POEŢII LUNII MARTIE

CALENDAR SUBIECTIV

POEŢII LUNII MAI

Lucian Blaga

(9.05.1895 – 6 mai 1961)

SCRISOARE

Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rând,
dar cocoşi au cântat de trei ori în noapte -
şi-a trebuit să strig:
Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat?

Sunt mai bătrân decât tine, mamă,
ci tot aşa cum mă ştii:
adus puţin de umeri
şi aplecat peste întrebările lumii.

Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină.
Numai ca să umblu printre lucruri
şi să le fac dreptate spunându-le
care-i mai adevărat şi care-i mai frumos?
Mâna mi se opreşte: e prea puţin.
Glasul se stinge: e prea puţin.
De ce m-ai trimis în lumină, Mamă,
de ce m-ai trimis?

Trupul meu cade la picioarele tale
greu ca o pasăre moartă.

NOAPTE LA MARE

Valul mai bate, același.

Raza e trează în turn.

Cald e nisipul pe plaje,

numai puțin dacă scurm.

Noaptea-i tîrzie, de august.

Orele - horele tac.

Cugetul, cumpăna, steaua

grea judecată îmi fac.

Murmură dor de pereche,

patima cere răspuns.

Ah, mineralul în toate

geme adînc și ascuns.

Sarea și osul din mine

caută sare și var.

Foamea în mare răspunde,

crește cu fluxul amar.

Margine-mi este argila,

lege de-asemenea ea.

Sînt doar metalul în febră,

magmă terestră, nu stea.

Capăt al osiei lumii!

Rogu-te, nu osîndi!

Vine cîndva și odihna

ce ispășire va fi!

Vine cîndva și odihna

ce ispășire va fi

anilor, aprigei sete,

febrei de noapte și zi.

EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid

cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Lumina altora

sugrumă vraja nepătrunsului ascuns

în adâncimi de întuneric,

dar eu,

eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -

şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna

nu micşorează, ci tremurătoare

măreşte şi mai tare taina nopţii,

aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare

cu largi fiori de sfânt mister

şi tot ce-i neînţeles

se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari

sub ochii mei-

căci eu iubesc

şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

IZVORUL NOPŢII

Frumoaso,

ţi-s ochii-aşa de negri încât seara

când stau culcat cu capu-n poala ta

îmi pare

că ochii tăi, adânci, sunt izvorul

din care tainic curge noaptea peste văi

şi peste munţi şi peste seşuri

acoperind pământul

c-o mare de-ntuneric.

Aşa-s de negri ochii tăi,

lumina mea.

VENIŢI DUPĂ MINE, TOVARĂŞI!

Veniţi lângă mine, tovarăşi! E toamnă,

se coace

pelinul în boabe de struguri

şi-n guşe de viperi veninul.

C-un chiot vreau astăzi să-nchin

în cinstea sălbaticei mele minuni, care pleacă

lăsându-mă singur,

cu plânsul,

cu voi,

şi cu toamna.

Veniţi mai aproape! - Şi cel care are

urechi de-auzit să audă:

durerile nu sunt adânci decât atuncea când râd.

Să râdă deci astăzi în mine

amarul

şi-n hohote mari să-şi arunce pocalul în nori!

Veniţi lângă mine, tovarăşi, să bem!

Ha, ha! Ce licăreşte-aşa straniu pe cer?

E cornul de lună?

Nu, nu! E un ciob dintr-o cupă de aur,

ce-am spart-o de boltă

cu braţul de fier.

Sunt beat şi as vrea să dărâm tot ce-i vis,

ce e templu şi-altar!

Veniţi lângă mine, tovarăşi! Că mâne-o să mor,

dar vă las moştenire

superbul meu craniu, din care să beţi

pelin

când vi-e dor de viaţă,

şi-otravă

când vreţi să-mi urmaţi! - Veniţi după mine, tovarăşi!

