VICTORIA-MARIA PRIPON - O SPERANŢĂ A POEZIEI BUZOIENE
VOLUMUL
DE DEBUT AL UNUI TALENT DE EXCEPŢIE
Victoria
Maria Pripon
ARHITECTURA INIMII
Scriam, cu ceva timp în urmă,
despre versurile unui copil deosebit de talentat, Victoria-Maria Pripon, elevă în clasa a III-a la Școala „George Emil
Palade” din Bu-zău: „Citindu-i poeziile a căror forţă depăşeşte, cu mult, tiparul liric al
candorii şi vi-sului am convingerea că poeta - pentru că este vorba despre o poetă în cel mai ade-vărat sens al
cuvântului - are o intuiţie fabuloasă a existenţei, a necuprinsului care ne
cuprinde, şi a unor noţiuni abstracte (timp, sens, alteritate etc), anunţînd, o
evoluţie li-terară de excepţie.”
Aflat, acum, în faţa primului volum al poetei - „Oraşul
cuvintelor” - simt ne-voia unui eşafodaj explicativ, fie el şi ipotetic,
pornind de la câteva puncte de reper, începând cu definiţia fabuloasă pe care a
dat-o Carl Sandburg
poeziei: „ ...jurnalul unui animal marin
care trăieşte pe uscat şi visează să zboare”.
Teoreticianul italian Benedetto Croce vorbea şi el
despre: „poezia eternă, fără calificative,
ce cuprinde în finit infinitul”
Care sunt resorturile acestei poezii? Desigur,
cultura, exerciţiul intelectual, ta-lentul, înţelegerea lumii şi a
universului... Dar poate este mai mult decât atât...
Poetul ieşean Nichita Danilov scria, într-un
remarcabil eseu: „S-ar putea ca o parte din rămăşiţele noastre nepământești să fi rămas dincolo: nu
venim cu totul aici, după cum nu venim nici pe totdeauna. O parte din materia
noastră sensibilă a rămas dincolo, (...) mulţi dintre noi au acolo mai multă
substanţă, alţii mai puţină; cu toţii însă posedăm un anumit procent din ceea
ce suntem cu adevărat noi înşine, din ceea ce am fost înainte de a fi. Acea
materie sensibilă şi inexistentă ne vorbeşte prin somn, ne tri-mite semne, ne
cheamă spre ea, ne atrage cu forţa unui vârtej. Chemările sunt când mai slabe,
când mai puternice. Când mai calme, când mai acute, şi cu cât devin mai
neli-niştitoare, mai greu de respins, cu atât cuvintele noastre sunt mai adânci...”
O memorie transcedentală, aşadar, cu surprinzătoare ecouri în versurile
Vic-toriei-Maria Pripon: „Locuim mereu/ Cu inima și/ Sufletul
altundeva. (Metafora 4); „Visăm că suntem în/ Altă
parte.” (Visăm, nu avem); „Am fost aduşi/ În această
lume/ Cu un rost,/ Cu paşi mărunţi/ Disperați de pietrele/ Ce se lipesc de/
Talpa piciorului./ / Cu un scop am/ Fost aduşi aici. (...)/ În această viaţă
scurtă.” (Scurt).
Oraşul
cuvintelor este, aşadar, un oraş „teleportat”
din realitate în inefabil: „Cuvintele sunt/ Asemănătoare
cu oamenii,/ Având un oraș al lor,/ Orașul cuvintelor puse la un
loc, Ca pe un candelabru.” (Candelabrul
cuvintelor).
Un postmodernism existenţial remarcabil
interferează întrebările despre con-diţia umană cu „imperfecţiunea” comunicării:
„Orașul Cuvintelor,/ Dansul Electric,/ Rechinul Fără Coadă,/ Bunul Străin,/
Verdele-Zero./ Și am putea sta cu Fluturele Ne-gru,/ Cu autograful semnat de
Iepurașul Alb/ Și, cu
autobiografia completă,/ Putem trece la altceva. (Umbra)
Originalitatea limbajului, o semantică ameţitoare a
sensurilor şi profunzimea metaforelor, schiţează o evadare din artificialul
citadin într-un turn de fildeş, în care „reinventarea” lumii devine posibilă: „Gânduri
încâlcite, despre Orașul Cuvintelor,/ Spaima noastră,/ Orașul Cuvintelor,/ Am
zis prea multe despre el,/ Albastru, pe galben, pe Orașul Cuvintelor,/ Am
plecat! („Orașul Cuvintelor 2).
