VICTORIA-MARIA PRIPON - O SPERANŢĂ A POEZIEI BUZOIENE

VOLUMUL DE DEBUT AL  UNUI TALENT DE EXCEPŢIE

Victoria Maria Pripon

ARHITECTURA INIMII

Scriam, cu ceva timp în urmă, despre versurile unui copil deosebit de talentat, Victoria-Maria Pripon, elevă în clasa a III-a la Școala „George Emil Palade” din Bu-zău: „Citindu-i poeziile a căror forţă depăşeşte, cu mult, tiparul liric al candorii şi vi-sului am convingerea că poeta - pentru că este vorba despre o poetă în cel mai ade-vărat sens al cuvântului - are o intuiţie fabuloasă a existenţei, a necuprinsului care ne cuprinde, şi a unor noţiuni abstracte (timp, sens, alteritate etc), anunţînd, o evoluţie li-terară de excepţie.”

Aflat, acum, în faţa primului volum al poetei - „Oraşul cuvintelor” - simt ne-voia unui eşafodaj explicativ, fie el şi ipotetic, pornind de la câteva puncte de reper, începând cu definiţia fabuloasă pe care a dat-o Carl Sandburg poeziei: „ ...jurnalul unui animal marin care trăieşte pe uscat şi visează să zboare”.

Teoreticianul italian Benedetto Croce vorbea şi el despre: „poezia eternă, fără calificative, ce cuprinde în finit infinitul”

Care sunt resorturile acestei poezii? Desigur, cultura, exerciţiul intelectual, ta-lentul, înţelegerea lumii şi a universului... Dar poate este mai mult decât atât...

Poetul ieşean Nichita Danilov scria, într-un remarcabil eseu: „S-ar putea ca o parte din rămăşiţele noastre nepământești să fi rămas dincolo: nu venim cu totul aici, după cum nu venim nici pe totdeauna. O parte din materia noastră sensibilă a rămas dincolo, (...) mulţi dintre noi au acolo mai multă substanţă, alţii mai puţină; cu toţii însă posedăm un anumit procent din ceea ce suntem cu adevărat noi înşine, din ceea ce am fost înainte de a fi. Acea materie sensibilă şi inexistentă ne vorbeşte prin somn, ne tri-mite semne, ne cheamă spre ea, ne atrage cu forţa unui vârtej. Chemările sunt când mai slabe, când mai puternice. Când mai calme, când mai acute, şi cu cât devin mai neli-niştitoare, mai greu de respins, cu atât cuvintele noastre sunt mai adânci...”

O memorie transcedentală, aşadar, cu surprinzătoare ecouri în versurile Vic-toriei-Maria Pripon: „Locuim mereu/ Cu inima și/ Sufletul altundeva. (Metafora 4); „Visăm că suntem în/ Altă parte.” (Visăm, nu avem); „Am fost aduşi/ În această lume/ Cu un rost,/ Cu paşi mărunţi/ Disperați de pietrele/ Ce se lipesc de/ Talpa piciorului./ / Cu un scop am/ Fost aduşi aici. (...)/ În această viaţă scurtă.” (Scurt).

Oraşul cuvintelor este, aşadar, un oraş „teleportat” din realitate în inefabil: „Cuvintele sunt/ Asemănătoare cu oamenii,/ Având un oraș al lor,/ Orașul cuvintelor puse la un loc, Ca pe un candelabru.” (Candelabrul cuvintelor).

Un postmodernism existenţial remarcabil interferează întrebările despre con-diţia umană cu „imperfecţiunea” comunicării: „Orașul Cuvintelor,/ Dansul Electric,/ Rechinul Fără Coadă,/ Bunul Străin,/ Verdele-Zero./ Și am putea sta cu Fluturele Ne-gru,/ Cu autograful semnat de Iepurașul Alb/ Și, cu autobiografia completă,/ Putem trece la altceva. (Umbra)