Gheorghe Istrate

(11.05.1940 – 2 septembrie 2017)

OASE DE FLUTURI

sânt timbre ale morţii mici volante

ei ară timpul zilei şi-l reduc

vărsând în flori - calicii delirante -

suspinul mătăsos de eunuc

ei trec pedepsitor prin rana noastră

îngălbenind în gerul prematur –

şi ninge-adeseori prin ora vastă

cu oasele lor albe de azur...

patrule sânt bătătorind lumină

în depărtarea surdă dintre zei,

mici dezertori prin cerul de rugină

cu lanţurile morţii dupa ei

cruci fragede foşnind în zbor timid

ferestre moi prin amintiri secate -

polenul lor bolborosind în vid

pe-un sâmbure plutind în bunătate

i-am aşteptat, odaia a vuit

de lipsa lor - dar ceasurile sparte

cu faţa s-au întors în infinit

ca nişte soli în ţările cu moarte.

CENUŞA ŞARPELUI

La vârsta unui sâmbure chemat

să crape-n noaptea nopţilor o uşă,

lovit de aştri iar m-am întrebat:

de ce miroase clipa a cenuşă?

De ce pe flori cad aripi moi în zori,

de ce un om renunţă şi dispare,

de ce lumina veşnicilor sori

se stinge-n carnea noastră şi ne doare?

Vai, Şarpe, veacul mă provoacă blând,

va trebui să intru în săgeată,

mătasea vremii să o sparg adânc

cu timpul şiroindu-mi lung în pleată.

Copilul cere-o mumă şi un sân

deşi singurătatea-n buză-i curge,

el îndemnat de şarpele străbun

din carne laptele răstit şi-l zmulge.

Mă poartă nebuneşte o quadrigă

de-a valma cu-ntunericul din stea,

prin trupul lumii cineva mă strigă

şi sparge reci lumini în carnea mea.

Astfel rănit de vulturul etern

ce-mi zboară lung prin sângele fierbinte

aud cum site uriaşe cern

prin noi bătrâne trupuri de cuvinte.

Grăbiţi mi-s anii. Veacul încă e.

Lumina ca un şarpe bate-n uşă.

Mă-ntorc în mine şi mă-ntreb: de ce

miroase clipa totuşi a cenuşă?...

RITUAL

(amiroase)

amiroase Doamne amiroase

timpul vechi îmbătrânind pe oase

anii mari cât marea desfăcută

peste putrefacta noastră plută

amiroase Doamne amiroase

timpul vechi cu-mpletituri de rase

vărsături de neamuri supte-n delte

înroşind nisipurile fierte

voci târzii amurguri dilatate

peste frageda eternitate

amiroase Doamne amiroase

a Iisus a ceruri fără oase

a veşmânt înconjurând în gând

frigul mare-al Domnului cel Blând.

LIMITĂ

eu port mereu un fel de frică-n voce

rostogoliri desprinse din abis

stau îngropat cu toată viaţa-n vis

ca un copil în slava lui precoce

lumina Doamne n-are început

eu sunt fragmentul ei dinspre tăcere

sunt plumbul ce refuză prins în cnut

să taie-n trup cămaşă de durere

eu Doamne tot mai traversez recrut

războaiele virtuţii ce se cere

cu sufletul captiv într-un sărut

cu-otrava armelor prelinsă-n miere

la adăpostul vieţii mele

se-ntâmpă-n întuneric stele...

MARELE CÂNTAR

hai să vâslim copile înapoi

să-mpingem calul din cuvânt în sânge

să rupă umbra care ne tot strânge

în hamurile-i aspre pe-amândoi

acolo-n rouă iarba tot mai plânge

ea ne aşteaptă cu cearşafuri moi

să ne desprindă talpa din noroi

să ne ferim de-ngheţul ce ne-ajunge

hai să vâslim spre calul tutelar

prin el destinul nostru luminează

alunecarea-n marele cântar

ce ne măsoară pururea o rază

vai pruncule zăpada n-are rost

noi mirosim a păsări care-au fost

RITUAL

(bocet)