Sau: „Umbra/ Amețită, în continuare,/ Strălucește
pe întuneric,/ Floarea fără Înțeles, în continuare,/ Este plină de albine,/ Orașul
Cuvintelor, în continuare,/ Se face nevăzut,/ Bunul Străin, în conti-nuare,/ Se
plimbă pe lângă flori,/ Rechinul Fără Coadă, în continuare,/ Aleargă prin
mare,/ Verdele Zero, în continuare,/ Construiește laboratorul,/ Dansul
Electric, în con-tinuare,/ A pus stăpânire pe atmosferă,/ Iar noi, în
continuare,/ Stăm aici!/ La revedere! (La revedere!)
Originalitatea
titlului (a titlurilor în general) este amplificată de fiinţele-cuvinte, de fantasmele comunicării, înstrăinate după
desacralizarea „duhului care plutea peste ape”: „A evadat un
Cuvânt,/ A evadat aripa tuturor/ Cu care putem zbura.” (Albastru, pe galben,
pe Orașul Cuvintelor) - spune
poeta, reconstituind două ipostate spec-taculare ale rostirii: „necuvintele” lui Nichita Stănescu („Fără
cuvinte am fost/ Și mereu vom fi,/ Fără cuvinte am rămas/ De la începutul omenirii./
Fără cuvinte.”) şi inexprimabilul invocat, cândva, de
Iulia Hasdeu, în fraza aforistică: „Dacă
toţi am putea spune ce simţim, toţi am fi genii”. Iată câteva exemple: „Nu putem fi/
Toţi per-fecţi,/ Deoarece perfecţiunea/ Nu este decât
un/ Vis despărţit pe/ Fragmente şi/ Depășit de limite./ ...A fi perfecți/
înseamnă un/ Spaţiu gol în/ Viaţa noastră.” (Perfect); „re-cunosc
tăcerea când o aud.” (Da); „Vorbele nerostite sunt/ În fiecare
dintre noi.” (Vorbe nerostite); „Toți
scriem poezia / Nevăzută...” (Stelele verzi ale omenirii) etc.
O altă „axă” a poeziei Victoriei-Maria Pripon,
strâns legată de cuvântul sec-venţial, de multitudinea sensurilor şi energiilor
de „undă” pe care acesta le dezvoltă în tainicul său nucleu mitologic, este
timpul cu mai multe „viteze”, rememorând
trecutul şi... viitorul (de ce nu?) într-un tot multidimensional: „...pasiunile/
Noastre./ Toate sunt o/ Risipă de/ Timp./ Timp/ Târziu./ Dansăm/ Şi cântăm/ Cu
nişte cuvinte/ Ce ne-au oferit/ Un dans electric./ Timpul este prea/ Târziu.” (Timp
târziu – Dans electric); sau: „Noi
suntem amintirile trecutului, (vers
remarcabil)/ Trecutul este viitorul nostru,/ Tot ce s-a întâmplat în trecut va fi şi în viitor,/ Amintirile
viitorului sunt aici,/ Viitorul este trecutul. (Viitorul este trecutul), culminând cu imaginea eternităţii
clipei: „Me-reu avem altceva/ De
făcut./ Și e aceeași zi,/ E aceeași oră”
(De ce să ne pese?)
Pe aceste coordonate lobacevskyene
raportările axiologice capătă valenţe ce exced liricul, nuanţându-l cu un
discret fatalism filozofic al întrebărilor fără răspuns despre condiţia umană:
„Viaţa
de dincolo./ O viaţă/ Fără viaţă./ Un moment/
Petrecut/ Alături/ De/ O viaţă.” (Amintirile viitorului); „Este cineva/ Cu viață/
Dincolo/ De / Moarte./ Sau cineva ascuns. (Ce ar putea schimba); „Un vis,/ O zi,/ O lume,/ Un tărâm”
(O altă lume); „Acesta
este secretul ce a/ Stat sub o piatră,/ Prea mult timp./ Acesta este secretul
ce s-a odihnit/ Sub viețile noastre.” (O, ce dezastru)...
Lumina
lină din versurile poemului „Viaţa 2” („Dumnezeu este arhitectura
ini-mii, (...) / Chipul este lumina din cer.”) deschide însă şi alte perspective,
pe care, nu ne îndoim, tânăra poetă le va adăuga edificiului poeziei sale.