Originalitatea limbajului, o semantică ameţitoare a sensurilor şi profunzimea metaforelor, schiţează o evadare din artificialul citadin într-un turn de fildeş, în care „reinventarea” lumii devine posibilă: „Gânduri încâlcite, despre Orașul Cuvintelor,/ Spaima noastră,/ Orașul Cuvintelor,/ Am zis prea multe despre el,/ Albastru, pe galben, pe Orașul Cuvintelor,/ Am plecat! („Orașul Cuvintelor 2). Sau:   „Umbra/ Amețită, în continuare,/ Strălucește pe întuneric,/ Floarea fără Înțeles, în continuare,/ Este plină de albine,/ Orașul Cuvintelor, în continuare,/ Se face nevăzut,/ Bunul Străin, în conti-nuare,/ Se plimbă pe lângă flori,/ Rechinul Fără Coadă, în continuare,/ Aleargă prin mare,/ Verdele Zero, în continuare,/ Construiește laboratorul,/ Dansul Electric, în con-tinuare,/ A pus stăpânire pe atmosferă,/ Iar noi, în continuare,/ Stăm aici!/ La revedere! (La revedere!)

Originalitatea titlului (a titlurilor în general) este amplificată de fiinţele-cuvinte, de fantasmele comunicării, înstrăinate după desacralizarea „duhului care plutea peste ape”: „A evadat un Cuvânt,/ A evadat aripa tuturor/ Cu care putem zbura.” (Albastru, pe galben, pe Orașul Cuvintelor) - spune poeta, reconstituind două ipostate spec-taculare ale rostirii: „necuvintele” lui Nichita Stănescu („Fără cuvinte am fost/ Și mereu vom fi,/ Fără cuvinte am rămas/ De la începutul omenirii./ Fără cuvinte.”) şi inexprimabilul invocat, cândva, de Iulia Hasdeu, în fraza aforistică: „Dacă toţi am putea spune ce simţim, toţi am fi genii”. Iată câteva exemple: „Nu putem fi/ Toţi per-fecţi,/ Deoarece perfecţiunea/ Nu este decât un/ Vis despărţit pe/ Fragmente şi/ Depășit de limite./ ...A fi perfecți/ înseamnă un/ Spaţiu gol în/ Viaţa noastră.” (Perfect); „re-cunosc tăcerea când o aud.” (Da); „Vorbele nerostite sunt/ În fiecare dintre noi.” (Vorbe nerostite); „Toți scriem poezia / Nevăzută...” (Stelele verzi ale omenirii) etc.

O altă „axă” a poeziei Victoriei-Maria Pripon, strâns legată de cuvântul sec-venţial, de multitudinea sensurilor şi energiilor de „undă” pe care acesta le dezvoltă în tainicul său nucleu mitologic, este timpul cu mai multe „viteze”, rememorând trecutul şi... viitorul (de ce nu?) într-un tot multidimensional: „...pasiunile/ Noastre./ Toate sunt o/ Risipă de/ Timp./ Timp/ Târziu./ Dansăm/ Şi cântăm/ Cu nişte cuvinte/ Ce ne-au oferit/ Un dans electric./ Timpul este prea/ Târziu.” (Timp târziu – Dans electric); sau: „Noi suntem amintirile trecutului, (vers remarcabil)/ Trecutul este viitorul nostru,/ Tot ce s-a întâmplat în trecut va fi şi în viitor,/ Amintirile viitorului sunt aici,/ Viitorul este trecutul. (Viitorul este trecutul), culminând cu imaginea eternităţii clipei:  „Me-reu avem altceva/ De făcut./ Și e aceeași zi,/ E aceeași oră” (De ce să ne pese?)

Pe aceste coordonate lobacevskyene raportările axiologice capătă valenţe ce exced liricul, nuanţându-l cu un discret fatalism filozofic al întrebărilor fără răspuns despre condiţia umană: „Viaţa de dincolo./ O viaţă/ Fără viaţă./ Un moment/ Petrecut/ Alături/ De/ O viaţă.” (Amintirile viitorului); „Este cineva/ Cu viață/ Dincolo/ De / Moarte./ Sau cineva ascuns. (Ce ar putea schimba); „Un vis,/ O zi,/ O lume,/ Un tărâm” (O altă lume); „Acesta este secretul ce a/ Stat sub o piatră,/ Prea mult timp./ Acesta este secretul ce s-a odihnit/ Sub viețile noastre.” (O, ce dezastru)...

Lumina lină din versurile poemului „Viaţa 2” („Dumnezeu este arhitectura ini-mii, (...) / Chipul este lumina din cer.”)  deschide însă şi alte perspective, pe care, nu ne îndoim, tânăra poetă le va adăuga edificiului poeziei sale.

