POEME 2009 - Lucian Mănăilescu

Lucian Mănăilescu

POEME - 2019

POTOPUL COPILĂRIEI

Noe adună caii de lemn ai copilăriei,

îi urcă în arcă doi câte doi,

lângă lei, elefanţi şi păpuşi de cârpă,

„Vom pluti mult în furtună?”,

îl întreabă el pe Dumnezeu,

care stă la cârmă

şi potriveşte cubul rubik.

Dar atotputernicul nu-i atent...

Iar sa format un pătrat amar

pe simetria albastră a Araratului

şi porumbelul de hârtie a zburat

şi nu se mai întoarce.

SECVENŢĂ

Dacă Dumnezeu îţi ascunde cutia cu farduri

frumuseţea ta neasemuită devine banală şi tristă...

Asta îmi aduce aminte de un film din adolescenţă,

când m-am strecurat în spatele ecranului,

pe  Broadway, şi am văzut-o pe Bette Davis

care era cea mai frumoasă femeie urâtă din lume,

aprinzându-şi viaţa, ţigară de la ţigară,

printre îngerii de carton ai Hollywoodului.

CENUŞA CUVINTELOR

Rămâne doar cenuşa cuvintelor...

Ceea ce s-a spus se rostogoleşte

în ghiocul mării, odată cu ultima

bătaie de inimă...

Doamne, am păcătuit, rostindu-ne

cu ghearele şi cu dinţii, rar am tăcut

şi ne-ai auzit, dar nu ţi-a fost milă...

Tu Te uitai cum o buburuză

şi o picătură de rouă pun la cale

perfecţiunea.

Pe când nebunia noastră, înălţa,

printre colinele de nisip,

Zidurile Babilonului.

SOARELE  DE LA MIEZUL NOPŢII

Orologiul din turnul primăriei

arată, de la un timp, o singură zi

şi o singură oră, în oraşul

cu subsoluri suprapuse, anesteziat

de buldozere, sirene şi umbre

e mereu miercuri, ora zero,

şi fericirea câinilor comunitari

latră la lună şi noi ne visăm amneziile.

Oraşul în care ne prefacem că trăim

se scufundă în sine, e un fel

de Atlantidă de mahala, un El Dorado

împachetat în staniol care a greşit

continentul şi secolul, străzile lui

bâjbâie printre stele şi o iau mereu de la capăt.

– „Ce placă de patefon

e şi viaţa noastră!” spui tu,

şi tocmai atunci se întrerupe

brusc întunericul şi  se face

joi şi răsare soarele nopţii...

NAVIGÂND PE UN PAT DE SPITAL

Aici e bine şi alb, prietene,
trăiesc printre îngeri indiferenţi,
înghesuiţi în viaţa lor ca într-o
mansardă din cer, grăbiţi să mă 
vindece de nerozia inimii,
dându-mi să beau câte o cană
de vise pe zi, mai ales când
trece anestezia şi leucocitele

şi stalactitele devin desene

rupestre şi pe urmă cineva scrie
în foaia de observaţie
temperatura, tensiunea şi

pulsul, inventând un tratament
pentru răul meu de mare,
persistent şi inexplicabil.

ŞOARECII LUI CAMUS

Nu de intangibilii zei trebuie să ne temem,

ci de cohortele astea nebune ale lui Camus

de invincibila armată a şoarecilor care

aleargă după flaut şi devastează totul,

cu o foame cenuşie şi prolifică.

Ne-au fost cobai în laboratoare cu

boli incurabile, le-am implantat

chiţăitul disperării dându-le zilnic moartea

în doze homeopatice, până când s-au obişnuit

cu întunericul, până când

ne-au intrat adânc în piele şi în oase

înhăţându-ne cu o poftă hulpavă.

În oraşul şoarecilor,

tot mai pustiit şi mai singur,

frica a rămas singurul mijloc

de transport în comun, ploaia

ronţăie picioarele desperecheate

şi străzile se sinucid, aruncându-se

în tomberoanele nopţii...

AŞTEPTÂND SĂ RĂSARĂ LUNA

Nu mai am veşti din ţara mea,

televiziunile transmit în direct

tornade şi împuşcături din America,

la radio ciripesc vrăbiile şi ţârâie greierii,

deschid fereastra şi văd cum

apune soarele în Groenlanda,

prin tavan se scurge lava Vezuviului,

biblioteca e plină de jungle nevăzute,

în rest e linişte şi nisip cât vezi cu ochii...