maica mea lumina mea

rana mea de-a pururea

mi-am făcut din dor o stea

să mă-mbrăţişez cu ea

maica mea lumina mea

din ţărâna mea bolnavă

ţi-am pus candelă şi slavă

din pământul meu sfielnic

ţi-am pus smirnă şi jertfelnic

vinovare vinovare

haina mea e în rugare

că se strânge peste mine

precum stupul pe albine

şi-năuntru nu e nime’

când va fi cândva să mor

mă voi face un izvor

ca să umblu sub pământ

cu picioare de argint

să te plâng să te găsesc

în mormântul tău regesc

fiindcă te-am cătat în stea

dar în stea nu se murea

acolo se nemurea

maica mea lumina mea

rana mea de-a pururea

Constantin Petcu

(16 mai 1949 - 6 nov. 1998)   

TIGROAICA BĂTRÂNĂ

în fond nu sunt decât închis în această cuşcă a trupului

a tot ce mă înconjoară a aerului – cum scrie Passi –

a orizontului şi a cerului de aici/ de dincolo

de mine/ deci ea mă priveşte/ tigroaica bătrână

şi în ciuda zăbrelelor ea muşcă din mine

se hrăneşte copios mai ales când îi vin la rând

celelalte fiinţe închise în cărţile lor mai mari sau mai mici

ah tocmai acum a muşcat din mâna pe care

o întinsesem să prind peştele ascuns în apă

de mult vreau să-l prind! el adânc se ascunde

nu-l pot exprima în această stare/ ah

tocmai când era să-l înhaţ

tigroaica bătrână mă prinde de mână

şi nu am scris decât aceste cuvinte:

„ solzii peştelui/ zburat în adâncuri”

PIRAMIDELE

eu am lucrat la piramide

mă încovoiam printre sclavii aceia

căram cu spinările asprele lespezi

le zideam cu sudoare cu sânge

se înălţa piramida şi pe măsură

ce se apropia de cer spinarea mea

se încovoia pătundea lent în pămnânt

devenea astfel neînduplecată şi

obişnuită cu pământul ridicat spre cer

răsărea în alte ere şi continente

până aici acum născut pe acest pământ

sunt gata de lucru, priviţi

cum se înalţă în jurul meu piramidele.

PERON

împotriva spațiului

un pas o secundă un gând

la capăt tu mă aștepți

ca o pasăre fără aripi

ca un timp

care moare în noi neparcurs

și poemul se întoarce în sine ca un melc

iar tu ești aerul lui

un poem în care nimic nu

se sfârșește care nu există în afară

în care te-am închis / fiindcă așteptarea

este singurul lui paradis

Geo Dumitrescu

(17 mai 1920 - 28 septembrie 2004)

DE DUPĂ LAMARTINE

- „Cercetaţi, urmăriţi, prindeţi!”

dădusem dispoziţii severe

să mi se-aducă fără întârziere,

numaidecât,

fata ce mă iubea cântând, nu de mult

ce mă iubea permanent,

cu de la sine putere, şi pentru care

crescusem cu aproape

doi centimetri, mândru

şi atât de tânăr încât

toată lumea îmi spunea «bună ziua»

de doua ori, pentru fiecare obraz

(«bună ziua» şi «bună ziua»),

sau poate pentru două persoane

(«bună ziua» căprui şi «bună ziua»

albastru), zărind-o şi pe ea

în ochii mei ...

- Vino! - i-au spus, găsind-o

după lungi cercetări –

te cheamă Dumnealui, te aşteaptă

în prag, tânăr în permanenţă –

o să-ţi ceară socoteală

pentru tot ce-ai risipit din ceea ce

era al lui în exclusivitate ...

Şi iat-o ! O priveam nedumerit.

Ciudat! Mi-am spus. Semăna

cu o veche strecurătoare de supă

aşa cum am văzut odată într-un film

cu Chaplin. – Ce mai faci?...