Oraşul
cuvintelor este, în egală măsură şi o citadelă a
socialului, pe care Victoria-Maria Pripon învaţă să o descifreze: „Să deschidem
ochii/ Și să privim această lume/ Cu acei ochi trişti/ Ai omului ce/ S-a
săturat./ Ai omului ce a ajuns/ La o vârstă./ Ai omului care nu are/ Încredere
în această lume/ Unde s-ar putea zice că suntem/ Regii și reginele unui nou comunism./ Unde nu am putea spune ceva/ De teamă că vom
porni al 3-lea Război Mondial./ Unde ar trebui/ Să ne integrăm într-o altă
viaţă.” (Ochi).
Clonarea
irealităţii - „parcă am fi în film” - notează poeta, transformă libertatea
într-o goană besmetică, într-o sclavie dinamică a înstrăinării: „Ne uităm la urmele
/ Pe care le lăsăm în Țara Imposibilă,/ Ne uităm la ce am făcut,/ Alergăm, fără
să ne uităm în spate,/ Nu contează, deja e distrus peisajul.” (Cuvinte și
imposibilitate).
Ar mai fi,
desigur, multe de spus despre talentul acestei eleva de clasa a treia, care:
„Merge prin poezie şi/ Face un îngeraş/ De vorbe”. Vom încheia însă aici,
deocamdată, având convingerea că versurile sale sunt, dramatic şi atât de
convingător: „Un teritoriu atlant, o străvezie alunecare/ în
abisul amintirilor din viitor”
Lucian
Mănăilescu
POEME
DIN VIITORUL VOLUM
Sfârşitul
unei ere
Autograful meu pentru toți
Este căldura pe care o
Voi da tuturor în
Poezii,
Autograful meu pentru toți
Este sentimentul acesta,
Fericit,
Trist,
Iar acum, după sfârșitul tuturor,
Poate este o nenorocire,
Poate nu,
Dar tot aici vom fi, făcând același lucru.
În
spatele filmului
Scene tăiate,
Pur și simplu,
Stăm într-o zi,
Să ne uităm
La cerul albastru
Și totul s-a
Terminat.
Umbra
ameţită
Semnul nostru,
Floarea fără înțeles,
Umbra Amețită,
Orașul Cuvintelor,
Dansul Electric,
Rechinul Fără Coadă,
Bunul Străin,
Verdele-Zero.
Și am putea sta cu Fluturele Negru,
Cu autograful semnat de Iepurașul Alb
Și, cu autobiografia completă,
Putem trece la altceva.
Oraşul
Cuvintelor 2
Mda, gânduri reluate,
Gânduri încâlcite, despre Orașul Cuvintelor,
Spaima noastră,
Orașul Cuvintelor,
Am zis prea multe despre el,
Albastru, pe galben, pe Orașul Cuvintelor,
Am plecat!
Pe
o insulă
Nu acum,
Nu aici,
Nu regretăm,
Nu mai târziu decât trebuie.
Într-o zi,
Poate toți o să
Stăm pe o insulă,
Dormind,
Până la sfârșit.
Azi
Azi,
Toată lumea
Va vedea ceva
Și totuși nimic.
Azi, toată lumea
Va vedea ceva
Ce nu s-a mai văzut vreodată.
Nimeni nu a văzut
O viață părăsită.
Azi, singurul om
De pe Pământ
Va veni în căutarea
Tuturor ideilor
Ce au supraviețuit.
Scurt
O altă zi ar putea
Sfârşi altfel.
Aşa cum o problemă
Ar putea fi altfel.
Am fost aduşi
În această lume
Cu un rost,
Cu paşi mărunţi
Disperați de pietrele
Ce se lipesc de
Talpa piciorului.
Cu un scop am
Fost aduşi aici.
Dar şi pentru a descoperi
Lumea.
Pentru a deveni cineva
În această viaţă scurtă.
Viitorul
este trecutul
Noi suntem amintirile trecutului,
Trecutul este viitorul nostru,
Tot ce s-a întâmplat în trecut va fi şi în viitor,
Amintirile viitorului sunt aici,
Viitorul este trecutul.
Mereu
altceva
Nu contează, rămânem fără idei,
Nu contează, rămânem normali, banali,
Nu contează, vom sta aici mereu,
Nimic nu contează,
Doar altceva,
Mereu altceva.