Se face tot mai departe, până şi

în ochii tăi iubito înfloresc cireşi japonezi,

iar eu aştept să răsară luna, cine ştie,

poate că ţara mea s-a mutat între timp

pe faţa ei nevăzută...

VORBE PESTE GARD

O strig peste gard pe vecina în negru

care stă pe prispă şi bate coasa:

- Ce zici, vecină, o să plouă mâine?

Ea se uită, pe sub broboadă, la cerul

din ochii mei şi oftează:

- Da, maică, cred c-o să plouă!

PAHARUL CU LUMINĂ

Dumnezeu locuia la marginea satului,

după ce urcai muntele, la vreo

trei depărtări mai încolo...

De câte ori treceam pe la el

mă omenea cu un pahar de lumină:

– Ia, fiule - zicea - ia şi bea!

Ăsta-i cel mai bun vin din viile

mele de întuneric!

PE VIAŢĂ ŞI PE MOARTE

Ascundeţi-vă ţara în piept,

adînc, în străfundurile inimii,

până-n prăsele,

să nu-i mai răscolească jarul

ochii jivinelor şi regii nimicului, aceşti

Ioan fără ţară, plecaţi în cruciadele

avidităţii...

Nu vă minţiţi că ţările

sunt nemuritoare, mor şi ele

atunci când popoarele lor

uită să trăiască; istoria

e plină de cenuşa ţărilor moarte!

Numai aşa, numai în sihăstria

vechilor icoane, numai

trăind pe viaţă şi pe moarte

şi ascunzându-i munţii

în palmele voastre crăpate,

o veţi putea arăta, într-o zi,

fiilor voştri scăpaţi din robia

migratoare a lucrurilor...

„FÜR ELISE”

Era Paştele şi în anul acela în care m-am dus la şcoală,

chiar dacă preotul din sat şi Dumnezeu fuseseră trimişi

în spatele cerului cu gratii şi Stalin murise şi oamenii

şopteau în secret: „Hristos a înviat!”...

Pe atunci ouăle roşii erau mai mult albastre şi mov,

iar Doamna, soţia preotului, singura învăţătoare din sat

căreia nimeni  nu îndrăznise să-i schimbe numele

în „Tovarăşa”, ne învăţa că nu doar „Ana are mere!”,

împărţindu-ne ionatane din rai.

De Înviere nu ne-am dus la biserică, erau miliţieni

şi activişti acolo, care păzeau morţii să nu fugă

şi pe cei vii îi însemnau cu cruce neagră sau roşie

în calendarele lor secrete...

Dar Doamna, ne-a chemat să luăm lumină

în singurătatea ei cu pridvor, printre cărţi şi

icoane cu degete prelungi, ne-a povestit despre

surzenia lui Beethoven şi ne-a cântat „Für Elise”

la pianul confiscat a doua zi şi repartizat

pe post de pisică neagră la căminul cultural.

Pentru o vreme în locul Doamnei a venit

altă învăţătoare, dar noi nu reuşeam să

mai râdem cu litere de mână sau de tipar,

pentru că tot timpul auzeam cum trec prin clasă

Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop

şi buzduganul zmeului căruia îi mirosea a carne de om.

BANCHETUL SINGURĂTĂŢII

Când ne-am reîntâlnit, fiecare din noi

trăise o mulţime de vieţi străine, neînţelese

până la capăt, uitate prin nori, sau vândute

pe mai nimic prin târguri de pripas.

Cineva improviza povestea lui Sindbad

tatuându-şi valurile mării pe retină:

„La întoarcere  aveam buzunarele pline

cu hărţile secrete ale comoriulor din insule,

dar în târgul unde mi-am abandonat adolescenţa

nu mai trăia nimeni, pe străzile pustii

alergau doar vântul şi umbrele bicicletelor,

gara era strivită între şinele de cale ferată,

de la ferestrele  caselor oarbe fluturau

perdelelele iubirilor neîntâmplate

şi un câine albastru alerga în urma mea

adulmecând depărtarea...”