- Ăl mare e-ntr-a XI-a, zicea.

(Ce vorbe fără sens!) Ascultam cu uimire

şi parcă mi se făcea foame

şi parcă mi-aş fi cumpărat

un covrig cu sare,

sau orice alta aureolă comestibilă,

ca să-mi aduc aminte

în mod violent, cu stridenţă,

de inelul subţire de logodnă,

brumat de întârziate candori,

ca să-mi pedepsesc sufletul,

braţul netrebnic, desprins «atunci»

de pe talia ei tremurătoare –

o, braţul ticălos mi l-aş fi pedepsit

ca Mucius, cu ură amară întinzându-l

în flacăra nimicitoare de dragoste

a sfântului aragaz obştesc,

odioasa caleaşcă de nuntă ...

Era o doamnă între două vârste ...

Ah, ştiu, sunt vinovat eu singur ! –

să fi strigat atunci, să fi strigat,

aşa cum mă-nvăţase bunul poet :

«O, vreme, curmă-ţi zborul, şi tu,

prielnic ceas, opreşte-te !»... -

şi timpul se oprea, e-aproape sigur,

şi lucrurile n-ajungeau aici ...

(O, Doamne, lacul, vremea !...)

Dar poate nu e ea ! – poate e numai

o stranie părere, o mătuşă ?...

Vezi bine, nu e ea –

adio, doamnă, naştere uşoară !...

AFRICA DE SUB FRUNTE

Numai veşti rele mai aştept.

Numai veşti proaste mai pot aduce :

a mai murit un copac,

a mai plecat o pasăre,

cineva şi-a tăiat sufletul într-un

ciob de oglindă,

undeva, în continentul iubirii

au năvălit oamenii-cangur ...

Toate vânturile bat de-a-ndărătelea,

zicând că trebuie îndreptaţi arborii

pe care tot ele i-au strâmbat. Şi astfel

mortalitatea arborilor

a crescut înspăimântător –

căci nimic, o, nimic nu se poate îndrepta

fără încuviinţarea sevelor,

şi tot ce se-ndreaptă cu de-a sila

se frânge ...

De aceea, nu mai aştept decât veşti rele –

se vor distinge probabil şi focurile rămase,

va creşte păr aspru de cal

pe ultimele frunţi albe, strălucitoare,

nesfărâmate încă de ciomege,

şi ultimele cântece în păduri

vor fi ale gorilelor-lupi ...

Până atunci, toată lumea trebuie

să se scarpine individual –

aşa e legea, aşa e obiceiul

înainte de moarte. Nu stăruiţi,

nu se acordă nici o dispensă –

doar ciungii au nevoie să se scarpine

reciproc, cu botul sau cu picioarele ...

Şi între timp a mai murit un copac,

a mai plecat o pasăre,

cineva şi-a tăiat oglinda

într-un ciob de suflet,

şi oamenii-cangur se înmulţesc

în buzunarul de la spate al lumii ...

Numai veşti rele mai aştept.

LIBERTATEA DE A TRAGE CU PUŞCA

În groapa neagră, poate chiar într-un cimitir,

oamenii, prietenii mei înarmați, își ascultau propriile șoapte -

toți erau murdari, slabi, și patetici ca în Shakespeare,

își numărau gloanțele și zilele și nădăjduiau un atac peste noapte.

Atunci, a ieșit luna, fără cască, de undeva din bezna ghimpată;

dar oamenii n-au căzut cu fețele la pămînt,

ci au aprins țigările, discutînd despre libertatea de a trage cu pușca,

rezemați comod în groapa neagră sau poate chiar pe

cîte-o piatră de mormînt.

Sînt sigur că unul din ei eram eu -

de altfel, astăzi mi-am găsit în sertar, printre

manuscrisele fel de fel,

pistolul meu ghintuit, cu douăzeci și patru de focuri,

cu care am participat la asediul Trebizondei, dacă nu mă-nșel.

Doamne, ce de isprăvi am mai făcut și-atunci !...