Oraşul cuvintelor este, în egală măsură şi o citadelă a socialului, pe care Victoria-Maria Pripon învaţă să o descifreze: „Să deschidem ochii/ Și să privim această lume/ Cu acei ochi trişti/ Ai omului ce/ S-a săturat./ Ai omului ce a ajuns/ La o vârstă./ Ai omului care nu are/ Încredere în această lume/ Unde s-ar putea zice că suntem/ Regii și reginele unui nou comunism./ Unde nu am putea spune ceva/ De teamă că vom porni al 3-lea Război Mondial./ Unde ar trebui/ Să ne integrăm într-o altă viaţă.” (Ochi).

Clonarea irealităţii - „parcă am fi în film” - notează poeta, transformă libertatea într-o goană besmetică, într-o sclavie dinamică a înstrăinării:  „Ne uităm la urmele / Pe care le lăsăm în Țara Imposibilă,/ Ne uităm la ce am făcut,/ Alergăm, fără să ne uităm în spate,/ Nu contează, deja e distrus peisajul.” (Cuvinte și imposibilitate). 

Ar mai fi, desigur, multe de spus despre talentul acestei eleva de clasa a treia, care: „Merge prin poezie şi/ Face un îngeraş/ De vorbe”. Vom încheia însă aici, deocamdată, având convingerea că versurile sale sunt, dramatic şi atât de convingător: „Un teritoriu atlant, o străvezie alunecare/ în abisul amintirilor din viitor”

Lucian Mănăilescu

POEME DIN VIITORUL VOLUM

Sfârşitul unei ere

Autograful meu pentru toți

Este căldura pe care o

Voi da tuturor în

Poezii,

Autograful meu pentru toți

Este sentimentul acesta,

Fericit,

Trist,

Iar acum, după sfârșitul tuturor,

Poate este o nenorocire,

Poate nu,

Dar tot aici vom fi, făcând același lucru.

În spatele filmului

Scene tăiate,

Pur și simplu,

Stăm într-o zi,

Să ne uităm

La cerul albastru

Și totul s-a

Terminat.

Umbra ameţită

Semnul nostru,

Floarea fără înțeles,

Umbra Amețită,

Orașul Cuvintelor,

Dansul Electric,

Rechinul Fără Coadă,

Bunul Străin,

Verdele-Zero.

Și am putea sta cu Fluturele Negru,

Cu autograful semnat de Iepurașul Alb

Și, cu autobiografia completă,

Putem trece la altceva.

Oraşul Cuvintelor 2

Mda, gânduri reluate,

Gânduri încâlcite, despre Orașul Cuvintelor,

Spaima noastră,

Orașul Cuvintelor,

Am zis prea multe despre el,

Albastru, pe galben, pe Orașul Cuvintelor,

Am plecat!

Pe o insulă

Nu acum,

Nu aici,

Nu regretăm,

Nu mai târziu decât trebuie.

Într-o zi,

Poate toți o să

Stăm pe o insulă,

Dormind,

Până la sfârșit.

Azi

Azi,

Toată lumea

Va vedea ceva

Și totuși nimic.

Azi, toată lumea

Va vedea ceva

Ce nu s-a mai văzut vreodată.

Nimeni nu a văzut

O viață părăsită.

Azi, singurul om

De pe Pământ

Va veni în căutarea

Tuturor ideilor

Ce au supraviețuit.

Scurt

O altă zi ar putea

Sfârşi altfel.

Aşa cum o problemă

Ar putea fi altfel.

Am fost aduşi

În această lume

Cu un rost,

Cu paşi mărunţi

Disperați de pietrele

Ce se lipesc de

Talpa piciorului.

Cu un scop am

Fost aduşi aici.

Dar şi pentru a descoperi

Lumea.

Pentru a deveni cineva

În această viaţă scurtă.

Viitorul este trecutul

Noi suntem amintirile trecutului,

Trecutul este viitorul nostru,

Tot ce s-a întâmplat în trecut va fi şi în viitor,

Amintirile viitorului sunt aici,

Viitorul este trecutul.

Mereu altceva

Nu contează, rămânem fără idei,

Nu contează, rămânem normali, banali,

Nu contează, vom sta aici mereu,

Nimic nu contează,

Doar altceva,

Mereu altceva.