Un bărbos fără vârstă susţinea că el e pictorul

care trebuia să ajungă celebru,

dar n-am mai apucat să trăiesc viaţa aia,

s-a îndrăgostit de o salcie plângătoare

şi ea s-a tot despletit, plânsă de ploi,

până când pictorul a rămas singur şi s-a apucat

să-l plagiez pe Hieronymus Bosch, uitând

culorile într-o bodegă a nuanţelor negre...

S-au spus multe în duminica aceea,

fericită ca o crucificare, un arheolog,

ne-a arătat brelocul cu craniul istoriei,

şi fotografiile lui Alexandru Macedon:

„Am săpat ani şi ani, decopertând memoria...

Nu erau decât cărămizi şi inscripţii intraductibile

cenuşă şi pietre şi întrebări fără răspuns.”

În zori am băut ultimul pahar şi ne gândeam

că toate vieţile şi morţile rămase printre mese

i-ar fi ajuns lui Dumnezeu să facă alt rai

şi alt iad şi totul să înceapă de la capăt:

cu un om singur şi un Dumnezeu singur...

PEŞTELE DE AUR

Cineva arunca noaptea, în iazul morii,

o lună albastră şi roiuri de peşti

îi dădeau târcoale rupând din ea

firimituri de lumină...

Era vară şi copilăria avea gustul

de cireşe amare al fericirii,

alerga desculţă şi punea vârşe

în prundişuri, visele se roteau

în anafoare transparente şi prindeam

păstrăvi şi mrene şi cleni,

dar peştele de aur din lună

ne aluneca, mereu, printre degete.

CLOPOTNIŢA

Îi dau telefon vărului meu de la ţară

să-i spun că azi noapte a căzut facebook-ul

şi el râde şi-mi povesteşte:

„La noi, în sat, tot azi noapte,

au înflorit caişii, pe firele de telegraf

se auzeau cum vin rândunelele şi lăstunii,

au înmugurit corniţele mieilor de Paşte ,

iar de căzut, numai cerul a căzut

în livada cu cruci şi pământul

s-a făcut albastru şi noi, bătrânii satului,

i-am dat bineţe lui Dumnezeu

care stătea în clopotniţa bisericii

aşteptând să tragă clopotele de Înviere.

VATĂ DE ZAHĂR

Era un bâlci ciudat cu lume multă

şi oameni singuri şi flaşnete,

caii de lemn se învârteau, se învârteau,

în mijloc soarele vopsit în roşu,

apoi dughene, saltimbanci isterizaţi

mimând femei cu barbă, şerpi

şi crocodili, în orizontul

de hârtie creponată lipit

cu aracet pe zidul morţii.

Oh, Doamne, ce frumoasă

părea viaţa! Pe sârme lungi se deşirau

cocorii şi-un înger fără aripi

vindea nori agăţaţi pe beţele cu vată

iar noi copiii, cu câţiva bănuţi,

muşcam din cer şi chiar credeam

că dulcele e gustul fericirii...

Tăierea nodului gordian

Ştiu că nu se termină totul aici,

pe coclaurii întâmplării...

Ştiu că va mai fi o zi de apoi

şi încă una, că visele mele

au să mituiască zeii, că voi fi,

pe crenelurile altor cetăţi,

iarăşi şi iarăşi, ascultând viscolul

carelor de luptă şi urletul

de lup al falangelor, învăţând

să mă nasc, învăţându-mă să mor...

Mâine va fi nesfârşitul!

Atunci ce mă înspăimântă?

De unde această sălbăticire

a luminii, această disperare

de a nu mai fi Alexandru?

SE ÎNTÂMPLĂ CEVA

Domnului Profesor de eternitate, Petru Ursache

Se întâmplă ceva cu vinovăţiile noastre,

cu ţara asta dusă la biserică duminica

să-şi numere sfintele moaşte, se întâmplă

ceva cu florile şi cu păsările, ceva nemaivăzut,

un fel de clonare a timpului, o răzgândire

în care Măria Sa ţăranul român şi-a uitat vitele

în grajdul CAP-ului, şi pământul luat

şi dat înapoi cu japca, anii în care pe hărţile

fricii se trasau canale măreţe, brâul şi hora

izgonite din bucurie şi date-n spectacol,

maşinile, sufletele, ninsorile negre...

Se întâmplă ceva, ca un fel de istorie trădată...