Ca un erou din Sadoveanu, eram viteaz și crud :

țin minte să fi ucis trei sute șaizeci de dușmani într-un singur asalt -

ah, răcnetele mele de mînie și triumf și-acuma mi le mai aud!...

La Waterloo eram cu bietul Bonaparte cabotinul,

rostandizînd pe pragul unui veac ;

viteaz și inutil și graseiat la culme,

luptam și-atuncea - ce era să fac ?

*

Degetele strîngeau o țigară fumată de mult.

În, groapa neagră, ca niște pietre, cădeau ultimele cuvinte.

Prietenii mei înarmați și patetici mă ascultau uluiți,

rezemați comod de pietrele de la morminte.

Paralel cu noi, dedesubt, oameni își dormeau veșnicia -

și ei discutau despre libertatea de a trage cu pușca,

după fiecare măcel !...

Dar, pe pistolul meu cu douăzeci și patru de gloanțe !, luna mi

se pare aceeași

cu care am participat la asediul Trebizondei, dacă nu mă-nșel!..

PORTRET

Acum pictez un tablou mare -

vreau să-mi fac un autoportret.

Aici o să desenez inima - o gămălie de chibrit,

aici, creierul - un aparat sacru și concret.

Undeva vor fi neapărat nasul, gura,

n-are nici un sens să omit ochii - două semne de întrebare,

aici în colț o să-mi pictez gândurile -

o claie informă de rufe murdare.

Pieptul - o oglindă cu poleiul zgâriat -

va lăsa să se vadă interiorul

(cu totul neinteresant, în definitiv),

sus, sprâncenele iși vor schița zborul.

Două aripi vor fi probabil și urechile,

fruntea cutată - o scară către infinit,

buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate

obsesia roșie a sărutului-mit.

Un ochi atent va mai putea zări, în fine,

cicatricea unei găuri în frunte,

sau, în maldărul recuzitelor inutile,

ceva ce ar putea să semene a ideal sau a munte...

Adi Filimon

20 .05.1965

DIN CE TRĂIESC NU ŞTIU 

mâinile mele sunt fuioare de fum
dacă le respir am de două ori mai multă
moarte ca alții
capul zace pe partea în care
bate vântul mai tare
fața ia forma
aluatului pâinii
nu mă strigă nimeni
și eu aș vrea
să mă strige un glas de fiu
stau pe marginea lumii
sfinxul se cioplește singur
din piatră
nu are inimă (mă-ntreb și-mi răspund)
n-are
nu are inimă
n-are

ROIUL                                       

undeva pe pământ plânge o femeie cu ochii albaştri
neînchipuit de frumoasă
ca o mireasă îşi ţine palmele albe la gură
şi gura se toarce într-un fir de mătase strălucitor de alb
toate sunt ale ei de la naştere şi până la moarte
toate i s-au dăruit ei în semn de pace
e aşa de linişte că simt cum alunecă lacrima pe obraz
cum se-mpiedică într-un rid fin şi-apoi fuge spre nesfârşit
de ea atârnă o lume întreagă
de lacrima asta limpede se agaţă copiii făcuţi şi nenăscuţi
îi văd cum îşi spală feţele
şi pleoapele nedeschise niciodată au spasme cumplite
lumina încă nu s-a născut pentru ei
mai trebuie un timp în care măruntele celule de fagure
să-şi mănânce larvele
ce va fi va fi
căci femeia neînchipuit de frumoasă încă plânge cu nenăscuţii
şi ţese de când se ştie un voal de mireasă