Viaţa 2

Viaţa este ca un soare,

Dumnezeu este arhitectura inimii,

Ochii sunt nişte picaturi de rouă ce cad din cer,

Buzele sunt ca două bucăţi de mătase tivite cu dantelă,

Chipul este lumina din cer.

Toate la timpul lor

Poate, după atâta timp,

Nu mai pot recunoaşte

Lumina de soare,

Poate, după un timp,

Confund norii cu ploaia,

Poate, după un timp

Nu mai ştiu de fulgi.

Toate la timpul lor.

Fără cuvinte

Fără cuvinte am fost

Și mereu vom fi, Este trist.

Rămânem fără cuvinte,

Dar când ne gândim la ceva

Din trecut,

Regretăm.

Unii spun: „Ce rost au cuvintele?”.

Alţii spun: „Ce frumoase sunt cuvintele”.

Uneori, ne gândim la trecut

Și zicem „Îmi pare rău că am spus lucrul acela”.

Fără cuvinte am rămas

De la începutul omenirii.

Fără cuvinte.

Ce ar putea schimba

Dacă un cuvânt poate

Schimba

Viața,

Ne va

Schimba pe noi.

Viața ce

Ar putea

Fi moartea

Sau moartea

Ce ar

Putea

Fi viața.

Cineva ce

Ar putea

Fi ceva.

În această

Viață

Sau

Moarte

Este cineva

Cu viață

Dincolo

De

Moarte.

Sau cineva ascuns.

Alb-Negru 2

Filme alb-negru,

Prea multă durere,

Personajele preferate mor după cinci secunde

De la începerea filmului,

Poate și în viața reală vor fi

Eliminate din scenă,

- N-au interpretat bine!

Da, râdem, este mai bine așa.

La revedere!

Umbra Amețită, în continuare,

Strălucește pe întuneric,

Floarea fără Înțeles, în continuare,

Este plină de albine,

Orașul Cuvintelor, în continuare,

Se face nevăzut,

Bunul Străin, în continuare,

Se plimbă pe lângă flori,

Rechinul Fără Coadă, în continuare,

Aleargă prin mare,

Verdele Zero, în continuare,

Construiește laboratorul,

Dansul Electric, în continuare,

A pus stăpânire pe atmosferă,

Iar noi, în continuare,

Stăm aici!

La revedere!

Găsim o soluiţie

Verde și roșu,

Găsim o soluție,

Atunci când e greu,

Găsim o soluție,

Galben și o altă culoare,

Găsim noi o soluție,

Ce nu ne spune nimeni

Este adevărul ascuns

În spatele scenelor

Înlocuite cu alte scene.

Găsim noi o soluție!

Dacă ne uităm într-un singur colțișor,

Pierdem toată priveliștea!

Fericiţi? Nu prea...

Și nu mai contează,

E azi, e mâine,

E bine.

Și nu mai contează,

E frumos, e bine.

Ne plimbăm,

Ne relaxăm,

Ne distrăm,

Ne supărăm,

Fericiți,

Nu prea.

De ce să ne pese?

Zilele trec,

Nu ne mai pasă,

Avem ceva de făcut

Dar nu facem nimic,

Mereu avem altceva

De făcut.

Și e aceeași zi,

E aceeași oră,

Până la urmă,

Lăsăm să se ducă totul

Pe apa sâmbetei.

De ce să ne pese?

Water under the bridge

Dacă nu înseamnă nimic,

Pentru nimeni,

Atunci este apă sub pod

(Water under the bridge,

nimic, o prostie).

Dacă ne-am bucura, rece ar fi cald,

Totul ar fi perfect,

Acum, găsește fericirea!

Robert Grant și Jacques Paganel

Spre amurg,

Robert și Paganel

Se uitau la cerul

Plin de păsări.

Momentul acesta era

Unul dintre puținele în care

Paganel nu a scos niciun sunet.

În spatele lor era marea și

Erau toate amintirile lor.

The show must go on!

Suntem ca o foaie de hârtie,

Pe o suprafață netedă și udă,

Suntem ca o pasăre mare

Ce nu vrea sa dea drumul

Vântului.

Tablouri de Florin Menzopol