu ştiu ce să-i zic

un selfie cu oraşul

nu pot să-i spun că mă aflu

într-un spital

stau la coadă, pe un hol fără capăt

şi ascult cum se laudă fiecare

cu boala lui, cu viaţa lui

doctoriţa asta pare de 100 de ani

ca şi cum ea ar fi însuşi spitalul

unul de stat, cenuşiu şi ridat

holul are gresia aşezată

ca o tablă de şah cârpită

până am intrat la medic am jucat

toate partidele posibile

chiar şi vremea asta e azi în călduri

e foarte fierbinte în cabinet

respir un aer de sticlă

iar în loc de consultaţie

am fost pus să citesc o poezie

azi mi-a fost foame de litera a

aşa am aflat că sufăr

de inimă mărită

am primit o cutie mare cu pastile

pe care nu scrie nimic

singurul loc unde se contruieşte

în acest colţ uitat al lumii

este biserica

moartea există

doar cât timp trăieşti

NU MAI E TIMP

nu mai e timp de nimic

trebuie să mergem mai repede

mai repede

contează doar să accelerăm

nu mai e nimic de făcut

toate obiectele ajung instant

la groapa de gunoi

fiindcă se uzează înainte

de a fi inventate

iar arta este doar un efemer

salt mortal

drumurile nu mai duc nicăieri

nu mai există nicio direcţie

toate porţile s-au închis

nu mai e timp să iubim

am intrat într-un

sex giratoriu

CONTUR CONTORSIONAT

urăsc să mi se cârpească pielea

palmele mele sunt acum

două ceşti de porţelan

desperecheate

coapsele mele sunt

străvezite

m-a anesteziat doctoriţa albă

m-a exorcizat

cu parfumul ei

de lebădă coaptă

acum parcă mă preface din bucăţi

parcă îmi zugrăveşte ea

tot corpul meu umed

dar varul se scutură inutil

de pe mine

în dimineaţa asta am ieşit puţin

din mine

am rămas cu eul gol

am ieşit prin ombilicul uşii deschise

doctorul nebun

mi-a scos vena

şi mi-a pus-o în palmă

să mă pipăi pe dinăuntru

CONDAMNARE INIŢIALĂ

nu soldatul acela m-a ucis

glonţul lui încă mai pluteşte în aer

în drumul către inima mea dezbrăcată

nu acel lup m-a sfârtecat

gura lui tot mai continuă să se deschidă

cu colţii scrâşnind de furie

nu acea biserică m-a îngropat

zidurile ei încă mai explodează

într-un cerc colorat

deasupra capului meu

nici acel potop nu m-a inundat

şliţul cerului încă se deschide

zdrenţuit de fulgere rebele

cea mai fulgerătoare e viaţa

chiar înainte de a mă naşte

ea m-a condamnat să dispar

AZI SUNT O PLANTĂ

azi sunt o plantă

zăpezile mă urmăresc

ca nişte turme de oi

pe cer o femeie leneveşte

întinsă în locul soarelui

sângele curge din ea

ca o eşarfă roşie

azi trăiesc şi eu ca un melc

adulmecând cu ochii

trupurile noastre lichide

câteodată gândesc ca un animal

desenez în aer chipul tău

dar într-o zi voi trece atât de uşor

prin pielea lucrurilor