Viaţa
2
Viaţa este ca un soare,
Dumnezeu este arhitectura inimii,
Ochii sunt nişte picaturi de rouă ce cad din cer,
Buzele sunt ca două bucăţi de mătase tivite cu dantelă,
Chipul este lumina din cer.
Toate
la timpul lor
Poate, după atâta timp,
Nu mai pot recunoaşte
Lumina de soare,
Poate, după un timp,
Confund norii cu ploaia,
Poate, după un timp
Nu mai ştiu de fulgi.
Toate la timpul lor.
Fără
cuvinte
Fără cuvinte am fost
Și mereu vom fi, Este trist.
Rămânem fără cuvinte,
Dar când ne gândim la ceva
Din trecut,
Regretăm.
Unii spun: „Ce rost au cuvintele?”.
Alţii spun: „Ce frumoase sunt cuvintele”.
Uneori, ne gândim la trecut
Și zicem „Îmi pare rău că am spus lucrul acela”.
Fără cuvinte am rămas
De la începutul omenirii.
Fără cuvinte.
Ce
ar putea schimba
Dacă un cuvânt poate
Schimba
Viața,
Ne va
Schimba pe noi.
Viața ce
Ar putea
Fi moartea
Sau moartea
Ce ar
Putea
Fi viața.
Cineva ce
Ar putea
Fi ceva.
În această
Viață
Sau
Moarte
Este cineva
Cu viață
Dincolo
De
Moarte.
Sau cineva ascuns.
Alb-Negru
2
Filme alb-negru,
Prea multă durere,
Personajele preferate mor după cinci secunde
De la începerea filmului,
Poate și în viața reală vor fi
Eliminate din scenă,
- N-au interpretat bine!
Da, râdem, este mai bine așa.
La
revedere!
Umbra Amețită, în continuare,
Strălucește pe întuneric,
Floarea fără Înțeles, în continuare,
Este plină de albine,
Orașul Cuvintelor, în continuare,
Se face nevăzut,
Bunul Străin, în continuare,
Se plimbă pe lângă flori,
Rechinul Fără Coadă, în continuare,
Aleargă prin mare,
Verdele Zero, în continuare,
Construiește laboratorul,
Dansul Electric, în continuare,
A pus stăpânire pe atmosferă,
Iar noi, în continuare,
Stăm aici!
La revedere!
Găsim
o soluiţie
Verde și roșu,
Găsim o soluție,
Atunci când e greu,
Găsim o soluție,
Galben și o altă culoare,
Găsim noi o soluție,
Ce nu ne spune nimeni
Este adevărul ascuns
În spatele scenelor
Înlocuite cu alte scene.
Găsim noi o soluție!
Dacă ne uităm într-un singur colțișor,
Pierdem toată priveliștea!
Fericiţi?
Nu prea...
Și nu mai contează,
E azi, e mâine,
E bine.
Și nu mai contează,
E frumos, e bine.
Ne plimbăm,
Ne relaxăm,
Ne distrăm,
Ne supărăm,
Fericiți,
Nu prea.
De
ce să ne pese?
Zilele trec,
Nu ne mai pasă,
Avem ceva de făcut
Dar nu facem nimic,
Mereu avem altceva
De făcut.
Și e aceeași zi,
E aceeași oră,
Până la urmă,
Lăsăm să se ducă totul
Pe apa sâmbetei.
De ce să ne pese?
Water
under the bridge
Dacă nu înseamnă nimic,
Pentru nimeni,
Atunci este apă sub pod
(Water under the bridge,
nimic, o prostie).
Dacă ne-am bucura, rece ar fi cald,
Totul ar fi perfect,
Acum, găsește fericirea!
Robert Grant și Jacques Paganel
Spre amurg,
Robert și Paganel
Se uitau la cerul
Plin de păsări.
Momentul acesta era
Unul dintre puținele în care
Paganel nu a scos niciun sunet.
În spatele lor era marea și
Erau toate amintirile lor.
The
show must go on!
Suntem ca o foaie de hârtie,
Pe o suprafață netedă și udă,
Suntem ca o pasăre mare
Ce nu vrea sa dea drumul
Vântului.
![]() |
| Tablouri de Florin Menzopol |





Comentarii
Trimiteți un comentariu