Ne-am uitat numele în adeverinţele bunăvoinţei,

am învăţat să stăm în genunchi cu rugăciunile lipite de buze,

numărând până la exasperare ziua de mâine,

care se întâmplă, întotdeauna, să fie tot cea de ieri

când s-au inaugurat supermarketurile zădărniciei.

Drumul somonilor

Orbirea devine vedere

pe drumul somonilor,

o curgere inversă, o invazie

pândită de guri flămânde

şi patimi ce jupuiesc solzii

de piatră ai statorniciei...

Ce transparentă e moartea

acolo, la celălalt capăt,

între colţii însângeraţi

ai stelelor, acolo unde,

fericiţi, cu disperare şi spaimă,

se nasc zeii...

Femeia în negru dă de mâncare la vrăbii

Discuţiile mele cu femeia în negru

devin tot mai interesante, de fapt ea

are grijă de mine, ea mă tratează

de depresie, ea îmi pune picăturile

amare în linguriţa de împărtăşanie

a fiecărei zile, în timp ce divagăm

despre eternitatea secundei şi despre

viteza luminii în copilărie.

Se poate spune chiar că ne înţelegem

din ce în ce mai bine, într-o complicitate

complicată cu estetica neantului

şi cu chipul de ceară al fericirii

expus în muzeele Madame Tussauds.

Uneori îmi permit chiar să o admonestez,

cum o admonestam pe mama:

„Iar mi-ai amestecat sufletul printre lucruri!

Iar ai uitat să-mi aduci portocale!”

Şi ea se întristează şi iese în curte

să dea de mâncare la vrăbii...

NOAPTEA ABSINTULUI LA CATEDRALA NOTRE DAMES

Ioana d'Arc arde iar

pe rugul unei istorii obscene,

lumina latră vestele galbene şi gri

ce adulmecă viitorul, trec secole

oarbe în fiecare secundă

şi nebunii se bucură şi dansează

în vârtejul libertăţii lor disperate.

Franţa, nobila Franţă,

pierde, ca de obicei, războiul

şi pacea, în catedrala târziului

nu se mai roagă decât

stafiile de piatră, iar Dumnezeu,

obosit şi bătrân, bea absint

sub un pod de pe Sena

cu îngerii suprarealismului.

SUB ÎNALTUL FRUNŢII

(Lui Emil P.)

Picioarele mele au împietrit în rădăcini!

E o suferinţă ca oricare alta, îmbătrânind

la streaşina ploii, o depărtare dincolo de care

se nesfârşeşte un câmp cu maci roşii

pe care cineva îi filmează cu încetinitorul.

Jarul lor trece în sânge, e o transfuzie cu asfinţit

de soare, ca un fel de lumină părăsită

într-o prietenie cu pereţi de var, în care

nu au supravieţuit decât oglinzile...

Auzi cum foşnesc frunzele înserării?

Vine toamna, în curând, prietene!

Sub înaltul frunţii deja se aude zborul cocorilor!

Aşteptând clipa

Tocmai atunci un soare de sârmă ghimpată

s-a rostogolit printre nori şi amintirile

au început să facă explozie, risipind schije

de fluturi, tristeţi împuşcate în tâmplă,

şi cochilii de melci prin tranşeele verii...

Doamne, şi eu nici măcar nu eram eu,

în loc de trup aveam o manta soldăţească

şi mă târam pe coate şi genunchi,

pândit de ochii holbaţi ai stelelor.

Nu mai ştiam al câtele război mondial

foşnea printre frunze, câte morţi

mai aveam de trăit, dar strângeam eroic

inima în pumn aşteptând clipa în care

să mă arunc sub şenilele ploii...

DE VORBĂ CU BONSAIUL DIN FEREASTRĂ

Cuvintele tale verzi, cuvintele

tale de frunze, ştiu mai multe foşnete

decât cuvintele mele de pământ,

decât cuvintele mele de sare,

oh, mult mai mult decât muţenia

mea, ascunsă în cochilia mării.

Stăm amândoi la fereastră şi

ne jucăm de-a lumina, povestind

despre pădurea bonsailor, despre

nordul din păsări şi despre fericire.

Dar tu, bonsaiule, nu ai orgoliul

morţii, ţie îţi ajung rădăcinile

prin care pipăi nenăscutele stele

şi fereastra aceasta dincolo de care

se află altă fereastră şi alta

... şi alta.