DIMINEŢILE NOASTRE SUNT CALDE ŞI MOI CÂND

mă desprind încet de tine şi fur puţin timp din nesomn

rup din Baudelaire câteva pagini şi fac pahare artizanale

risc să-ţi aduc aşa dimineaţa cafeaua la pat

sunt vinovată de nesomn şi vinovată de iubire

te iau cu mine pe insula mea şi-n lumea de cuvinte fluide

ce se topesc pe buze când le bei în cafea

te las cu dimineaţa asta moale şi caldă

când îmi cauţi parfumul pielii-ntre perne

descoperi că se nasc mii de fluturi ce trec

din insula mea în tine şi bat nebuneşte-n stomac

MEDITAŢIE

în camera mea nimeni nu mai taie norii în două
știu că după ei se ascunde
un soare mare și galben
când mi-e bine mă ridic în piciorul cel bun
și sfâșii cu unghiile perdelele de neon
pentru un ceas sau două soarele galben
se topește în mine
și eu am pielea așa de galbenă că mi se face frică
unde mi-o fi sângele unde mi-o fi gândul
trebuie să mă adun dintre pereți și să mă rescriu
cineva mi-a spus că meditația ajută
și meditez
merg pe străzi opulente cu jgheaburi pentru ploaie
e așa de curat că văd fibrele asfaltului sub tălpi
ești din cristal naivo ești din nisip topit
vezi prin tine ca prin sticlă îmi spune un trecător
ridic brațele și mă uit prin mine dar nu mă văd
sunt prea absorbită de minune
și mă lovesc de alt trecător
am o fisură în piept și alta în frunte
merg mai departe cu străvezimea până ajung acasă
și văd în patul meu zăcând
o femeie adâncă și-ntunecoasă ca marea

Tudor Arghezii

(21 mai 1880 – 14 iulie 1967)

DE-ABIA PLECASEŞI 

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

OSEMINTE PIERDUTE 

Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.

Atât amar de ani e de atunci!
Glicină tu, florile-ţi arunci.

A mai venit de-atuncea să vă asculte,
Voi plopi adânci, cu voci şi şoapte multe?

Voi aţi rămas întorşi tot spre apus,
Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus.

N-o mai zăriţi, din vârfuri, nicăieri?
Ştiţi voi ce vorbă este vorba „ieri”?

La poartă, umbr-aceluiaşi ştejar,
Mă rog, intrând de domnul grădinar.

Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu,
Tu curgi, fântână, pe trecutul meu.

Şi toate sunt precum le-am cunoscut,
Rămase-aşa, ca dintr-un început.

I-am spus că vreau să caut un mormânt,
Pe care l-am săpat, de mult, cântând.

Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormântul nimănui.

ÎNTRE DOUĂ NOPŢI

Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie

Afară bătea vântul. Afară era ploaie.

Şi mi-am săpat odaia departe sub pământ.

Afară bătea ploaia. Afară era vânt.

Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră.

Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.

S-a ridicat la geamuri, pământul până sus.

Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus.

Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,

Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl.

Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,

Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât.

Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.

O stea era pe ceruri. În cer era târziu

DE-A „V-AŢI ASCUNS”

Dragii mei, o să mă joc odată

Cu voi, de-a ceva ciudat.

Nu știu cînd o să fie asta, tată,

Dar, hotărît, o să ne jucăm odată,

Odată, poate, după scăpătat.

E joc viclean de bătrîni,

Cu copii, ca voi, cu fetițe ca tine,

Joc de slugi și joc de stăpîni,

Joc de păsări, de flori, de cîini,

Și fiecare îl joacă bine.

Ne vom iubi, negreșit, mereu,

Strînși bucuroși la masă,

Subt coviltirele lui Dumnezeu.

Într-o zi piciorul va rămîne greu,

Mîna stîngace, ochiul sleit, limba scămoasă.

Jocul începe încet, ca un vînt.

Eu o să rîd și o să tac,

O să mă culc la pămînt.

O să stau fără cuvînt,

De pildă, lîngă copac.

E jocul Sfintelor Scripturi.

Așa s-a jucat și Domnul nostru Isus Hristos

Și alții, prinși de friguri și de călduri,

Care din cîteva sfinte tremurături

Au isprăvit jocul, frumos.

Voi să nu vă mîhniți prea tare

Cînd mă vor lua și duce departe

Și-mi vor face un fel de înmormîntare

În lutul afînat sau tare.

Așa e jocul, începe cu moarte.

Știind că și Lazăr a-nviat,

Voi să nu vă mîhniți, s-așteptați,

Ca și cum nu s-a întîmplat

Nimic prea nou și prea ciudat.

Acolo, voi gîndi la jocul nostru, printre frați.

Tata s-a îngrijit de voi,

V-a lăsat vite, hambare,

Pășune, bordeie și oi,

Pentru tot soiul de nevoi

Și pentru mîncare.

Toți vor învia, toți se vor întoarce

Într-o zi acasă, la copii,

La nevasta, care plînge și toarce,

La văcuțe, la mioarce,

Ca oamenii gospodari și vii.

Voi creșteți, dragii mei, sănătoși,

Voinici, zglobii, cu voie bună,

Cum am apucat din moși-strămoși.

Deocam dată, feții mei frumoși,

O să lipsească tata vreo lună.

Apoi, o să fie o întîrziere,

Și alta, și pe urmă altă.

Tata nu o să mai aibă putere

Să vie pe jos, în timpul cît se cere,

Din lumea ceealaltă.

Și, voi ați crescut mari,

V-ați căpătuit,

V-ați făcut cărturari,

Mama-mpletește ciorapi și pieptari,

Și tata nu a mai venit...

Puii mei, bobocii mei, copiii mei!

Așa este jocul.

Îl joci în doi, în trei.

Îl joci în cîte cîți vrei.

Arde-l focul!

NICIODATĂ TOAMNA...

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă

Sufletului nostru bucuros de moarte.

Palid aşternut e şesul cu mătasă.

Norilor copacii le urzesc brocarte.

Casele-adunate, ca nişte urcioare

Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,

Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare,

Din mocirla cărui aur am băut.

Păsările negre suie în apus,

Ca frunza bolnavă-a carpenului sur

Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus,

Foile-n azur.

Cine vrea să plângă, cine să jelească

Vie să asculte-ndemnul ne-nţeles,

Şi cu ochii-n facla plopilor cerească

Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.

Ion Caraion

(24 mai 1923 – 21 iulie 1986)

EPITAF

Din tot ce-am spus, din tot ce vrem,

rămîne-o lacrimă năucă

pe fundul vreunui vechi poem

care şi el o să se ducă

aşa cum altele s-au dus

şi-n urma noastră,-n urma lui,

răstoarnă paltini alt apus

prin ochii cine ştie cui

ca-ntr-un pahar de apă-n care

fîntîna-ntreagă s-a tîrît

să-şi moară ultima răcoare

sau nici atît … sau nici atît …

CANGRENĂ

Oraş în care putrezeşte tinereţea pe străzi,

oraş ca un câine cu bube ieşit dimineaţa din lăzi,

orasul-idee, oraşul cangrenă, oraş adormit

mai înainte de cuvântul sfârşit.

Oraş în care e-o graniţă care se târăşte pe brânci, care fură

cu tăcerea tăiată, cu noaptea la gură

oraşul prin care n-am mai fost, oraş în care murim

fără parabola intrării în Ierusalim.

Oraş cu heleştaie, cu sanatorii, cu depărtare

oraşul-protestare...

Nici luna, nici câmpul, nici râul

nu-şi tremură grâul

prin tine

oraş-pământ, oraş-plictiseală, oraş-mărăcine

cu liniştea ruptă, cu disperare, cu câini

împotmolit de cicatrice pe mâini

Atât:

cenuşiu, moarte, urât,

sârme, opac...

- Şi mâine dimineaţă - descompuşi - pornirăm, iarăşi, la

atac...

LOGOS

Ajung cei ce nu se grăbesc.
Biruie cine ştie s-aştepte.
Mereu e altfel. Cunoaşterea e suferinţă.
Viaţa îşi urmează cursul ca o apă curgătoare.
Ai adormit pe flori sălbatice,
Sângele vântului picură prin copaci.
Plecăm din nou din lucruri, din ceţuri şi din şoapte,
Am văzut răsărituri şi apusuri de soare, răsărituri şi apusuri de lună.
Totul e unic. Mereu e altfel.
Cunosc paloarea şi nebunia,
aşa cum îmi cunosc braţele acestea obosite de aduceri aminte.
Viaţa şi-a urmat ei însăşi ca o apă curgătoare...
Osemintele lunii întreabă de noi prin văzduh.
O gură s-a aplecat să bea apă din noapte..
Şi din clipa aceea ai aşteptat sfârşitul ca pe-o ademenire...
Ţi-au fost dragi păsările, apele şi arborii,
Dar n-ai avut nici păsări, nici arbori, nici ape...

Tincuța Horonceanu Bernevic

29.05.1969

DRAGOSTEA

Mi-am scos din lada de zestre

dragostea ca un caier de lână

din care am învăţat să torc păsări

pentru tine

e lână de aur spuneai

vom deveni bogaţi

vom face avere

nu e aur îţi repet

nu e aur

e doar un fir nevăzut

care ne leagă la ochi

să nu ne temem de fiarele pădurii

atunci când lumina

se împuţinează

ÎNVIERE

Cu nota scăzută la purtare

nu am mai venit acasă

am dormit noaptea în coşul

cu ouă de Paşti

40 la cozonac

50 la pască

tu vei fi un ou roşu

nu-i aşa

vei sta pe faţa de masă albă

brodată cu migală

şi vei sărbători

inima mea a strigat

ca un gălbenuş în coajă

Hristos a înviat

mamă

tată

iertaţi-mă

PÂINILE TATEI

Tata cară pâine într-un rucsac
sunt pâini mari rotunde
cu miros de rai și de dumnezeire
le așază cu rost pe masa curată
apoi își șterge fruntea de sudoare
mama apucă pâinile cu mâini ușoare
și scobește în ele cămări de dormit
într-una pune paturi și lăicere cu flori
într-alta licăr de vorbă domoală
într-o pâine ne culcă
într-alta ne trimite la joacă
într-una ne învață să meșteșugim lumi noi
într-alta să priveghem stelele de la streașina casei
pe masa curată stau pâinile mari rotunde
cărate de tata în rucsacul tocit
care ne adăpostesc bucuriile mărunte
una singură rămâne neatinsă
și pe când credeam că mama a greșit la numărătoare
ne cheamă în ultima pâine să ne rugăm
pășim după ea în miezul de rugăciune
în vârful picioarelor
Dumnezeu e acolo și ne priveghează ruga
mama și tata stau în genunchi în fața altarului
și se roagă pentru noi
să avem mereu pregătită pe masă
ultima pâine

SUPERSTIŢIE

Te caut orbeşte nimic nu mă poate opri

Nici trenul tras pe linia vieţii

Nici sâmburii de cireşe amare

Pe care îi scuipi

Fără să ştii că visele circulă în marfare

Nu au canapele de pluş

Şi nici valeţi cumpăraţi de la bâlci

Zile exfoliate îmi pavează intrările

Şi-mi numără firele de păr alb

Diamante

Tipărite într-o zi de joi

Nopţile bandajează fiecare vis

Nu închide ochii!

Nu şterge şoaptele!

Nu încerca ceea ce nu vrei!

Hai să devenim manechine

Într-un magazin second-hand

După o sută de ani ne putem cumpăra biciclete

Vom pedala cu rândul

Şi vom muri o dată tu

O dată eu

CÂNTEC PENTRU ARBORI

Într-o zi am coborât

În fântână

Să văd ce mai fac pietrele

M-am cocoţat în vârful mărului

Să desprind câteva stele

O bătrână îşi căra apele

La vale, tot mai la vale

Am crezut că era mama

Dar a intrat în pământ, încet

Şi în locul ei

A crescut o răchită !

Am strigat-o şi nu mi-a răspuns !

Vocea ei era a unui

Cireş înflorit!